Tăcerea stânjenitoare s-a prelungit și după ce ne-a fost adusă comanda (am cerut și eu același sortiment de înghețată ca George). Tocmai mă pregăteam să-l întreb pentru ce anume m-a invitat (mă gândisem la un moment dat că poate nu vroia să mănânce o înghețată singur și m-a găsit pe mine să-i țin de urât) când brusc mi-a spus cu o voce uscată:
― Știi, lucrurile o vor lua puțin razna pe aici. Dar nu trebuie să te sperii. Pentru tine o să fie cel mai ușor.
― Ce o să fie ușor? Ce lucruri o vor lua razna? l-am întrebat pe jumătate nedumerită, pe jumătate speriată de atitudinea lui ciudată.
― Întotdeauna trebuie să vă grăbiți voi să aflați, chiar dacă sunteți avertizați că este mai bine să nu știți, îmi răspunse la fel de nepăsător cum fusese toată dimineața. Curiozitatea asta umană funcționează la fel, chit că e vorba de lucruri plăcute sau mai puțin plăcute. Treaba asta nu o înțeleg. Cum poți să te grăbești, de exemplu, să afli amănunte atunci când e vorba de un accident care ți se va întâmpla cu siguranță? Chiar ai vrea neapărat să știi toate detaliile dinainte?
Am decis că George își pierduse mințile (nu m-am dumirit dacă lucrul ăsta se întâmplase mai demult sau subit, în fața mea). M-am hotărât să mănânc cât mai repede înghețata fără să-l mai bag în seamă, să-i mulțumesc și să plec urgent la școală. Răspunsul însă nu a fost deloc sincer:
― Nu, de fapt nu vreau să aflu, am zis gândindu-mă că așa îi fac pe plac. Mi-am focalizat tot interesul asupra înghețatei sperând că George va face la fel.
Concentrată asupra înghețatei nu am auzit decât într-un târziu chicotelile care veneau dinspre celelalte mese.
După câteva momente de șovăială, ca nu cumva să creadă că eram atentă mai mult la ceea ce se întâmplă în jur decât la ieșirea noastră matinală, mi-am ridicat privirea către el.
În fața mea, George vroia să-mi demonstreze morțiș că ne înrudim cu maimuțele (cel puțin asta am crezut pe moment). Înghețata, pe jumătate topită, îi aluneca din colțurile gurii pe bărbie, căzând apoi, picătură cu picătură, pe haine.
Eram singura persoană dintre cele prezente care nu aprecia spontaneitatea ″delicată″ a gestului lui George și tocmai mă pregăteam să-i comunic acest lucru când ceva din privirea lui mă determină să mă abțin.
Nu spunea nimic, doar mă fixa cu o privire neclintită ― ca un animal de pradă care se pregătește de atac ― dar, lucru ciudat, simțeam că nici acum acea nepăsare cu care se blindase de când ne întâlnisem nu îl părăsise. Aveam un sentiment clar că tot ceea ce făcuse George până acum ― invitația la cofetărie și restul ― era parte a unui plan inevitabil ce avea să decurgă așa cum era programat indiferent de cum aș fi încercat eu să reacționez. Era ca un trecător grăbit care observă în ultima clipă că e pe cale să strivească o gânganie ― eu fiind gângania ― și nu are nicio reacție trecând mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Deoarece dispariția unei gângănii este insignifiantă.
Apoi, se întâmplă ceva și mai neobișnuit. George închise ochii ― sau poate clipi pentru mai mult timp ― cu înghețata scurgându-i-se pe bărbie. Auzeam chicotelile din jurul meu, aproape ghiceam vorbele răutăcioase pe seama retardatului cu care ieșisem la cofetărie, încercările de a intui motivele obscure pentru care făcusem acest lucru, dar mă străduiam să-mi imaginez că, totuși, nu sunt eu acolo, pe scaun, ci o cu totul altă persoană care semăna leit cu mine. Mă simțeam ca într-o piesă de teatru în doi în care George își interpreta magistral rolul, iar eu făceam o figurație absolut penibilă.
Iar când îi deschise… Ați urmărit desigur efectul unei picături de apă căzând în mijlocul unui pahar plin cu același lichid ― micuțele valuri rotunde, perfect concentrice, care se măresc unduindu-se către marginea paharului ― până când picătura se integrează ca și cum ar fi făcut parte dintotdeauna din conținutul acelui pahar și suprafața devine din nou netedă.
Ei bine, nu am văzut nimic care să interfereze cu ochii lui George, dar, când i-a deschis, am putut observa valurile minuscule care se unduiau către marginea lor ducând cu ele o culoare neagră, abisală.
Durase doar o secundă. O secundă pentru ca George să închidă ochii și apoi să-i deschidă din nou, însă mie mi s-a părut că totul a durat o veșnicie. Știam, din proprie experiență, că timpul poate curge dezlânat ― ca în ziua în care intrând la ore cu temele nefăcute am tremurat pentru fiecare din cele 50 de minute scurse, care păreau că nu se mai termină, fără a-mi auzi numele strigat. Mă simțisem atunci ca un fir de nisip cu conștiință ― prizonier într-o clepsidră ― așteptând ca cineva să întoarcă clepsidra înainte de a-mi veni rândul să mă prăbușesc.
În mai puțin de jumătate de minut albul ochilor îi dispăruse, dar acel flux care îi drapase ochii în negru s-a extins în mod imprevizibil ― dacă mai pot spune așa ceva ― și în afara lor invadând fața și restul corpului lui George.
Gura lui, larg căscată, era contorsionată în așteptarea strigătului de agonie eliberator. Totuși, niciun sunet ce ar fi putut deranja spectacolul macabru la care asistam nu reușea să rupă cortina de tăcere ce se instalase între noi doi odată cu începutul transformării lui George.
În schimb, barul devenise brusc un întreg concert al țipetelor și al isteriei. Hipnotizată de George, credeam că știu motivul, dar mă înșelam și aveam să realizez imediat sursa groazei celorlalți.
În jurul meu, pe nesimțite, realitatea începuse să se scurgă. Ca într-un tablou de Dali viciat, totul începuse să se topească, să devină un cocteil de oase, lemn, sânge, păr și sticlă, o miniatură a apocalipsei într-un bar obscur, populat de oameni obișnuiți, într-o dimineață oarecare.
Instinctiv, mi-am dus mâna la gură încercând să-mi înăbuș strigătul de spaimă care urca vertiginos în mine ca într-un animal aflat la marginea vieții.
Mâna îmi trecu însă prin obraji, degetele pe jumătate gelatinoase se lipiră de alveolele dinților ce începuseră să cadă formând un amalgam indefinit a ceea ce fusese cândva un corp. Am încercat să mă ridic și să o iau la fugă, dar scaunul devenise deja o parte a trupului meu, o stranie simbioză care se adâncea cu fiecare clipă scursă.
Jur-împrejurul meu, strigătele se auzeau tot mai stinse, tot mai înăbușite pe măsură ce agonia lua sfârșit. Peste tot zăceau corpuri ― bolborosind pe alocuri și căpătând o stranie nunanță cenușiu-roșiatică ― aflate în combinații aiuritoare cu diferitele obiecte din local.
Întunericul continua să izvorască din ochii lui George, asemeni unei caracatițe întinzându-și tentaculele, eliminând orice urmă de viață cu care intra în contact. Cu ultimele puteri am încercat să mă târăsc înspre ieșire când deodată se auzi un zbârnâit puternic, insuportabil și…
…în clipa următoare m-am trezit la mine în pat, udă leoarcă de transpirație, uitându-mă năucă la ceasul deșteptător de pe noptieră.
Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg unde mă aflu până ce am recunoscut obiectele familare care mă înconjurau. Totuși simțeam că ceva încă nu este în regulă și după câteva momente de gândire am exclamat: mama!
De obicei, intra la mine în cameră cu câteva minute înainte de ora șapte și mă trezea într-un mod mult mai delicat decât țârâitul strident de pe noptieră. Tocmai azi și-a găsit să nu vină, mi-am zis încă tremurând la amintirea coșmarului de mai devreme. Nu era un lucru neobișnuit să nu apară dis-de-dimineață, dar chiar acum își găsise să facă o excepție?
M-am echipat rapid pentru școală după care am coborât în bucătărie să-mi iau pachetul cu mâncare. Bucătăria era însă goală, pe masă nu era niciun sandvici, iar părinții mei nu se vedeau nicăieri. Nu era prima oară. Se mai întâmplase odată să fiu uitată acasă, cu ocazia celei de-a treia noastre mutări, când, din cauza grabei și a aglomerației produse de lucrurile împachetate, am fost nevoită să stau singură o zi întreagă. Așa că, am ridicat din umeri, mi-am pregătit la repezeală pachetul cu mâncare și încuind ușa în urma mea (aveam de la 10 ani propria mea cheie) am plecat către școală. Nu m-am gândit în acea clipă să fac vreo conexiune între coșmarul meu și lipsa părinților de acasă.
Singurul lucru care mă preocupa, în timp ce coboram scările, era evitarea întâlnirii matinale ″întâmplătoare″ cu George la care altădată țineam cu tot dinadinsul să ajung. Nu știu cum m-aș fi comportat ― dacă i-aș fi putut susține privirea (în căutarea vreunei pete negre care să-i inunde ochii) sau dacă aș fi avut curajul să-i povestesc coșmarul meu.
Spre norocul meu scara era pustie, la fel și strada. Ciudat, mi-am spus, dar imediat am descoperit cauza situației. La intersecția din apropierea clădirii în care locuiam se adunase o grămadă de oameni în timp ce alții soseau în goană. Era o hărmălaie de nedescris.
Atrasă de strigăte și claxoane, m-am îndreptat și eu către acea zonă (deh, curiozitatea umană), dar, din cauza îmbulzelii, nu am reușit să văd nimic.
― Ce s-a întâmplat? am întrebat eu o doamnă înaltă, cu o pălărie albă plină de pene.
― Un accident cumplit, un deza… a rămas ea cu vorbele în aer când a văzut cu cine vorbește. Ești prea mică să vezi așa ceva, gesticulă ea nervos, cu penele agitându-se în toate direcțiile.
Mi-am dat seama că nu avea niciun rost să port negocieri. Am plecat sub privirile inchizitoriale ale doamnei cu pălărie haioasă, nu înainte de a-i arăta discret un deget, dar nu am ajuns prea departe. După un mic ocol, m-am strecurat în partea opusă a molului de oameni, hotărâtă să aflu ce s-a întâmplat. De data aceasta am avut mai mult noroc.
Bătrânelul din fața mea era prea șocat să mai bage de seamă cu cine stă de vorbă. Cu o voce tremurândă, nu reușea decât să murmure aceleași cuvinte: ce tragedie, ce tragedie…
A trebuit să-l trag de câteva ori de mâneca hainei ca să se întoarcă, dar privirea lui parcă trecea prin mine, fixată undeva departe în spatele meu.
― A pășit pur și simplu în fața mașinii. Zâmbea și parcă căuta privirea șoferului. Doi pași a făcut și din tânărul din fața mea nu a mai rămas decât un corp contorsionat. Ce tragedie, ce tragedie…
O sinucidere, m-am gândit eu cuprinsă de un sentiment straniu. Strecurându-mă și dând din coate, am reușit, puțin câte puțin, să-mi fac loc din ce în ce mai în față, până când peretele de oameni din fața mea a dispărut și m-am trezit chiar în apropierea mașinii.
Automobilul nu pățise mare lucru. De sub el se vedea ieșind un picior cu pielea străpunsă de osul rupt în câteva locuri. Era de mirare cum reușise corpul să rămână într-o singură bucată.
Atrasă ca de un magnet, am ocolit mașina în partea unde bănuiam că ar trebui să se afle capul victimei. Sentimentul straniu devenise din ce în ce mai puternic. Nu aveam nicio bănuială, ci doar o certitudine fantastică că urma să descopăr o persoană cunoscută.
În primul moment nu am reușit să-mi dau seama, într-atât era de distrusă fața, dacă era cineva cunoscut. Doar când am văzut ochii, fixați parcă într-adins către mine, am descoperit primul lucru familiar în rămășițele acelui corp.
Icnind de groază, cu lacrimile șiroind, mi-am făcut loc înapoi printre oameni (abia atunci am auzit apostrofările câtorva privind prezența mea acolo). Vroiam să plec cât mai departe, să scap de ultima privire sticloasă a vecinului meu George.
Evadată din îmbulzeală, mă pregăteam să o iau la goană când cineva m-a prins de mână:
― A început, îmi spuse un cerșetor imobilizat într-un cărucior cu rotile. A început și nimeni și nimic nu o mai poate opri, continuă el. Avea niște ochelari de soare rotunzi de culoare verde și zâmbea cu o gură știrbă îndreptând un deget către văzduh. Fără să vreau m-am uitat după degetul lui care ațintit în sus începuse să deseneze cercuri.
Imateriale la început, șapte mici rotocoale albe apărură în urma indexului cerșetorului, ca și cum acesta ar fi avut o țigară invizibilă din care scosese șapte cerculețe perfect concentrice (pentru un moment chiar m-am gândit la un scamator care își câștigă așa banii pe stradă).
Le-am urmărit cu privirea în timp ce se înălțau, la fel de vizibile, deși distanța dintre noi devenea din ce în ce mai mare.
Am revenit brusc la realitatea înconjurătoare când se făcu auzită sirena salvării. Mult prea bulversată (mi se întâmplaseră prea multe într-o singură dimineață) ca să îmi dau seama ce fac, am început să alerg la întâmplare până când oboseala își făcu simțită prezența. M-am așezat pe o bancă, oferindu-mi un răgaz de odihnă generos, după care m-am uitat împrejur să văd unde mă aflu.
Fără să-mi aleg vreun traseu anume, picioarele mă purtaseră pe un drum cunoscut în parcul central al orașului. Obișnuiam să vin aici, indiferent de vreme, cu cea mai bună prietenă a mea pentru a ne împărtăși ultimele bârfe sau micile noastre secrete. Aici îi mărturisisem confidentei mele, cu câteva luni în urmă, pentru prima oară, afecțiunea mea pentru George și ajunsesem împreună la concluzia că s-ar putea să fie mai mult decât niște sentimente trecătoare.
Mă simțeam ciudat stând pe aceeași bancă pe care în urmă cu câteva săptămâni tremuram de fericire gândindu-mă la George, pentru ca acum să nu-mi iasă din cap imaginile macabre cu corpul lui însângerat.