Când m-am trezit (în ceea ce teoretic ar fi trebuit să fie o nouă zi) lucrurile nu se schimbaseră deloc. Crepusculul se încăpățâna să țină într-o strânsă îmbrățișare fiecare colțișor al Pământului. Încă nu se găsise nicio explicație a acestui fenomen. Ba mai mult, ca totul să fie perfect, eram atât de obosită de parcă în loc să dorm aș fi participat la un concurs de decatlon. Am hotărât că lucrurile de afară nu trebuie să mă afecteze prea mult și în consecință mă voi purta ca atare.
Mama, observând cât eram de morocănoasă, se grăbi să mă ia în primire:
— Dacă vei fi gata în zece minute te las pe tine să alegi ce anume vei mânca la micul dejun.
De fiecare dată când auzeam vorbele acestea săream din pat, alegam la baie și într-un timp record eram pregătită să dau comanda la bucătărie. Dar nu și astăzi. Eram prea obosită pentru a avea chef de jocuri.
— Nu pot să sar peste partea cu baia și îmbrăcatul și să iau micul dejun în pat? am întrebat-o eu căscând și întinzându-mă de zor.
Simțeam că întrebarea mea poate stârni o mică furtună și de aceea am încercat să nu dau de bănuit comportându-mă normal. Adică pe jumătate adormită.
— Știi prea bine că igiena matinală menține sănătatea noastră, a fiecăruia, recită mama poezia pe care începusem s-o învăț de pe la patru sau cinci ani.
Aceasta a fost vârsta când am început să dau primele mele semne de independență. Dar cu toată împotrivirea mea ″eroică″, de obicei, nu reușeam să câștig o bătălie inegală, contra ambilor părinți, iar lupta împotriva corvoadei alungării somnului cu apă, în fiecare dimineață, se solda cu un eșec. E drept, din când în când, mai aveam revolte spontane, însă numai când eram bolnavă reușeam să mă impun pe motiv că apa rece putea să-mi agraveze starea.
Acum, parcă mama reușise să-mi citească gândurile. Nu știu cum făcea, dar nu era prima oară și dacă nu ar fi fost mama mea m-aș fi gândit la ea ca la o vrăjitoare (desigur vrăjitoarea cea bună).
— Nu cumva ești bolnavă? Să aduc un termometru să văd dacă ai temperatură? Sau poate ar fi mai bine să sun doctorul, raționă mama înfrigurată, cu o voce uscată.
Mă amuza când o vedeam atât de agitată. Știam că nu am nimic, dar îmi plăcea totuși să o păcălesc și să o îngrijorez. Erau micile mele victorii împotriva ei care îmi ofereau pentru scurtă vreme controlul.
Stârnisem furtuna. Din fericire, în atâția ani de locuit cu părinții mei, știam și cum să o opresc.
— Stai liniștită și nu suna niciun doctor. Nu am pățit nimic. Doar mă gândeam că indiferent ce aș alege la micul dejun tot nu s-ar potrivi cu gustul de pastă de dinți pe care o să-l am în gură după ce o să mă spăl, m-am lamentat eu.
— Adineaori ți-am atras atenția că este pentru sănătatea ta, s-a rățoit ea la mine. Unde mai pui că pasta asta de dinți pe care ți-am cumpărat-o albește dinții în doar două săptămâni. Degeaba ești cochetă și elegantă dacă nu poți zâmbi la nimeni. Știi doar că niciun lucru bun nu se obține fără efort.
Mama nimerea mereu la țintă. Știa cât de mult mă preocupam de înfățișarea mea (un pic prea mult poate — lucru pe care-l admiteam și eu), însă trebuia să-mi ocup cu ceva timpul liber, nu?
De data asta nu vroiam să cedez așa ușor. Bănuiam că, în cele din urmă, își va impune punctul de vedere, dar nu asta era problema. Încercam să purtăm una din certurile noastre obișnuite, însă ceva nu era în regulă cu mama. Pe mine mă înspăimânta întunericul în general, dar pe ea o simțeam ca și când abia acum ar fi descoperit pentru întâia oară ce înseamnă lumina unei zile normale (probabil adulții văd lumea cu alți ochi).
— Pasta asta de dinți ai cumpărat-o de mai bine de o lună (cumpărase special pentru mine cinci tuburi de pastă de dinți, vă puteți închipui așa ceva?). Până acum, nu am văzut să aibă extraordinarul efect de albire pe care-l lăudai. Avea dreptate tata când spunea că toate reclamele nu sunt altceva decât praf în ochi. Nu fac decât să te păcălească să cumperi acel produs.
— Lasă vorbele tatălui tău în pace și treci la baie dacă vrei să-ți mai fac ceva de mâncare în dimineața asta.
Ne-am ciondănit așa aproape un sfert de oră până când am reușit să o enervez rău de tot. Dacă continuam, riscam să flămânzesc toată dimineața.
— Cel mai înțelept cedează, am clamat eu dându-mă jos din pat. Mi-am luat repede papucii de casă în picioare și am alergat la baie înainte să aud răspunsul mamei. Măcar aveam satisfacția de a fi spus ultimul cuvânt.
V-am zis, știam că cearta noastră nu e una serioasă, încercam doar să ne comportăm ca într-o zi obișnuită, deși vedeam — de fapt mai mult intuiam — cât de speriată este mama.
Micul dejun a decurs fără glumele și tachinările obișnuite. Cum nici eu, nici mama nu aveam de gând să ieșim afară, (adică la școală și respectiv la serviciu) în loc să dureze un sfert de ceas ca de obicei, masa a durat mai bine de o jumătate de oră.
Am mâncat în tăcere, liniștea fiind tulburată doar de zgomotul tacâmurilor. În timp ce mâncam, simțeam cum îngrijorarea mamei mă cuprinde și pe mine ― niște șerpi subțiri și reci care mi se urcau pe picioare, se încolăceau în jurul inimii dându-mi palpitații, ajungând apoi să-mi paralizeze mintea. Trebuia să fac ceva pentru a ieși din această stare și, mai ales, pentru a-i distrage atenția mamei de la probleme (tata mereu îmi spunea mai în glumă, mai în serios să am grijă de ea), dar nimic nu-mi venea în cap.
Timpul trecea, iar eu nu știam ce să fac. O urmăream cu privirea cum se plimba fără rost, dintr-o cameră în alta, din ce în ce mai agitată. Bănuiam că orice încurajare era binevenită, însă nu mă puteam mișca din locul unde mă aflam.
Din fericire, cam la două ore după ce am terminat micul dejun și am spălat vasele, tata a venit acasă cu încă doi bărbați care s-au apucat de îndată să monteze yala suplimentară de care vorbise cu o zi înainte. Ca bonus la toate știrile alarmante cu care eram sufocați cei doi tehnicieni urmau să monteze un nou sistem de securitate mai performant decât cel pe care-l aveam (surpriza lui tata pentru noi).
Am observat cum mama s-a calmat imediat ― prezența tatei era ca un medicament. Chiar și eu mă simțeam mai liniștită deși nu avusesem niciun motiv serios să fiu speriată.
— S-a introdus starea de urgență, ne-a informat tata în timp ce se lăsă să alunece pe un scaun în bucătărie. Era un lucru necesar altfel se instala haosul. Numai la noi în cartier au fost 33 de spargeri și încercări de spargeri în ultimele 24 de ore. Unde mai pui agresiu…
Cuvintele-i fură acoperite de un huruit puternic. Am tresărit violent dându-mi seama că este același huruit pe care-l mai auzisem și în ziua precedentă. Ceea ce era ciudat, nimeni din cei prezenți nu părea a se sinchisi prea mult de acest zgomot. Ca și cum nu auziseră nimic. Am deschis fereastra din bucătărie. Cele șase cercuri concentrice erau tot acolo, singurele lucruri luminoase ce se puteau zări pe cer. Pe nesimțite însă, exteriorul ultimului cerc începu să-și piardă din luminozitate și să capete o ușoară culoare portocalie.
Trebuie să vadă și ei, mi-am spus, să nu mai creadă că am halucinații sau spun minciuni. L-am prins pe tata de mână și am încercat să-l ridic de pe scaun înspre geam fără a scoate niciun cuvânt.
— Ce s-a întâmplat? se întoarse el către mine. Huruitul scăzuse în intensitate și cu toate acestea mai mult i-am citit cuvintele pe buze decât să-l aud.
— Vino să vezi cu proprii tăi ochi, să te convingi că nu am vorbit prostii, i-am strigat eu ca să fiu sigură că m-a auzit.
— Ce să văd? se ridică el de pe scaun pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Și de ce țipi așa la mine? Crezi că nu mai aud?
Brusc am simțit că nu mai puteam să-i spun despre ce este vorba. Probabil ar fi luat-o ca pe o farsă proastă din partea mea — culmea — căreia îi cădea în capacană pentru a doua oară.
— De fapt nu-i nimic, mi s-a părut că văd ceva afară.
I-am dat drumul la mână și m-am uitat iarăși pe geam. Cercul devenise, din portocaliu, roșu-sângeriu, iar intensitatea lui luminoasă era în continuă scădere. Era un spectacol frumos, ca un foc atipic de artificii, dar care îmi dădea în același timp o senzație ciudată. Simțeam că avea legătură cu modalitatea stranie în care își făcuse apariția crepusculul.
Am rememorat accidentul lui George și apariția cerșetorului care desenase cele șapte cercuri. Pentru prima oară îmi trecu prin minte că lăsarea întunericului avea legătură cu dispariția primului cerc. Cele două lucruri nu se întâmplaseră simultan așa că nu făcusem atunci nicio conexiune între evenimente. Dacă aveam dreptate trebuia iarăși să se întâmple ceva.
Am închis ochii și am început să număr. Ajunsesem până aproape de o sută fără ca nimic să se petreacă când, deodată, am simțit o apăsare fermă pe braț.
Văzusem odată la televizor un documentar despre reptile în care demonstrau cum viteza de atac a anumitor șerpi este de câteva ori mai mare decât demarajul mașinilor de curse profesioniste, însă reacția mea ar fi lăsat probabil să clămpăne în aer chiar și cel mai rapid șarpe.
Am izbucnit într-un țipăt isteric pe care mi l-am calmat doar când am văzut privirea tatălui meu care înțepenise ținându-mă de mână. Îl speriasem și pe el.
Am tras adânc aer în piept încercând să-mi domolesc bătăile inimii. Ar fi trebuit să fie doar o zi obișnuită de primăvară. În loc de asta, afară era doar crepusculul îmblânzit în aglomerările urbane de lumina artificială. E drept, frigul nu se simțea deloc. Temperatura era una obișnuită pentru o zi de primăvară. Măcar lucrul acesta să fie normal. Dar cred că toți se simțeau într-un fel sau altul înghețați.
— Spune-mi cei cu tine și nu încerca să mă minți. Știi că îmi dau seama imediat când încerci să mă păcălești, mă îmbrățișă strâns tata.
— Nu știu cum să-ți spun, am îngăimat. Am încercat și adineaori, dar nu am reușit. Mi-a fost frică să o fac.
— Nu are de ce să-ți fie frică de noi. Suntem părinții tăi, ai uitat? încercă să detensioneze tata atmosfera cu o glumă.
— Da, dar numai eu aud și văd lucruri pe care ceilalți nu le pot observa. Îmi este frică să nu mă credeți nebună sau, și mai rău, să mă internați undeva.
— Niciodată nu o să plecăm de lângă tine. Asta este o promisiune pe care nu o voi încălca, să știi (nici nu avea habar cât de repede urma să o încalce, dar să nu anticipez). Poți să stai liniștită în privința asta. Mai bine mi-ai povesti cei cu sunetele acelea pe care le auzi doar tu. Să le găsim o rezolvare.