— Nu-ţi dai seama că este o problemă de supravieţuire, spuse el când văzu că ea nu avea de gând să cedeze cu una, cu două. Sau, mai simplu, este o problemă de logică. Cea mai elementară logică… ori ei, ori noi. Până acum câteva zile, dacă mai fi întrebat, ţi-aş fi răspuns că regulile sunt făcute pentru cei mai mulţi indivizi şi sunt încălcate de câţiva dintre noi. Dar acum… acum nu mai există privilegiaţi. Regulile dispar… şi vorbesc de legile naturii, cele care ne-au influențat evoluția ca specie, nu despre obişnuitele şi banalele — ei da, în condiţiile acestea pot vorbi despre banalitate — reguli sociale pe care atât de pompos le-am numit legi.
— Am putea suna la Poliţie. E treaba lor să rezolve astfel de probleme, încercă mama din nou.
— Sau am putea cere autorităţilor să emită o lege prin care să interzică luminii și apei să-şi mai facă de cap, veni răspunsul persiflant. Atunci nici indivizii din stradă nu-și vor mai putea ascunde fețele ― teoretic suntem în mijlocul zilei! ― terorizându-şi semenii. Nu înţelegi? Nu vezi? o zgudui el pe mama de umeri. Nimic nu mai este ca înainte… şi cine ştie ce va mai urma…
— Ştii prea bine că nu suport violenţa, darămite vărsarea de sânge, nu se lăsă mama înduplecată.
Deodată am realizat ce se întâmplase cu ea. Era în stare de şoc. Exact ceea ce mi se întâmplase şi mie când văzusem cadavrul lui George sub maşină. Numai că modurile de reacţie erau diferite. Eu alergasem până îmi pierdusem suflul, iar mama îşi ascundea pierderea contactului cu realitatea sub o aparentă mască de calm.
Nu ştiam cum anume să-l înștiințez şi pe tata. Până la urmă i-am spus-o direct:
— Cred că este şocată, am pronunţat eu cuvintele ruşinată de privirea primită drept răspuns.
— Nu ştiu cine are dreptate şi cine nu, însă dacă mai stau mult să parlamentez nu o să mai am în întâmpinarea cui să ies, se hotărî tata. O să dea ei buzna peste noi în casă.
— Nu o să omori pe nimeni din cauza noastră, încercă mama să acopere ieşirea cu statura ei micuţă.
— Păi… păi nu am de gând să-i ucid, se dumiri el de opoziţia vehemetă a mamei şi începu să râdă încetişor. Am de gând să-i imobilizez acum cât sunt doar un potenţial pericol. Poţi suna la Poliţie să-i anunţi, găsi el o metodă de a o îndepărta din cadrul uşii.
Întrucâtva convinsă de ultimele lui cuvinte mama intră în camera de zi în căutarea telefonului.
— Dacă ameninţarea era una palpabilă nu aş fi avut niciun fel de ezitare sau regret, şopti tata mai mult pentru el, în timp ce forma codul de deblocare al uşii, uitând parcă de faptul că eram încă acolo.
— Ştiu, am răspuns eu şi mai încet astfel încât nimeni să nu mă audă.
Ieşi afară cu paşi uşori ca de pisică. Se opri prima dată în cadrul uşii uitându-se pe culoar preţ de câteva secunde în stânga, apoi în dreapta, după care se îndreptă către capul scărilor. În drum rupse o floare de hortensie pe care o mototoli imediat în pumn (nu mi-am dat seama nici până acum de ce a făcut acest gest). Pe urmă mi se adresă fără să se întoarcă către mine:
— Să nu deschizi la nimeni până nu te asiguri că totul este în regulă. Chiar dacă îmi auzi glasul, asta nu însemnă că, automat, poţi deschide uşa. Fiecare dintre noi poate fi silit să acționeze împotriva voinței sale. Trebuie doar să-i găseşti cheia care-l controlează.
L-am privit fără să-i mai răspund până s-a topit în întuneric pe scări.
O să fac o scurtă digresiune. În condițiile în care scriu (pe moment, mi-a răsărit în minte ideea că poate fi un fel de terapie), imaginea ultimului meu cămin reprezintă un refugiu mental la care apelez din ce în ce mai des. Nu vreau să pierd șirul evenimentelor narate până acum sau să omit ceva, dar pur și simplu simt nevoia acestei divagații.
Am rămas impresionată când am văzut prima oară locul unde urma să ne mutăm (doar mama a strâmbat puțin din nas). Întreaga construcție era îngropată sub un munte de flori și verdeață. Cine ar fi zărit edificiul pentru întâia oară și-ar fi imaginat mai degrabă o clădire ce găzduia numai florării, în niciun caz un bloc de locuinţe. Exteriorul era asaltat de o perdea verde de iederă ce reuşise să cucerească, asemeni unui alpinist încercat, verticalitatea aparentă a clădirii. Aproape fiecare balcon, până la ultimul etaj, reprezenta o explozie unică de culori florale. Văzută de departe clădirea te trimitea cu gândul la vegetaţia luxuriantă a unei grădini botanice expusă pe înălţime. Casa scărilor și culoarele ce conduceau către apartamentele locatarilor formau o imensă ikebana, răsucită într-o spirală de petale, frunze şi arbuşti, căreia nu-i vedeai capătul. În spațiile libere rămase pe pereţi ― puține la număr ― se aflau planșe tematice desenate în tuș sau preluate din diverse atlase şi reviste.
De la distanță, totul emana o senzaţie de evadare în natură. Probabil asta fusese şi intenţia celui care o amenajase. O oază în mijlocul tonelor şi kilometrilor pătraţi de beton, sticlă şi oţel.
Tata avea un simţ al orientării ieşit din comun când venea vorba despre găsirea unui nou cămin. Întotdeauna găsea cea mai bună locuinţă, în cel mai scurt timp. Aş fi putut jura că era înzestrat cu un radar imobiliar. Probabil ar fi câştigat mult mai bine dacă s-ar fi gândit să lucreze în domeniu.
Mama obiectase ceva în legătură cu posibilele alergii florale ce urmau a fi descoperite pe propria piele dacă ne-am fi mutat acolo. Dar entuziasmul meu şi primirea călduroasă de la prima vizită făcută au fost argumentele hotărâtoare în faţa cărora, până la urmă, ea cedă.
Ţin minte că, la un moment dat, în timp ce ne căram bagajele ajutați de o duzină de vecini, unii binevoitori, alții doar curioşi, tata exclamase: primirea asta îmi crează iluzia că odată aş putea avea încredere din nou în oameni!
Întotdeauna susținuse că o atitudine sănătoasă faţă de semenii tăi pornește de la neîncrederea politicoasă. Nu rişti deloc să fii dezamăgit sau luat prin surprindere, postulase el deseori în faţa noastră.
Nu prea îi luasem în seamă vorbele — aveam o mulţime de prieteni printre colegii de școală şi în vecini care mai de care mai drăguţi şi mai binevoitori — dar în momentul în care tata se pregăti să coboare cu o armă pe care avea de gând să o folosească împotriva unor indivizi necunoscuți (care, cei drept, uciseseră fără niciun resentiment alţi oameni) am tins să-i dau dreptate.
Dar să revin unde rămăsesem.
Oamenii sunt nişte animale orgolioase orbite de impresia că ar fi înzestrate cu raţiune. Cu aceste vorbe în minte (răsărite din senin și de care acum sunt conștientă că nu-mi aparțineau, dar cărora atunci nu le-am acordat atenția cuvenită) am închis uşa şi m-am reîntors la locul meu de observaţie în dreptul geamului din dormitor. De data acesta lumina era stinsă aşa că nu riscam să fiu văzută.
A trecut ceva timp ― după cum am socotit eu ― până când tata a ieșit pe ușa blocului. Poate s-a mai oprit să asculte sunetele de pe paliere, poate era doar dezorientarea mea provocată de lipsa alternanței obișnuite zi-noapte (ahhh… cât de mult îmi lipsește lumina unei zile normale) sau poate pur și simplu așa mi s-a părut datorită tensiunii situației, nu știu. Cert este că a ajuns jos înainte ca ei să intre în clădire.
Toată scena a durat mai puțin de jumătate de minut. Tata s-a apropiat de cei patru indivizi cu arma ascunsă în buzunar. Când mai erau doar câțiva metri până la ei, fără niciun avertisment, a început să tragă. Surpriza a fost atât de mare, încât niciunul nu a apucat să reacționeze. Patru detunături ― patru victime, toate în viață, dar imobilizate cu câte un glonț în picior. Aproximativ un sfert de ceas mai târziu zona era inundată de luminile roș-albastre ale mașinilor poliției și salvării. În urma somațiilor, tata s-a întins calm la pământ cu arma lăsată la o oarecare distanță. A urmat o scurtă discuție la finalul căreia el s-a legitimat ridicându-se apoi în picioare. Cei patru indivizi încătușați au fost urcați în salvări care au demarat în trombă.
Tata a ajuns acasă două ceasuri mai târziu. Fusese la Poliție pentru declarații. Urma să meargă a doua zi după-amiază (știu că sună cam ciudat ″după-amiază″) pentru continuarea investigațiilor. Nu a mai ajuns din cu totul și cu totul alte motive.
Înainte de culcare i-am mai povestit încă o dată, amănunțit, tot ce se întâmplase în timp ce tehnicienii instalau noul sistem de securitate. A urmat o convorbire la telefon, destul de lungă după părerea mea, după care tata mi-a spus:
― Mâine o să afli unde lucrez. Cineva de la muncă este foarte interesat de povestea ta. S-ar putea totuși ca cele spuse de tine să aibă un sâmbure de adevăr. Vom vedea.
Așa s-a mai scurs încă o zi.
După ce am servit un mic-dejun pe fugă și am convins-o pe mama să ne însoțească, am plecat către centru. Orașul, luminat de neoane, părea amorțit în lipsa oamenilor grăbiți care îl animau în diminețile normale când mergeam la școală. Îmi lăsa impresia unui furnicar gol, iluminat și expus într-o vitrină de muzeu. Starea de urgență, decretată de puțin timp, interzicea prezența oamenilor pe stradă în grupuri mai mari. Bănuiesc că majoritatea locuitorilor se baricadaseră în propriile locuințe așteptând ca acest coșmar să ia sfârșit.
Traficul aproape inexistent ne-a permis să ajungem repede la destinație. Situată în apropierea parcului orașului, construcția ce adăpostea birourile ″firmei multinaționale″ unde lucra tata (versiunea oficială pe care el mi-o prezentase ori de câte ori încercam să aflu unde lucrează) avea aproape treizeci de metri pe verticală. Întreaga clădire era iluminată și plină de agitație, semn că nimeni nu stătea degeaba.
Deși gardianul de la intrare îl cunoștea pe tata (s-au salutat pe numele mic), eu și mama nu am fost scutite de un control riguros. În sfârșit, după aproape un sfert de ceas, ofițerul de la poartă s-a declarat mulțumit de control și, înarmate cu un ecuson special pentru vizitatori, am luat liftul către unul din etajele superioare.
― Să nu omiți nimic din ceea ce ți s-a întâmplat și să răspunzi la orice întrebare, indiferent de cât de ciudată ți s-ar părea, m-a dăscălit tata în lift.
― Și eu am voie să pun întrebări? i-am răspuns cu gândul că în sfârșit voi afla unde lucrează.
― Probabil că da, dar trebuie să-i lași pe ei prima dată să-și facă treaba.
Liftul s-a deschis silențios. Coridorul pe care ieșisem era păzit de doi militari înarmați. Ne-am oprit în fața celei de-a treia uși când tata s-a întors cu o mină încurcată către mama:
― Din păcate va trebui să aștepți pe hol până se termină totul.
Indică cu privirea scaunele care se aflau în apropiere și continuă:
― Sper să nu dureze foarte mult.
― Pentru ce oare m-ai târât până aici? se enervă mama.
―Nu vroiam să rămâi singură acasă. Știi… în caz că se întâmplă ceva, să fim împreună.
Mulțumită de argument, ea se așeză pe unul din scaune în timp ce noi intrarăm în birou. Încăperea, având un perete întreg numai din sticlă translucidă, nu era mobilată decât cu o masă uriașă care o ocupa aproape în întregime. Nouă bărbați, răsfirați în jurul ei, se opriră brusc din discuții în momentul în care ne făcurăm apariția.
― Ea este Ana, fiica mea, începu tata prezentarea.
Unul dintre ei, îmbrăcat într-un halat alb și cu părul cărunt, se ridică de la masă, îmi strânse mâna fără prea multă vlagă și făcu prezentările (sincer, nu am reținut niciunul dintre acele nume).
M-au ascultat în tăcere, fără să mă întrerupă, după care începură să curgă întrebările:
― Ai mai avut vreodată asemenea experiențe?
Am răspuns fără să stau prea mult pe gânduri:
― Nu, niciodată.
― Ești sigură că acele lucruri sunt reale? Să știi că există destui copii cu o imaginație bogată care vor doar să atragă atenția asupra lor, îmi sugeră cineva din partea opusă a mesei.
― Nu e vorba de nicio imaginație sau halucinație, i-am răspuns eu ferm. Însă nu înțeleg de ce doar mie mi se întâmplă.
După alte câteva întrebări de genul acesta schimbară strategia. Insistau în continuare să mă prindă cu minciuna. Nu vroiau deloc să priceapă că nu le ascunsesem nimic.
― În regulă. Să pornim de la premisa că aceste întâmplări au avut loc.
― Vă asigur că au avut loc, m-am bosumflat eu.
― Atunci când susții că ai auzit acel huruit ai fost sigură că doar tu l-a auzit?
― Absolut sigură. Se auzea atât de tare încât acoperea aproape în întregime celelalte zgomote. Ultima oară nu am auzit nimic din discuția pe care o purta tata, de exemplu.
― Dar acele cercuri concentrice pe care le-ai văzut, mai există acum? vru să știe altcineva.
― Ultima oară, când am intrat aici, erau la locul lor, am încercat eu o glumă.
― De aici le poți vedea? continuă același individ fără să pară prea amuzat.