A tăcut și m-a ascultat. Pe fața lui nu am mai detectat umbra zâmbetelor care i se ascundeau în spatele obrajilor atunci când trebuia să-mi asculte fanteziile.
— Înseamnă că ar trebui să se întâmple ceva nemaipomenit, la fel cum s-a întâmplat și ieri, concluzionă tata după ce am terminat de vorbit.
— Asta și așteptam când m-ai speriat tu.
— După cum vezi nu s-a întâmplat nimic în afară de faptul că te-ai speriat un pic cam tare. Poate ai probleme cu auzul datorate stresului sau mai știu eu din ce cauză. Și mie mi se întâmplă când sunt foarte obosit să aud țiuituri. Dar îmi trece cu un somn bun. Eventual, dacă o să auzi huruiturile astea în continuare, o să mergem să consultăm un specialist să găsim o soluție.
— Vezi, exact ce-ți spuneam eu adineaori, am izbucnit. Chiar mă întrebam când o să aduci vorba de consultații.
M-am desprins din brațele lui și m-am refugiat într-un colț al camerei cu ochii în lacrimi.
— A fost o glumă nereușită, se scuză. Se vedea că nici el nu se aștepta să-i înghit minciuna.
A așteptat să-mi vadă reacția, dar, fiindcă cuvintele lui nu avură efectul scontat, schimbă vorba:
— Ce-ar fi să ne prepari niște limonade cum numai tu știi să le faci? Pun rămășag că și băieții, acum că au terminat treaba, abia așteaptă să se răcorească cu ceva bun.
Cei doi tehnicieni care începuseră să-și strângă echipamentul mormăiră ceva ce putea fi luat drept un răspuns afirmativ.
M-am ridicat cu un minim de entuziasm din colțul meu și m-am apucat de treabă. Am pus pe o tavă două pahare după care am scos bidonul cu apă plată din frigider. Însă când am început să torn în pahare am rămas cu gura căscată.
Apa, în loc să curgă așa cum era normal, aluneca lent pe peretele și gura sticlei având o altă consistență. Parcă confundasem sticla de apă cu una de șampon, numai că șamponul nu obișnuiam să-l țin în frigider.
Nu, nu era nicio greșeală! Ca să mă conving am răsturnat bidonul în podul palmei. Conținutul sticlei nu era pe jumătate înghețat așa cum bănuisem pentru o clipă. Era rece, dar nu înghețat.
Rațiunea îmi spunea că gelatina din palma mea ce nu vroia să curgă nu avea cum să fie apă normală. Nimeni din casă nu ar fi avut niciun motiv să schimbe conținutul sticlei cu altceva.
M-am îndreptat către chiuvetă și am dat drumul la apă. Era ultima modalitate care îmi rămăsese pentru a afla dacă visam sau nu. Din țeavă se auzi un sunet înfundat, urmat la puțin timp de aceeași gelatină ca cea pe care o țineam încă în palmă. Substanța care în mod normal trebuia să fie apă a continuat să se scurgă din țeavă până a atins gura de scurgere. Era ca și cum cineva instalase în chiuvetă pentru amuzament un tub semitransparent cu sclipiri argintii.
Am fugit repede în cealaltă cameră pentru a le spune părinților ce s-a întâmplat. Eram atât de exaltată încât am uitat, de la o clipă la alta, supărarea pe care mi-o pricinuise tata.
― Veniți repede în bucătărie ca să vedeți ce s-a întâmplat cu apa, am năvălit eu în cameră uitând de bunele maniere cu care fusesem învățată.
Însă surpriza mea era stricată. Toți stăteau în fața televizorului neacordând nicio atenție intrării mele furtunoase. Nu-mi venea să cred. Trecuse poate puțin peste un sfert de ceas de când auzisem huruitul ― un sfert de ceas de când probabil survenise transformarea apei ― și deja mass-media aflase.
Cu o față roșie, brăzdată de firicele de sudoare (de aceeași consistență ca și a apei), un reporter stătea aplecat lângă râul care străbătea orașul nostru culegând în palmă substanța gelatinoasă pe care o văzusem puțin mai devreme în sticla de apă din bucătărie.
După toate aparențele apa se transformase brusc în această substanță gelatinoasă care, după spusele reporterului, se deplasa cu o viteză de aproape zece ori mai mică decât apa normală. La fel ca și în cazul amurgului nimeni nu avea nici cea mai mică bănuială despre cauza acestui fenomen.
Câteva momente mai târziu alte știri amplificară șocul. Transformarea se petrecuse deja pe întreg mapamondul. Apa, așa cum o știam cu toții, dispăruse.
― Cine are dreptate acum? l-am tras triumfătoare pe tata de mână.
Mi-am dat seama însă că nu aveam cu cine să vorbesc. Privirile tuturor stăteau ca hipnotizate spre ecran. Reporterul turuia în continuare despre proprietățile fizico-chimice ale apei în stare normală și despre noua sfidare a realității în timp ce imaginile cu apa modificată din râul orașului erau transmise ″ în direct și în exclusivitate″ către ″toți telespectatorii noștri fideli″ care asigurau în acele clipe unul dintre cele mai mari ratinguri înregistrate vreodată.
Am hotărât pe loc că nu voi mai avea vreodată un post de televiziune favorit (se prea poate ca acesta să fi fost momentul în care am început să judec totul într-o nouă lumină ― ca un adult? ― dar nu sunt foarte sigură). Ce fel de oameni se puteau gândi la rating în aceste condiții? Parcă și începusem să aud mesajul transmis de pe sticla televizorului care ne invita să luăm loc cât mai comod și să nu schimbăm canalul deoarece ″numai aici și în exclusivitate puteți urmări apocalipsa societății umane ″, acest lucru firește ″ după câteva minute de publicitate″.
― Noi o să plecăm, întrerupse unul dintre tehnicieni vorbăria reporterului. Sincer, nici nu știu pentru ce a-ți instalat un sistem de alarmă atât de sofisticat. Chiar dacă aveți obiecte de valoare în casă… vreau să spun dacă a-ți fi avut vreo fântână cu apă normală aici era de înțeles, dar așa… oricum nu e treaba mea… se fâstâci el nemaiștiind ce să spună.
― Ai dreptate, nu e treaba dumitale, îl întrerupse tata punându-i o mână pe umăr în timp ce îl conducea către ușă parcă împotriva voinței lui. O să mă fac că nu am auzit ultima remarcă.
Nu îl văzusem niciodată să se comporte atât de nepoliticos. Aproape că-l împinsese afară pe ușă.
― Chiar avem ceva prețios în casă? l-am luat eu la rost imediat ce el se asigurase că oamenii au plecat.
Tata se mulțumi să mormăie ceva ininteligibil și să încerce să treacă pe lângă mine.
― Deci chiar avem… am concluzionat eu încântată. Să nu crezi că nu știu de existența seifului din dormitor. Probabil că acolo trebuie să fie. Toată lumea își ține lucrurile importante în seif, am gândit cu voce tare.
― Să nu cumva să încerci să-l deschizi, mă apostrofă el. Oricum nu ar avea niciun rost pentru că nu știi cifrul. Și apoi…
― Nu-mi vine să cred! exclamă mama, întrerupându-ne dialogul, din fața fereastrei dormitorului. Ceva din vocea ei ne făcu pe amândoi să ne uităm lung la ea. Ne-am apropiat și noi de geam îndreptându-ne atenția spre direcția în care privea.
Jos, în stradă, la o oarecare distanță de singurul neon ce arunca o lumină puternică asupra intrării în blocul nostru avea loc o discuție între cei doi tehnicieni care abia ne părăsiseră și alte patru persoane cu capetele acoperite de glugi largi ce le ascundeau fețele. După toate aparențele era o discuție aprinsă, pigmentată cu gesturi largi și degete ce împungeau aerul amenințător.
Foarte rapid conversația degeneră în ceartă deoarece la un moment dat cel care părea șeful glugilor îl îmbrânci brutal pe unul dintre tehnicieni. Acesta nu se lăsă mai prejos și îi răspunse cu aceeași monedă. Eram fascinată. Cu nasul lipit de geam priveam parcă la o pantonimă fiindcă de jos nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Totul se desfășura pe fundalul sonor asigurat de reporterul de televiziune care transmitea mai departe date proaspete despre ″ apocalipsa ce lovise omenirea″ nepăsător și neștiutor la mica dramă la care asistam.
Cearta se termină tot atât de subit pe cât se ivise. Ceva metalic străluci pentru o clipă în mâna uneia dintre glugi, iar apoi dispăru brusc în corpul tehnicianului îndrăzneț. O dată, de două ori, de trei ori. Acesta se aplecă lent în față, cu mâinile agățate de agresorul său, apoi alunecă la pământ în genunchi sprijinindu-și capul de bordură într-o ciudată poziție de rugăciune. Rămase așa câteva momente implorând parcă pentru câteva minute în plus de viață după care se rostogoli în stradă. Murise.
Cu cuțitul șiroind de sânge, cel care părea șeful celor patru se îndreptă amenințător spre cel de-al doilea tehnician ținut să nu fugă. Nu mai era nevoie de niciun argument pentru a divulga ceea ce vroiau agresorii să afle. Zvârcolindu-se ca un pește pe uscat, acesta îndreptă o mână tremurătoare înspre geamul de unde asistasem la toată drama.
― Ascundeți-vă, repede… își însoți tata cuvintele cu două îmbrâncituri brutale care ne aruncară pe mine și pe mama în două colțuri opuse ale camerei.
Era însă prea târziu. Înainte să cad am putut observa cuțitul îndreptat într-un gest plin de încrâncenare către fereastra unde ne aflasem până atunci. Am început să plâng.
Mama m-a ridicat din colțul unde aterizasem, m-a luat în brațe și s-a așezat tăcută cu mine pe marginea patului. Tata începu să se îmbrace.
― Ce vrei să faci? se panică ea.
― Mă duc să rezolv problema, veni răspunsul.
― Să nu cumva să cobori în stradă, îi replică mama cu o rugăminte mută în priviri. Încuiem ușa, sunăm la Poliție și așteptăm venirea lor.
― E prea târziu pentru asta, îi răspunse tata încrâncenat îndreptându-se către seif. Probabil că au aflat deja ce vroiau. O să mă duc eu la ei să le explic cum stau lucrurile.
Cifrul seifului păcăni discret de câteva ori şi tata se întoarse către noi ţinând în mână un revolver.
— Ce vrei să faci cu arma? îşi acoperi gura cu palmele mama.
— Cum poți măsura ceea ce ţii cel mai mult pe lume? îi răspunse cu o altă întrebare el.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, îşi arcui a mirare sprâncenele mama. Ce legătură are întrebarea ta cu arma aia?
— Cât de departe eşti dispus să mergi pentru persoanele la care ţii cu adevărat? Niciodată nu mi-am pus întrebarea asta pentru că nu am fost nevoit s-o fac, continuă să vorbească parcă numai pentru el tata. A fost necesar să se întâmple aşa ceva ca să-mi dau seama. Nu ştiu ce ar fi viaţa mea fără voi… niciodată nu am realizat cu adevărat cât de puţin timp petrec cu voi şi cum suportaţi lucrul acesta. Mereu în prim-plan au fost problemele cotidiene, serviciul, iar voi ați rămas undeva la urmă… Acum îmi pot vedea priorităţile mult mai clar.
Era foarte calm în timp ce vorbea. Luase o decizie pe care avea de gând să o ducă la bun sfârșit indiferent de obstacole. Verifică arma după care o băgă în buzunar. Mama încercă să i se aşeze în cale, dar el o îndepărtă cu o mână fermă.