Instantaneu, în mintea mea, își făcură loc cuvintele adresate-mi invariabil de tatăl meu la orice înmormântare la care participam: Ce ușor și fragil este firul vieții. Acum ești… și peste o secundă ai dispărut. Întotdeauna își însoțea aceste cuvinte cu un pocnet viguros din degete care atrăgea atenția celor din jur. Apoi se completa: Dacă nu ești atentă timpul va zbura pe lângă tine, iar când îți vei da seama de lucrul acesta va fi prea târziu ca să mai poți recupera ceva. Nu prea înțelegeam bine ce vroia să zică, dar, după expresia solemnă a feței lui, bănuiam că trebuie să fie ceva serios care mă va afecta și pe mine, într-un fel sau altul, într-o bună zi.
Nu știu exact cât am stat să mă gândesc la aceste lucruri. Cert este că nici nu am băgat de seamă cum a trecut timpul. Afară deja se înserase. Mă miram că nu-mi este foame deși plecasem de acasă dimineața devreme. Mi-am scos sandviciul și m-am uitat nehotărâtă la el. În cele din urmă l-am așezat pe bancă, într-un loc cât mai vizibil, în speranța că altcineva, cu nevoi mai mari decât ale mele, îl va găsi.
Parcul devenise aproape pustiu. Prin fața mea a trecut o pereche întârziată. Lucru neobișnuit, cei doi păreau foarte grăbiți în timp ce aruncau priviri speriate în toate părțile. I-am întrebat dacă știu ce oră este. A urmat un schimb rapid de priviri, care probabil le-a ținut loc de cuvinte, după care cei doi s-au îndepărtat aproape alergând. Nici măcar nu se obosiseră să se uite la mine.
Era timpul să mă îndrept și eu către casă. Cu siguranță aveam să fiu sancționată pentru întârzierea mea, dar puteam spera la o reducere a pedepsei dacă ajungeam mai repede.
Lumea pe stradă (destul de multă pentru ora târzie pe care o bănuiam) era într-o mișcare frenetică. Mult prea frenetică după mine ca să nu se fi întâmplat nimic. Vedeam spaimă și neliniște pe toate fețele cu care mă intersectam. Ceva se întâmplase, dar încă nu-mi dădeam seama ce anume.
Orașul înlocuise lumina soarelui cu cea artificială a neoanelor, becurilor și reclamelor luminoase. M-am oprit de câteva ori în încercarea de a afla cât este ceasul. Ciudat… Niciunul dintre cei pe care îi întrebasem nu a binevoit să-mi vorbească (singurul răspuns a fost de la un domn care mi-a spus ceva de genul du-te acasă fetițo!) așa că, resemnată, m-am oprit direct în fața ușii apartamentului.
În timp ce îmi căutam cheia de la intrare prin buzunare mintea îmi lucra febril în căutarea unei minciuni cât mai plauzibile. Observasem mai demult că, deși toată lumea considera minciuna un lucru urât, se folosea de ea ori de câte ori era necesar (tot în acel moment de ″iluminare″ am înțeles de ce la școală ni s-a spus de nenumărate ori de existența unei diferențe semnificative între teorie și practică). Și mai observasem ceva: ori de câte ori eram pusă într-o situație delicată sau stresantă aveam prostul obicei de a nu acționa în niciun fel, de a mă bloca în timp ce mintea îmi alerga în orice altă direcție numai la respectiva situație nu (după cum ne explicase odată psihologul școlii ― subconștientul uman creează uneori iluzia că problemele evitate sunt inexistente sau rezolvate de la sine).
Dar să revin la derularea evenimentelor. Nu reușisem să găsesc nicio minciună cât de cât acceptabilă (motivele tocmai le-am prezentat mai sus). Dacă încercam să mă furișez și reușeam acest lucru nu făceam altceva decât să amân deznodământul. Așa că am intrat cu cel mai frumos zâmbet pe care puteam să mi-l compun. Amândoi părinții erau pregătiți să iasă în căutarea mea și s-au repezit la mine de cum m-au văzut.
― Nici nu știi cât de tare m-ai speriat, îmi murmură mama la ureche în timp ce mă strângea la piept de parcă mă vedea pentru ultima oară.
― Pe mine mai puțin, știam că am o fiică descurcăreață, îmi spuse și tata când îi veni rândul să mă îmbrățișeze. Vocea îi tremura și se vedea că are mai multă nevoie de îmbărbătare decât mama.
― Gata… gata… am încercat eu să scap de îmbrățișările lor, nu am pățit nimic doar am întârziat puțin. Eram bucuroasă deoarece mă pregătisem pentru ce era mai rău, dar scăpasem doar cu câteva îmbrățișări. Aproape pufnisem în râs de ușurare.
― Glumești, nu? mă întrebară la unison părinții în timp ce schimbau priviri contrariate.
― Nu, n-aș glumi pe seama a ceva ce v-ar înfuria. Dar astăzi s-au întâmplat atâtea lucruri încât nu am băgat de seamă cum a trecut timpul. Știați că în dimineața asta ați plecat și m-ați încuiat în casă? Vroiam să le spun ″m-ați uitat ca pe un bagaj″, dar m-am abținut. Sau că George, băiatul vecinilor, a fost accidentat mortal la câțiva zeci de metri de casă? Nu glumesc deloc, aproape că am strigat aducându-mi aminte de corpul inert al lui George frânt sub mașină.
― Chiar nu știe! a exclamat mama ca și când nu m-ar fi auzit.
― E doar ora prânzului, preluă tata discuția. Tu nu ai întârziat deloc doar că s-a întâmplat un lucru pe care deocamdată nimeni nu îl poate explica. Mai precis ziua s-a transformat în câteva minute în crepuscul.
Era rândul meu să rămân mută de uimire. Dacă nu aș fi fost o fată bine crescută (recunosc că asta se datorează în bună măsură părinților mei) i-aș fi chestionat dacă nu cumva au luat-o razna. M-am mulțumit să pun aceeași întrebare ca a lor de mai devreme cu un zâmbet neconvingător:
― Glumiți, nu?
― Din păcate nu este vorba de nicio glumă, îmi răspunse tata. Partea proastă este că nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat, a continuat el.
― Probabil e un fenomen fizic neașteptat sau ceva de genul ăsta, am căutat eu o explicație la repezeală în timp ce mă îndreptam către camera de zi.
Sentimentele și gândurile mele erau amestecate. Nu-mi părea bine de cele întâmplate deoarece mi-a fost mereu frică de întuneric (indiferent în ce doze mă înconjura), dar pe de altă parte mă bucuram la gândul că probabil nu voi mai merge la școală până când situația nu se va remedia (trăiască vacanțele neprevăzute!).
Oricum, pe moment eram mult mai afectată de moartea lui George decât de faptul că în orașul nostru se făcuse seară subit. M-am uita la părinții mei care mă urmaseră din hol în sufragerie. Îngrijorarea încă nu le dispăruse de pe față, iar pe mine mă mânca limba să le spun să se relaxeze pentru că sunt deja în siguranță acasă când dintr-odată m-am dumirit:
― Stați puțin așa… tu ai venit mai repede acasă din cauza dispariției luminii? mi-am întrebat tatăl cu mâna întinsă acuzator către el.
― Cam așa ceva, recunoscu el cu jumătate de gură. Mama m-a sunat să-mi spună că nu te-a găsit acasă. Te-a așteptat mai mult de o jumătate de oră, iar apoi m-a căutat la serviciu. Tocmai ne pregăteam să plecăm în căutarea ta când ai ajuns acasă, își încheie el succint explicația.
Îmi era clar că îngrijorarea tatălui meu era produsă într-o mare măsură de această seară neașteptată. Mă mai rătăcisem eu de vreo câteva ori pe vremea când mă familiarizam cu împrejurimile unde locuiam (cred că am menționat deja că familia noastră se muta destul de des), dar niciodată tata nu plecase de la serviciu în căutarea mea. De fapt, nu avusese niciodată nevoie să facă lucrul acesta deoarece reușisem de fiecare dată să mă descurc de una singură. Acum era altceva. Eram ferm convinsă că semiîntunericul acesta o să ne producă numai necazuri de vreme ce tatăl meu plecase de la serviciu în toiul zilei (sau pe înserate ― amândouă variantele au dramul lor de adevăr).
― Cât de gravă e problema asta cu amurgul din oraș? am întrebat simțind cum curiozitatea pune stăpânire pe mine.
― Deosebit de serioasă, am primit răspunsul după câteva clipe de gândire. Nu e cum crezi tu. Întreg pământul este afectat, nu numai orașul nostru.
― Adică și partea aflată în întuneric și cea pe care soarele o luminează acum? mi-am etalat, nu fără o oarecare mândrie, cunoștiințele mele de astronomie.
Tata s-a mulțumit să aprobe tăcut din cap.
― Asta înseamnă că, în lipsa luminii naturale, o să consumăm mai multă energie electrică, m-am încruntat eu gândind cu voce tare.
― Dacă asta ar fi cea mai mare problemă… mă trase tata lângă el, pe canapea. Nu înseamnă că nu este importantă, dar sunt alte aspecte mult mai urâte.
Își trecu mâna prin părul meu de câteva ori plimbându-și privirea de la mine la mama după care continuă:
― Nimeni nu știe cu exactitate care este cauza acestui ciudat fenomen. Deocamdată depășește puterea de înțelegere a minții umane. Iar lucrul acesta îl face înfricoșător.
― Cu siguranță cineva va reuși să descifreze cauza lui, se încurajă mama. Odată aflată cauza va fi mult mai ușor să se găsească și soluția. Ce noutăți mai sunt oare pe canalele de știri? Poate, undeva, cineva a găsit explicația sau poate că lucrurile au început să revină la normal și noi încă nu știm.
M-am uitat la mama. Radia optimism la propriile-i vorbe. Faptul că ajunsesem singură acasă era un lucru care nu putea să conducă decât la alte evenimente pozitive. Aceasta era gândirea ei, o știam prea bine. Întotdeauna pe ea o considerasem luptătorul familiei (poate și pentru că îl vedeam atât de rar pe tata).
Dar iluziile mamei se sparseră ca un balon de săpun. O trecere în revistă a canalelor de televiziune dezvălui același crepuscul dezolant pe toată suprafața pământului. Majoritatea canalelor comerciale, care de obicei transmiteau programe de divertisment sau filme, își îndreptaseră atenția asupra neașteptatei ″pene de lumină″ (cum mă informa unul dintre ele).
― Probabil cineva își freacă mâinile de bucurie la vederea ratingului, comentă sarcastic tata. Asemenea oportunitate nu a mai apărut de când era bunicul doar un puști ― când au avut loc cele mai sângeroase atentate teroriste din toate timpurile.
Totuși mai erau câteva canale care nu își întrerupseseră programul obișnuit sau mai degrabă, credeam eu, unde ultimii angajați rămași (cei mai conștiincioși) programaseră aparatura să funcționeze fără ei și apoi părăsiseră speriați sediul unde lucrau fugind care-ncotro.
― Cineva, totuși, trebuie să cunoască cauza, repetă mama cu încăpățânare. Nu se lăsa bătută cu una, cu două, deși toate informațiile cu care eram bombardați nu erau din cele mai îmbucurătoare.
― La ora aceasta nimeni nu știe nimic, o contrazise tata.
― Probabil se va crea o comisie internațională care să cuprindă cei mai buni specialiști ce vor căuta rezolvarea problemei, continuă ea aruncându-i o privire întrebătoare tatei în care am surprins o rugăminte nerostită.
Imediat după ce am observat acea privire a mamei am avut o revelație. Cu siguranță tata lucra la vreo agenție ultrasecretă care avea cine știe ce obiect uimitor de activitate. Astfel se explicau și mutările noastre, dar și absențele lui prelungite de acasă. Merita să încerc să aflu mai multe. Simțeam că este un moment prielnic ce nu trebuie ratat.