― Tati, tu cumva lucrezi la vreo agenție care se ocupă cu studiul întunericului și a fenomenelor de genul ăsta? am ridicat eu din sprâncene compunându-mi o figură cât puteam de inchizitorială.
― Nu, dar cunosc câteva persoane care lucrează în domeniu.
Se vedea pe fața lui că încearcă să pară cât mai serios, dar ochii îl trădau. Abia se abținea să nu râdă.
― Și știi cumva dacă există posibilitatea de a se înființa o astfel de comisie internațională de cercetare după cum spunea mami? am continuat eu imperturbabilă interogatoriul atentă să surprind orice gest care l-ar fi dat de gol că încearcă să mă păcălească.
― Cu siguranță se va organiza ceva de genul acesta, dar mă îndoiesc că ea va avea vreo șansă de reușită.
― De ce? am întrebat amândouă simultan.
― Pentru că… cum să vă spun ca să înțelegeți… fiecare dintre cei care vor participa la această asociație sau organizație va avea propriile-i interese, rețineri și suspiciuni față de ceilalți colaboratori. În plus, la un moment dat, vor interveni cu siguranță și orgoliile fiecăruia, lucru care iarăși va reprezenta o piedică.
Vorbise la plural, dar mi-am dat seama că, de fapt, mi se adresase numai mie. Mama era destul de matură pentru a înțelege lucrurile acestea mai bine. Mă cam săturasem să fiu un copil, vroiam și eu să ajung mai repede matură, dar pentru asta trebuia să mă mai strădui puțin (tatăl meu îmi spunea că trebuie să mai aștept un pic, însă de trei ani așteptam lucrul acesta și de fiecare dată când îmi sărbătoream ziua de naștere și îl întrebam dacă am ajuns matură răspunsul era invariabil același: să mai aștept nițel). Așa că l-am iscodit în continuare:
― Ce rețineri și suspiciuni ar putea să aibă? Trebuie să fii matur pentru a avea așa ceva? am reluat eu șirul întrebărilor.
― Nu pot să-ți dau un răspuns acum, îmi ciufuli el părul.
Uram să-mi facă așa ceva când eu îl întrebam ceva la modul serios. Era felul lui de a-mi spune (iarăși) că nu sunt încă matură pentru a înțelege.
― Încearcă totuși, l-am rugat eu. Pusesem în rugămintea mea tot farmecul de care eram în stare și care în mod normal nu avea cum să dea greș. Așa se întâmplă și de această dată.
― Pffff… pufni tata încurcat, poți să-ți dau un exemplu și nu un răspuns sigur. De pildă, poate se vor suspecta reciproc că fiecare încearcă să pună mâna pe tehnologia celuilalt sau poate, dimpotrivă, nu se vor putea înțelege asupra locației unde vor urma să se întâlnească tocmai din dorința de a le demonstra celorlalți propria lor putere. Nu știu ce să zic… Asemenea lucruri sunt intrinseci firii umane, am întâlnit mult prea multe situații în viața mea ca să mai pot crede că lucrurile pot sta și altfel.
Nici nu termină bine de vorbit că telefonul lui începu să sune insistent și, în cele din urmă, cu oarecare regret în priviri, răspunse. Trei răspunsuri seci, afirmative, urmate imediat de un ″Am înțeles. O să fiu prezent″ și tata ieși pe hol pregătindu-se de plecare.
― De la serviciu. Trebuie să ajung acolo imediat, se scuză el mai mult față de mama. Apoi întorcându-se către mine și ciufulindu-mi încă o dată părul (de data asta îmi venea să-l mușc de mână) îmi spuse:
― Stai liniștită și ai grijă de mama. Poate nu o să fie necesară nicio comisie, poate lucrurile se vor rezolva de la sine. Încuiați ușa și nu deschideți nimănui până mă întorc. O să iau eu o yală mai bună când o să mă întorc diseară.
Uitându-mă pe geam la crepusculul de afară mi-am dat seama cât de straniu sunase cuvântul ″diseară″ rostit de tata.
În noaptea aceea (noapte doar după ceas pentru că afară starea de înserare era neschimbată de când apăruse) se întoarse mult mai târziu decât obișnuia. Nu reușisem să adorm, cum o făceam de obicei, așa că eram trează când a sosit. Veștile aduse nu erau deloc îmbucurătoare. Obosit și cu cearcăne la ochi, el ne-a anunțat că, deocamdată, nu avusese loc nicio modificare, dar și că, din câte știa el, nu exista niciun progres în aflarea cauzelor ciudatului fenomen.
Soarele continua să lumineze normal ca și până atunci ― nu exista niciun obstacol în calea razelor sale către Pământ― dar niciun instrument sau tehnologie umană nu reușise să detecteze sursa anomaliei. Crepusculul continua să domnească atotcuprinzător peste întreaga planetă.
Nici știrile care se perindau pe ecranul televizorului nu erau mai încurajatoare. Deși autoritățile aveau situația încă sub control, haosul și dezordinea începeau încet, încet să se extindă, cu precădere în marile aglomerații urbane. Se vorbea despre o iminentă declarare a stării de urgență (din câte mi-a explicat tata, acesta era primul semn că autoritățile nu mai puteau menține ordinea prin mijloacele obișnuite pe care le aveau la dispoziție ― de obicei acest lucru însemna recurgerea la forță brută pentru calmarea situației).
Nu știu exact când am adormit. Îmi amintesc doar că mă aflam pe canapea, între părinții mei, urmărind ușor supărată știrile acelei ″zile″ agitate, iar apoi m-am trezit (a doua zi? de dimineață? ― nu știu cum aș putea să definesc timpul în absența reperelor obișnuite) din somn în patul părinților mei.
Aaaaa… era să omit un lucru crucial petrecut tot în aceeași zi. Cu toată nebunia celor întâmplate, nici nu e de mirare că am uitat. La un moment dat, când eram în parc, toate zgomotele au fost întrerupte de o tăcere desăvârșită, ca și cum o mână invizibilă oprise toate sunetele din drumul lor imobilizându-le în aer.
Această liniște a fost întreruptă de un huruit profund care m-a împresurat din toate părțile. Pentru o clipă am avut impresia că pot identifica sursa acelui huruit, dar mă înșelasem. Împrejurul meu nu am remarcat nimic neobișnuit, însă când mi-am ridicat privirea am rămas blocată. Pe cer străluceau, palid în noapte, șapte cercuri concentrice. În câteva momente însă, cercul din margine începu să se vadă din ce în ce mai estompat ― simultan cu scăderea intensității huruitului ― până când, în cele din urmă, dispăru de tot. Când au mai rămas numai șase cercuri, huruitul a încetat și el, locul lui fiind luat de obișnuitele zgomote… cotidiene? (iarăși mă întreb dacă am găsit cuvântul potrivit pentru a descrie această situație. Oricum cred că înțelegeți ce vreau să spun.)
Gândul mi-a zburat aproape automat la bătrânul cerșetor cu care mă întâlnisem la locul accidentului lui George. Țineam minte perfect mâna lui, aproape neagră de atâta mizerie, îmbrăcată într-o mănușă fără degete la fel de mizerabilă, care desenase atât de precis și fără tremurături cele șapte cercuri.
Mi-am amintit aceste lucruri abia când am rămas singură cu mama așa că ei i-am povestit prima dată tot ce am văzut și am auzit.
Cu un început de zâmbet pe față mi-a răspuns că nu a auzit absolut niciun huruit și nu a observat niciun fel de cercuri, dar la insistențele mele a venit până la geam să privească și ea.
— Ei bine, eu nu văd nici măcar o stea licărind pe cer darăminte cercuri concentrice, mi-a spus ciufulindu-mi și ea părul (a câta dată oare?).
Îmi venea să sparg ceva, să-i țip în față până mă lăsa vocea doar ca să-i atrag atenția asupra seriozității lucrurilor.
— Eu vorbesc serios, i-am răspuns mirându-mă de tonul normal al vocii mele.
— Și eu, veni replica imediat.
Îmi era din nou ciudă că nu sunt o persoană adultă pentru a avea șanse egale să-i demonstrez că aveam dreptate și pentru a depăși atitudinea de superioritate pe care o afișa.
Când i-am povestit, după ce a aruncat o scurtă privire pe geam strâmbând din nas la faptul că gândirea lui rațională fusese înșelată de un copil de doisprezece ani, tata mi-a răspuns în același stil:
— Nu-i nimic îngrijorător afară, cu excepția amurgului. Ai avut o zi agitată ca și noi. Ești obosită și probabil imaginația ți-a jucat o festă.
Încercările mele de a-i convinge nu mai aveau niciun rost. Cele șase cercuri erau acolo, afară, mai vizibile ca niciodată, dar niciunul dintre părinți nu mă crezuse.
Deși declaraseră în diverse ocazii că au încredere în mine, tocmai acum când aveam mai multă nevoie să-mi demonstreze acest lucru, mă dezamăgiseră.
M-am așezat bosumflată între ei pe canapea și mi-am concentrat toată atenția asupra televizorului până când m-a furat somnul.
Așa a trecut prima zi.
* * *