O să încerc să aștern pe hârtie toate lucrurile petrecute în ultima săptămână. E ciudat că am această tendință, între mine și orice instrument de scris nu a existat niciodată vreo strânsă amiciție, însă, privind retrospectiv la evoluția ultimelor zile, nimic nu mai poate fi catalogat ca neobișnuit. O să vă mire, probabil, faptul că o persoană de doisprezece ani a reușit așa ceva, eu una, cel puțin, am fost surprinsă că am putut duce la bun sfârșit ceea ce mi-am propus. Dar, încă o dată, ceea ce mi s-a întâmplat în aceste ultime șapte zile nu mai poate fi încadrat în niciun fel de logică, la fel ca și toate celelalte evenimente petrecute.
De asemenea, nu cred că aceste pagini vor fi citite vreodată de cineva. Dacă stau să mă întreb care a fost scopul acestei rememorări scrise nu aș putea să dau un răspuns anume. Nu mi se pare deloc un lucru straniu ― cel puțin așa cred eu ― că am reușit să redau atât de fidel evenimentele. Ca să mă explic, deseori în această perioadă am avut impresia că în mine se află două persoane diferite. Pe de-o parte sunt încă puștoaica norocoasă (supraviețuitoarea), iar pe de altă parte simt că în mine se mai ascunde altcineva (în special acum, când scriu) ― o persoană cu o memorie prodigioasă și experiența unei vieți matusalemice.
Dar să încep derularea faptelor așa cum le-am perceput.
În acel început de primăvară totul se desfășura așa cum ar trebui să se desfășoare. Adică normal. Oamenii de știință făceau noi descoperiri și inventau noi soluții pentru ca existența noastră să fie cât mai comodă, politicienii continuau să ne manipuleze (cum credeau ei de cuviință) și să-și poarte conflictele, de care prea puțini dintre noi eram interesați, în numele unor nobile idealuri (cel puțin teoretic), iar noi, restul, eram la fel de uimiți, fascinați, revoltați sau indiferenți față de cei pe care îi credeam superiori nouă.
La fel (dar la o scară mult mai mică), viața în familia noastră decurgea normal, atât cât se poate înțelege prin acest cuvânt. Părinții mei aveau o viață normală, cu slujbe normale, cu un copil normal ― adică eu ― lucru comun atâtor și atâtor familii din orașul în care locuiesc sau de aiurea (nu am reușit niciodată să apreciez cam câte familii din lume au o viață obișnuită, așa că te las pe tine cititorule, dacă exiști, să-ți imaginezi numărul acesta).
Totul a decurs cât se poate de firesc până acum opt zile când, la cină, ai mei au început să facă glume și presupoziții pe seama sentimentelor mele pentru George, băiatul vecinilor, care, între noi fie vorba, e mai mare cu șapte ani decât mine. Asta nu ar fi o problemă dacă eu aș avea de pildă douăzeci de ani în loc de doisprezece. Dar nu-i am.
Cam așa au început lucrurile.
― Cum a fost astăzi la școală? înțepă aerul cu furculița în direcția mea tata.
― Mmm… ca de obicei, i-am răspuns eu fără să-mi ridic ochii din farfurie.
Nu încercați să vă întrebați cum am știut că tata a îndreptat furculița spre mine când mi-a pus întrebarea ― pur și simplu știu că așa face întotdeauna.
De asemenea, mai cunosc faptul că se străduie să-și interpreteze cât poate de bine rolul de tată așa că îi sunt recunoscătoare și încerc să mă comport pe măsura așteptărilor sale. În condițiile date. Condițiile date sunt însă următoarele: tata lucrează șapte zile pe săptămână de dimineața până seara, iar în ultima săptămână din lună are liber duminica.
Știu că tocmai am spus că părinții mei au amândoi slujbe normale, dar așa și este. Să mă explic. Odată l-am întrebat pe tata de ce stă atât de mult la serviciu iar el mi-a răspuns că are mult de muncă, dar că asta e un lucru normal pentru ceea ce face el. În plus, mama l-a susținut spunând că cineva oricum trebuie să aibă ocupația asta, iar pentru ea faptul că tata era acea persoană nu reprezenta decât un lucru absolut normal. Așa că, în concluzie, tatăl meu avea o slujbă normală, pentru un om normal. Nu am mai apucat să aflu în ce anume consta munca lui, dar bănuiesc că desele noastre mutări dintr-un oraș în altul ― de regulă cam de două ori pe an ― aveau cumva legătură cu slujba normală a tatălui meu.
― Adică cum ca de obicei? reluă el simțind că ceva e în neregulă cu mine. Avea prostul obicei de a mă sâcâi cu întrebări tocmai atunci când eu nu aveam nici un chef de discuții.
― Am avut ore ca de fiecare dată, i-am răspuns plictisită. Aaaa… și am fost la Muzeul de Științe Naturale.
― Ahaaa… se dumiri tata cum arată o zi obișnuită de-a mea. Nu cred că am fost vreodată la vreun muzeu de științe naturale, așa că poate mă introduci tu în temă. Cine știe, poate o să mergem odată împreună să-l vizităm.
Gata! Reușise să mă enerveze de-a binelea. Știa și cum. De obicei în duminica liberă din lună activitatea de familie se reducea doar la prânzul comun, în restul timpului el încercând să se odihnească. Atât și nimic mai mult.
Aveam să-mi dau seama puțin mai târziu că el asta avusese în minte de fapt, să mă provoace la o discuție în contradictoriu (ceartă?) de pe urma căreia lucrurile între noi ar fi urmat să se limpezească într-un fel sau altul.
― Am văzut o mulțime de animale împăiate din toată lumea, i-am replicat eu. Dar zona cea mai interesantă a fost cea dedicată omului. Era o sală plină cu schelete și fetuși umani nedezvoltați, chirciți în borcane cu formol. La un moment dat chiar mi s-a făcut frică.
Așteptam provocatoare, animată de dorința de răzbunare, reacția nervoasă a tatălui meu. Pe a mamei deja o cunoșteam. S-a ridicat grăbită de pe scaun, palidă la față, aruncându-mi o privire care nu prevestea nimic bun și a dispărut în baie.
Tata a așteptat în liniște până ce am rămas singuri după care, întorcându-și privirea spre mine, mi-a făcut cu ochiul și s-a dezlănțuit în niște hohote de râs nebune. Am simțit cum brusc toată nervozitatea mea se evaporă în aer și am izbucnit și eu într-un râs isteric. Abia ne potolisem când ușa de la baie s-a deschis și mama, încă palidă, s-a așezat tăcută înapoi la masă. Ne-am șters lacrimile pe furiș, cu fețele roșii de atâta râs, când ea ne-a observat și fără să vrea ― vă asigur eu că pur și simplu nu s-a putut abține ― a început să râdă molipsindu-ne și pe noi.
Adevărul e că nu mai știam prea bine motivul pentru care aproape ne tăvăleam pe jos de atâta râs ― imaginea unor fetuși umani în borcane de formol nu mi se părea un lucru foarte distractiv ― dar uitându-mă la ai mei în timp ce râdeam mi-am dat seama că în acele momente eram în sfârșit o familie normală și după criteriile mele (în opinia mea, orice familie dacă este normală, trebuie să fie fericită).
Din păcate nu am mai apucat să verific această teorie și în alte cazuri.
Și totuși lucrurile nu stăteau chiar așa (unde ați văzut familii normale în care părinții se răzbună pe copii?) pentru că mama nu s-a putut abține să nu-mi plătească polița, astfel că puțin mai târziu a adus în discuție, sub forma unei conversații absolut banale, reacțiile mele stânjenite, considera ea, la vederea lui George.
Nu am rezistat prea mult atacului concertat (râdeau de mine ca și cum ar fi văzut un spectacol de un comic irezistibil ― lucru care nu mi s-a părut neapărat de bun gust) și invocând o migrenă le-am cerut voie să mă retrag. Am primit acceptul lor și fără prea mult chef am intrat în camera mea.
Problema imaginară s-a transformat în scurt timp într-una reală. Era ceva ciudat însă la această durere de cap care mă agasa. Acum se manifesta pe neașteptate, acum dispărea brusc — ca într-un joc de-a v-ați ascunselea când dintr-un loc la care nu te aștepți se ivește cineva. Mi-am dat seama că nu o să am o seară tocmai plăcută așa că am chemat cât am putut somnul. În cele din urmă, pe jumătate adormită, cu telecomanda televizorului în mână, am dat așternuturile la o parte și m-am aruncat pe salteaua de apă care îmi ținea loc de pat căzând într-un somn agitat.
A doua zi dimineața, când am ieșit pe ușă am dat nas în nas cu George. De fapt, cred că întâlnisem un alt George ce nu semăna deloc cu băiatul din vecini după care mă uitam aproape în fiecare zi. În loc să mă ignore ― cum făcea de obicei ― s-a apropiat de mine cu cel mai natural zâmbet pe care puteam să mi-l imaginez și mi-a spus:
― Am văzut cum mă urmărești zilnic. Știu că suntem vecini așa că, până la urmă, tot trebuia să ne întâlnim față în față, nu? Poate ar fi timpul să ieșim… s-a oprit brusc tușind încurcat (cred că vroia să mă invite la o bere), la o înghețată împreună, să ne cunoaștem mai bine. Mie îmi place cea cu nucă de cocos și vanilie. Tu ce preferințe ai?
Bănuiesc că nici o altă fată dacă ar fi fost în locul meu nu ar fi reacționat ca mine. M-am înroșit instantaneu și am luat-o la goană, în jos, pe scări, sărind și câte trei trepte deodată. Am ieșit pe ușa imobilului gândindu-mă cât de penibilă am fost când m-am trezit față în față cu George.
― Cum… cum ai ajuns deja aici, m-am bâlbâit eu dându-mă câțiva pași înapoi. Norocul meu că m-am proptit la timp în ușa de la intrare, altfel, probabil, aș fi doborât recordul la alergat cu spatele.
― Am luat liftul, doar nu crezi că pot zbura, îmi zâmbi el din nou.
Aaaaa… liftul. Într-adevăr avea dreptate.
Era clar. Încetasem să mai gândesc. Semănam leit cu mama în privința asta. Ea mi-a povestit odată de prima întâlnire cu tata când și-a dat seama că el îi luase mințile (și pe urmă s-au căsătorit). Dacă și ea a reacționat la fel ca mine înseamnă că tocmai trecusem pentru câteva momente la stadiul de adult (a fost pentru prima oară când mi-am dat seama cât de dificil este să fii adult). Trebuia să-mi revin cât mai repede.
― Deci, ce spui? Mergem să halim o înghețată?
Să halim? Începuse cu un limbaj mult prea colocvial pentru o primă conversație. Sau, din cauza diferenței de vârstă, poate își închipuise că o să mă dea gata folosind cuvinte de genul acesta?
― Trebuie să merg la școală, am decis eu pe loc, bucuroasă că redevenisem o ființă cu un comportament și o gândire normală.
― Nimic nu o să mai fie normal de azi înainte, îmi spuse el pe cel mai serios ton cu putință de parcă mi-ar fi citit gândurile. Ar fi prima și ultima ta șansă să ieșim împreună. Deci, ce preferi? Înghețata sau școala?
Aștepta nepăsător ca și cum i-ar fi fost indiferent dacă merge cu mine sau își vede de treburile lui. Mă ardea buza să-i dau un răspuns care să-l doară, dar mi-am dat seama că nu aveam niciunul. Mă deranjase faptul că pentru el nu era important dacă mergeam împreună la cofetărie, ci mai degrabă înghețata în sine. Însă, după tonalitatea vocii, am realizat că era foarte serios în privința chestiunii cu ″prima și ultima oară″. Așa că, resemnată, am acceptat să mâncăm o înghețată. Eram atât de furioasă și tristă în același timp încât nu mi-am adus aminte decât când era prea târziu ce spusese el despre normalitate.
― Aici îți convine? îmi arătă el cofetăria din colțul străzii unde locuiam adulmecând aerul cu nările fremătânde. M-am abținut să nu zâmbesc în ultima clipă. Arăta ca o persoană aflată în fața unui restaurant select care, neavând bani nici pentru a-i trece pragul, încerca să-i ghicească meniul mirosind în aer rămășițele aromelor ce ar fi putut scăpa dinăuntru.
― Știu un loc mai drăguț care se află la câteva străzi depărtare de aici, i-am sugerat eu cu jumătate de glas. Nu vroiam să recunosc, dar nu mă simțeam în largul meu gândindu-mă că s-ar putea ca cineva cunoscut să mă vadă dis-de-dimineață umblând brambura cu un băiat mult mai mare decât mine în loc să mă îndrept spre școală ca orice copil cuminte de vârsta mea (orice copil normal este cuminte la doisprezece ani, nu?).
A acceptat fără să stea prea mult pe gânduri. Probabil că și lui îi trecuseră prin minte cam aceleași lucruri. Restul drumului l-am parcurs în tăcere, fără să ne aruncăm nici măcar o privire, ca doi călători necunoscuți care aveau de parcurs din întâmplare aceeași bucată de drum.