Străbătură mai multe străzi pustii dintr-un cartier periferic, aflat în ruină.
– E același oraș în care am ajuns cu Augusto Lish, un oraș cufundat într-o ceață urât mirositoare, spuse Angela. Diferența e că, acum, nu am mai pătruns în forță, împreună cu trupele acestuia de terraformatori de asalt. Orașul arată ca după bombardament, dar nu e aceeași atmosferă apăsătoare de război continuu.
– Indiferent cum ai pătrunde într-un oraș, lumea e tot timpul între război şi pace, spuse comandantul Andin Utar. Graniţa dintre război şi pace e foarte inefabilă. Pesimiştii consideră pacea ca o stare de anormalitate dintre două perioade de război. Optimiştii consideră războiul ca o stare de anormalitate dintre două perioade de pace. Între optimism şi pesimism, nu putem defini decât nuanţe, cum nu putem deosebi prea bine pacea de război. Unii au făcut avere în timpul ultimului război, alţii au murit pe front. În perioada imediat următoare, de pace adâncă şi semnificativă, clasa nou formată, numită burghezia proletară, s-a simţit în largul ei, în timp ce alții îşi dădeau duhul în enorme lagăre de muncă forțată. Pacea postbelică e tot un fel de război, rece, insidios, absurd. Când aceia care au acumulat bani s-au săturat de atâta pace, s-au gândit să mărească puţin entropia şi au pus de-o „revoluţie”, „loviluţie”, „vânzoleală” sau cum vreți să-i zicem. Între anumite limite, războiul şi pacea coexistă. Totul e să nu se atingă pragul de sus al războiului, terorismul, aducător de nenorocire, sau pragul de jos al păcii, plictiseala. Sătui de linişte şi bunăstare, mulţi bogătași pripășiți pe aici, pe Pământ, au plecat acasă, unde lupta fiecăruia cu fiecare e lucru cotidian. Războiul din interiorul rasei umane nu e războiul unei părţi a populaţiei cu alta, ci războiul fiecărui popor cu el însuşi. Frica de pace e la fel de teribilă ca frica de război. Ne face să ne enervăm şi apoi să tragem ponoasele. Democraţia nu e inventată de noi, cei de aici, cum sună şablonul, că nu au inventat-o cei 120, fie-le numele slăvit în veci; democraţia e accidentală, aici fiind, dincolo nu, azi fiind, mâine alegându-se praful. Democraţia nu funcţionează în pace sau în luptă, ci în unitatea dialectică care poate merge de la linişte-gălăgie până la conflict încordat-luptă pe faţă. Democraţia e repetarea obsedantă a dorinţelor, amplificate mediatic, chiar şi până la absurd. Că pică în linişte sau în urma unui conflict, orice guvern dispare ca o consecinţă a discrepanţei dorinţă-împlinirea acesteia, dar, ce păcat, cade cu tot eşafodajul creat de el şi lucrurile trebuie luate de la capăt. Pacea înseamnă împlinirea tuturor viselor, deci nu există. Războiul înseamnă exprimarea tuturor dorinţelor, deci nu există. Absolută e doar relativitatea pace-război. Lumea, în ansamblul ei, se găseşte într-o continuă pace sau într-un continuu război. Depinde cum percepe fiecare realitatea imediată. Numai dacă luăm ultimele evenimente politice de la noi, ne e foarte uşor să percepem un război civil psihologic. De ce psihologic? Pentru că, pe de-o parte, lupta directă, cu armele, a băgat frica în toată lumea şi pentru că vremea cavalerismului, cu înfruntări directe de orgolii, a apus de tot. A venit vremea minciunii, a orgoliilor ascunse. E pace doar la nivel declarativ. Fiecare spune că vrea linişte. O linişte impusă de el, după reguli proprii, care să-l avantajeze. Pacea impusă altuia seamănă cu un război civil rece. Sau călduţ, reîncălzit la infinit. Între un război local din străvechime şi ultima conflagraţie mondială, cea mai cruntă bătălie e cea pe care o dă fiecare cu el însuşi. Unul se luptă cu boala, altul cu orgoliul din el, altul cu timiditatea, altul cu alcoolismul şi tot aşa. Toţi pământenii vor linişte, toţi pământenii vor consens, toţi pământenii vor normalitate, dar fiecare vede aceste noţiuni conform propriilor lui interese, ceea ce seamănă cu un război. Şi războaiele cu arme izbucnesc tot din conflict de interese. Suspendarea ultimului preşedinte ales democratic dinaintea instaurării conducerii colective a celor 120, în veci fie-le scris numele cu litere de trei metri, nu a fost decât un pretext al luptei pentru avere şi putere, asemănătoare, ideatic, cu o invazie. Război şi pace e peste tot, dar la noi s-a acutizat. Toată lumea declară că vrea luptă contra corupţiei, în condiţiile generalizării corupţiei, până la cele mai mici şi meschine structuri administrative. Luptă, luptă, dar corupţii vor şi ei să lupte împotriva corupţiei, cu mijloacele lor specifice. După legi proprii. Ca să ai legi proprii, trebuie să ţi le votezi. Pentru asta, e nevoie să-ţi cumperi un loc în grupul celor 120…
– Fie-le numele în veci etc.,etc.
– Te rog să nu mă mai întrerupi. Îmi pierd șirul. Spuneam că ne trebuie o Constituţie proprie, care „să-ţi umfle muşchii”. Ne trebuie şi o Curte Constituţională a noastră, pavată adecvat cu oameni obedienţi față de popor.
– Ne trebuie pe dracu ! se enervă Ian. Ce e aia Curte Constituțională obedientă față de popor. Curtea asta trebuie să fie obedientă față de Constituție, dar ce te faci dacă această Constituție se modifică tot timpul, după cheful unuia sau altuia? O Constituţie a îmbogățit, postrevoluționar, toți neaveniții, mai mult sau mai puţin legal. O alta a fost menită să legifereze averi ilicite. O eventuală nouă Constituţie ar fi menită să dea putere și mai mare conducătorilor îmbogăţiţi. Pe Pământul meu și al Angelei a venit un preşedinte cam ”nebun” să încurce desfăşurarea „normală” a lucrurilor şi să spulbere starea de „normalitate”. Normalitatea, reprezentată prin lupta dintre şacali, a fost tulburată. Şacalii nu s-au mai putut lupta „în linişte”, lucru anormal pentru ei. Atunci, tulburaţi de la lupta lor în pace, s-au repezit cu toţii la iepurele care îi înjura de pe margine. Neputând să-l prindă, au supus la vot şi au hotărât că nu e de competenţa lor să alerge ca proştii; în consecință, au pasat poporului cinstea de a alerga ca prostul. Șacalii au pierdut lupta prin neprezentarea poporului la alergări, dar nu a murit nimeni din cauză că a fost criticat de pe margine de iepuraşul ţopăitor. Şacalii au fost nevoiţi să audă tot timpul o voce supărătoare, care le-a tot criticat metehnele, dar, deşi cam enervant, mi se pare că a fost mai bine așa. Pacea aparentă, în loc să aducă normalitatea junglei politice, a ascuțit lupta. Bucuros că nu e prins, iepurele a devenit şi mai obraznic şi, ca reacţie adversă, şacalii au început să dea pe-afară de mitocănie. Învinşi de oboseală, politicienii au trecut cu arme şi bagaje în tabăra iepuraşului, elaborarea unor metri cubi de legi fiind foarte profitabilă, şi s-a instaurat pacea aparentă a lipsei bâzâitului în ureche, cea mai profitabilă formă de război, psihologic sau nu.
– Ce e acela un ”iepuraș”? Dar ”șacalul”?
– Niște animale. Avem obiceiul să comparăm oamenii cu animalele. Iepurele e un animal mic și fricos, personificând președintele, care se luptă luînd-o la fugă, iar șacalii, personificând parlamentarii, sunt vorace.
– Deși avem altfel de conducere, e exact ca aici, spuse Utar. Elaborarea unor legi din care să nu câştige nimeni e sursă de somn bun. Dacă vrei să n-o păţeşti, taci din gură, nu te foloseşti de lege; pentru că se folosesc alţii mai bine de ea, pentru că orice cadru legal interpretabil e suspect. În pace, legea e folosită în fel şi chip. În război, există nişte declarate „legi ale războiului”, dar, de fapt, nu mai există nici o lege. Între pacea legilor proaste şi războiul bunului plac nu sunt diferenţe notabile. Dacă războiul e neînţelegerea voită, nu înseamnă că pacea e înţelegerea întâmplătoare. Când te prefaci a confunda mitocănia, care poate fi specifică oricărui popor, cu reprezentanții unei categorii sociale sau alteia, înseamnă că eşti predispus conflictului. Când vrei să confunzi un mod de comportament cu atitudinea rasistă, înseamnă că poţi confunda orice. Când nu vrei, nici o lege nu e fundamentală, nimic nu e atât de fundamental încât să aducă linişte şi pace. Nici măcar la nivel virtual, unde poţi da pe-afară. Computerul şi generalizarea vieţii virtuale a adus viaţa reală în derizoriu. Şi luptele infinite, şi orice formă de pace profundă, la fel. Lupta reală devine un joc, unde tactica şi strategia merg, de la nivelul unui coeficient de inteligenţă superior, până la şmecherie, şiretenie, culminând cu hoţia şi escrocheria. Luat în joacă, războiul se confundă cu pacea; poate fi reluat, cu alte personaje, în câte feluri de medii ambiante vrem. „Războiul” şi „pacea” unui scriitor de aici sunt mult mai emoţionante şi durabile decât luptele duse de conducători prin buduare sau pe hărţi strategice. Pare mai adevărată ideea de om decât omul însuşi. Timpul se condensează; clipa se opreşte mai multe minute. Chiar şi când se odihneşte, istoria nu ia niciodată pauză. Războiul şi pacea sunt acelaşi lucru, o lungă istorie, în funcţie de modul cum le percepe fiecare. Pacea poate avea un caracter terorist şi războiul poate fi de o largă concentrare edilitar-gospodărească, cu o poliţie care face uz de gaze lacrimogene de bună calitate, cu un număr de infracţiuni care depăşeşte numărul infractorilor sau cu tăietori de lemne care se comportă ca-n codru. Cine nu rezistă psihic, dispare din joc; dispare cu banii, la vilă, undeva, la ţară. Nu moare nimeni. Viaţa poate fi pacea sau războiul pe care ni le dorim, de bun gust sau de un gust îndoielnic. Chiar şi în războiul modern, cu arme sofisticate, se copiază modelul virtual. Duşmanii se întâlnesc doar întâmplător, iar victimele sunt, de cele mai multe ori, colaterale. Războiul în pace nu produce eroi; numai erori.
– „Precum în ceruri, așa și pe Pământ”.
– Cum adică?
– Adică e o asemănare între ceea ce se întâmplă în ceruri, de unde venim noi, cu tot ce spui că se întâmplă aici, pe acest Pământ, spuse Ian. Ceea ce spui mă duce cu gândul la o povestire a unui scriitor umoristic de la noi, din țara numită Alsim. El descrie cum se suie lumea într-un autobuz aglomerat, cum se îmbrânceşte şi cum se jenează reciproc. La un moment dat, un bărbat calcă o doamnă pe picior. Aceasta urlă şi înjură. Soţul femeii îl plesneşte pe agresor peste faţă. Agresorul vrea să-i dea un pumn soţului femeii şi, din greşeală, rupe dintele altuia. Cel cu dintele vrea să-l pocnească pe agresor cu mânerul umbrelei şi îl nimereşte în cap pe un cu totul altul, care stătea liniştit pe scaun. Cel lovit în cap suferă o comoţie cerebrală şi moare. Scandal, înjurături, frână bruscă, salvare, morgă. Finalul: ”Farunda declară război”. „Bine, bine, îl întreabă un reporter pe scriitor, are loc o tevatură cu deces, dar de ce trebuia să declare Farunda război Alsimului?”. „Pentru că omul ucis cu umbrela era consulul Farundei la Issa, capitala Alsimului”, răspunde scriitorul. Războiul e când faci din ţânţar armăsar, iar pacea când faci pe dos. Războiul e maximizare ideatică a realităţii mărunte, iar pacea o minimizare e enormului până la banalitate cotidiană. Pace vouă!
– Bravo! bătu din palme mătușa Emma, imitată de gardieni și ospătari. Ești de-al nostru.
– Te felicit și eu pentru finalul apoteotic al discursului tău! spuse comandantul, arătându-le pe unde să meargă. Ai putea fi un bun orator.
Atenți la discuție, ajunseră și se opriră într-o piațetă dominată de o statuie, reprezentând o femeie construită din cărți, și se opriră.
– Aia trebuie să fie statuia libertății de percepție, închinată conducătorului Batim Densit, spuse Angela. Am senzația că am mai fost pe aici. Cărțile sunt opera marelui conducător.
– Nu e aceeași statuie, spuse Ian. Lipsește Batim Densit.
– Cine este acest Densit?! se miră Utar.
– Un fost membru al consiliului vostru de 120 de conducători ai planetei. Un personaj interesant, care a introdus concepte noi.
– Ce concepte?
– De exemplu, el a înțeles că prostia e cu dus-întors. A fost mâncat de acest paradox. Pe de-o parte, te bucuri că există o masă de proşti şi poţi să accezi la o funcţie de conducere, neavând cine. Pe de altă parte, prostia se răzbună, proştii neputând fi conduşi. Din cauza asta, acesta a susţinut că tot poporul trebuie condus. Nimeni nu trebuie lăsat pe dinafară.
– Cam abscons, spuse ospătărița Ema.
– Absolut deloc, spuse Ian. La alegeri, un conducător e ales de populaţie. În urma votului, candidatul se pune pe o anumită funcţie de conducere. El are tendinţa de a-i conduce doar pe cei ce l-au votat, creându-le facilităţi postelectorale. Acest Batim Densit spune că nu e bine aşa, că, aderent sau oponent, fiecare om trebuie condus. Fiecare om trebuie să aibă drepturi egale cu altul, la datorii egale. Secretul succesului său a fost că, toate lucrurile mici, le-a făcut mari.
– Interesant, dar neadecvat, interveni comandantul. Nu ne interesează prostia. Caracteristica principală a popoarelor și societăților noastre este lenea. Aceasta este creatoare de valori.
– Acest Batim Densit nici nu există, spuse Ema Standvic. Cunosc toți cei 120 de conducători. Îi știu și pe cei ce au fost.
– Poate că nu e, acum, aici, pe soclu, spuse Angela. Poate i-a fost retrasă statuia, dar cărțile lui rămân. Suflul lui politic e prezent. Orice mare conducător lasă niște idei în urmă, indiferent dacă s-a retras din viața publică sau dacă a murit. La acestea, poți adera sau nu, după cum ți-e voia. Lumea se inspiră din cărțile lui.
– Și civilizația noastră se inspiră din cărți, dar nu din cărțile acestui Densit. El nu există.
– Și cărțile din care e construită statuia?
– E o simplă femeie făcută din cărți. O alegorie.
De pe una dintre străzile ce dădeau în piața statuii, se apropia un grup de soldați, Câţiva împingeau de la spate un grup de prizonieri cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini. Ceilalți asigurau paza, în spate și în flancuri.
După câte picioare luaseră în fund şi după câte paturi de puşcă primiseră în cap, captivii erau plini de sânge şi de vânătăi.
– Ce e cu ăștia? întrebă comandantul.
– Munceau pe ascuns, spuse soldatul care părea șeful celorlalți. I-am arestat.
– Trebuia să preveniți acest eveniment neplăcut. Nu aveți toată populația într-o bază de date?
– Ba da, dar ăștia au profitat de faptul că medicilor de familie pe listele cărora figurau li s-au stricat computerele personale, și-au distrus cardurile de sănătate mintală și s-au apucat de lucru.
– Cum să se strice computerele?! se miră Utar. E posibil așa ceva?
– Sigur. Computerele astea personale au fost date ca la milogi, cel mai prost model, de o firmă agreată de cei 120, fie-le numele în veci slăvit!
– Pe de o parte, îi denigrezi pe conducătorii planetei, iar pe partea ailaltă le slăvești numele.
– Știți și dumneavoastră că sunt câteva formule care te pot scoate de sub incidența acuzației de insultă sau calomnie. În această ”arie a calomniei”, în care cântăm cu toții, de multe ori, se uită de lupta noastră comună împotriva muncii absurde și consumului inutil de energie fizică sau psihică, spuse soldatul.
– Știu.
– Ei, aici nu a fost vorba despre căderea vreunei plăci de bază, de alimentare, de căderea vreunui hard disk sau piratarea vreunui program. A fost vorba de faptul că multor medici li s-a stricat, printr-o ciudată coincidență, cablul de alimentare. Acestea nu se mai fabrică. Computerele ar trebui declarate ca depășite moral. Ar trebui să li se dea altele, dar medicilor nu le ajung banii nici pentru informatizarea asta forțată, cu semnături digitale, carduri, programe peste programe, internet de spectru cât mai larg, abonamente la firme de depanare, imprimante, hârtii peste hîrtii, declarații și alte tâmpenii.
– Nu ați raportat la primărie? întrebă comandantul. Populația se găsește și în computerele acesteia. Spitalele și cabinetele medicale individuale sunt ale lor.
– Nu eram nebuni. Ne-a fost mai ușor să luăm măsuri împotriva celor care muncesc pe ascuns. Medicii de familie au profitat și de faptul că e în curs de desfășurare un miting grandios în cinstea înlăturării tuturor activităților neproductive și întronarea legii inactivității. Nu vrem sa fim bagați la mijloc.
– Nu văd legatura.
– După mai multe zeci de ani de lupte surde, birocratice, casa de asigurari de sănătate care îi plătea i-a învins, spuse soldatul. Le-a impus un contract-cadru care i-a desființat fizic. Le-a taiat atât de mult veniturile încât le-a indus o cruntă stare de lehamite. Moral, au învins medicii. Lenea și dezinteresul lor față de pacient sunt în concordanță cu legea inactivității. Aici, pe Pământ, legea inactivităţii, împreună cu o serie de câteva zeci de ordonanţe ale guvernului celor 120, e greu cuantificabilă . Ordonanţele sunt date pentru a modifica o serie de articole de lege, să le înlocuiască şi să facă lucrurile mai tranşante, dar nu reuşesc decât să creeze confuzie. Multitudinea articolelor de lege şi a ordonanţelor aferente face această lege a inactivităţii foarte uşor de interpretat, într-un sens sau în altul. Foarte puţini cunosc legea în totalitate. Mulţi nici nu-şi bat capul cu ea, lucru care face planeta să fie preferată ca destinaţie de vacanţă pentru oamenii deloc activi. Prost plătiți, medicii de familie nu mai vor să pună diagnostic corect, nu mai vor să trimită bolnavii la specialist, nu mai vor să creadă în fundul cetățeanului. Sunt niște leneși; stau toată ziua și fac la scheme de tratament, descarcă ultimele date de pe cardurile noastre de sănătate mintală sau se gândesc la cine știe ce destinații exotice de vacanță. Nu ne băgăm. Nu vrem să intrăm în păienjenișul legii inactivității sau vreunuia dintre ordonanțele date la aceasta.
– Spui că medicii aștia de famile sunt niște leneși, așa cum trebuie să fie oamenii întregi la cap, și nu trebuie să te iei de ei, dar e un paradox aici. Prin faptul că nu țin o evidență strictă, ei încurajează munca. Spui că nenorociții ăștia și-au distrus cardurile de sănătate mintală pentru a nu mai putea fi depistați. Nu te-ai gândit că medicii de familie pot fi acuzați că i-au încurajat?
-Nu m-am gândit. Ce vină au ei că li s-au băgat pe gât computere depășite moral?
-Pot fi acuzați că și-au sabotat echipamentele electronice, spuse Utar.
-Pentru ce?! Pentru a nu mai munci? Pentru a sta și a lenevi?
– Mda. Ne învârtim în jurul cozii.
-Așa mi-am spus și eu. Am preferat să-mi fac de lucru cu ăștia. În loc să stea locului, s-au apucat să muncească, arătă soldatul spre prizonieri.
– Dacă nu mai au carduri de sănătate mintală, cum ați reușit să-i depistați?! întrebă medicul Arinc.
– Suntem înzestrați cu dispozitive moderne pentru depistarea forței de muncă.
– Putem să le vedem și noi?
– Nu, răspunse sec soldatul.
– Dar știu că i-ați bătut, abătu Angela discuția, pentru a depăși momentul penibil în care comandantul Utar arunca foc din priviri, gata să-l pocnească pe soldat.
– I-am somat să se predea, să nu mai opună rezistență, dar n-au vrut.
– Unde îi duceți?
– În afara orașului, spuse soldatul impasibil. Nu vrem să-i împușcăm aici.
– Vreți să-i împușcați?!
– Sigur. Moartea e inactivitate totală; scrie în lege.
– Sunt copii printre ei, spuse femeia. Ce legătură au copiii cu legile voastre absurde?
– Nu sunt decât doi copii.
– Ce importanță are câți sunt?
– Decât să regretăm mai târziu, mai bine facem o faptă rea. Lăsați în viață, ăștia cresc, ajung în locul nostru și ne execută, explică soldatul, ridicând din umeri.
– Pentru ce?
– Știu eu?! Pentru orice. Trăim vremuri nesigure. Timpul își cam face de cap.
– Sunteți diabolici, spuse Angela.
– Este?!
– Omori oameni nevinovaţi şi te lauzi cu asta.
– Nu există oameni nevinovaţi în democraţie. Toţi oamenii sunt vinovaţi, lucrurile depinzând de cei ce pun asta în balanţă. Ai balanţa dreptăţii şi adevărului, deţii puterea, spuse soldatul.
– Dacă nu-ţi respecţi oponenţii, nu vei avea niciodată prieteni.
– Nici n-am.
– Desfă cătușele copiilor și lasă-i aici! se răsti comandantul Utar.
– Prea bine, spuse soldatul și se întoarse spre grupul de prizonieri.
Ceilalți soldați, înțelegând că trebuie să plece, țopăiră în jurul grupului de prizonieri și începură să-i lovească și să-i împingă cu armele.
Văzând că se îndepărtase convoiul și că fuseseră lasaţi singuri, cei doi copii, un băiat şi o fată de nici 10 ani, o rupseră la fugă, dispărând din câmpul vizual al celor prezenţi, pe o străduţă lăturalnică.
– Să mă scuzi, spuse Angela. Nu puteam să prevăd că vor reacţiona aşa, că vor fi atât de rapizi, dar cred că nu prezentau nici un interes.
– Nu face nimic, spuse comandantul. Nu trebuie să te scuzi. Era de prevăzut o astfel de reacţie din partea lor. Sunt nişte copii. Se bagă unde nu le fierbe oala fără să-şi asume vreo responsabilitate. Se întorc ei. În câteva secunde trebuie să apară.
Într-adevăr, astronauții văzură, miraţi, cum se întorceau cei doi fugari. Dăduseră colţul celei mai apropiate clădiri şi se îndreptau spre ei.
– Îmi vine să-i iau la bătaie, spuse un gardian.
– Or fi avut mustrări de conştiinţă, spuse Ian.
– Nu există conştiinţă într-o societate ca a noastră, spuse șefa ospătarilor. Există telepatie.
– Am o senzație de deja vu, spuse Angela, numai că în episodul care îmi trece mie prin minte nu era vorba despre telepatie, ci despre un aparat care concentra, amplifica şi direcţiona undele telepatice. Telecomanda aceea mentală funcţiona pe bază de rezonanţă magnetică.
– Dispozitivul descris de tine există, spuse medicul Arinc. E destul de uzual, dar depășit. Nu se mai folosește.
– Dacă ți se pare că ai trăit evenimente similare, ce crezi că se va întâmpla în continuare? întrebă Ema.
– Cred că băiatul va striga că sunt liberi, iar noi vrem să-l lipsim de un drept constituțional.
– Nu cred că știe ceva despre Constituție.
– La urma urmei, ce credeți voi că ar putea face ăștia cu libertatea, dacă nu li se dă? întrebă comandantul.
– Suntem neplăcut surprinşi să auzim astfel de vorbe, spuse fetiţa.
– Cred că sunteţi neplăcut surprinşi la muncă ilegală. Surprinşi de forțele de ordine.
-N-am muncit, spuse băiatul.
– Zău?! Dacă n-ați muncit, atunci ce-ați făcut?
– Eram și noi pe-acolo.
– Nu se poate, spuse Utar. Trebuie să fi făcut voi ceva. La ce vă trebuie vouă libertatea de-a fi proşti şi săraci? Vă las liberi. Ei, şi! Ce faceţi cu libertatea? Vă opuneţi civilizării. Dacă noi nu vă putem scoate din primitivism, cum credeţi că puteţi face singuri acest salt? Voi credeţi că vă puteţi civiliza, tocmai din cauza iluziei pe care v-am dat-o că puteţi face acest lucru. Izolându-vă, măcar conservăm ideea de civilizaţie.
– Vreţi să-i închideţi?! întrebă Angela.
– Sigur. Programul de reeducare face parte din managementul vizionar a celor 120 de conducători ai plantetei, fie-le numele slăvit în veci! Conducerea preventivă e un principiu de bază. Nu trebuie să ajungem la furt; trebuie să-l anticipăm şi să-l stârpim. Dacă eşti sărac, nu ţi-e frică de hoţi, dar poţi cădea uşor în această meteahnă.
– Nu ai auzit de prezumţia de nevinovăţie?
– Prezumţia de nevinovăţie trebuie acordată tuturor, nu primită de oricine, spuse comandantul.
– Ce politică mai e şi asta?!
– Cea mai bună! Uneori, ceea ce nu facem, e mai important decât ceea ce facem. Până nu se găseşte un jucător talentat, care să aducă politica la un nivel superior de percepţie, aceasta nu interesează pe nimeni, decât poate ca instrument de parvenire. Prevenţia face diferenţa între politică şi politicianism. Cine nu-l ascultă, e duşmanul politicianistului. Avem mulţi jucători pe teren, dar puţini intuiesc din ce parte vine mingea şi, după ce au lovit-o, ce efect are în rotirea ei implacabilă spre ţintă. Ţinta e corupţia, factor de depreciere a climatului politic şi al ruinării economice. Conducătorii planetei, fie-le numele pomenit în veci, nu-şi propun să desfiinţeze corupţia. Nici nu au atâta putere. E doar o luptă, de frumuseţea luptei, fără învingători sau învinşi, un fel de spectacol pentru aplauzele publicului.
Cei prezenți se porniră să ovaţioneze discursul şefului. Ian și Angela, nu.
– Politica adevăraţilor politicieni e o invitaţie la putere, reluă Andin Utar. Cei care incriminează popularitatea nu ştiu că aceasta nu aduce simpatie, ci talentul de a fi popular. Când încep să dispară politicienii, e reabilitată politica. Frica îl face pe om politician. Conştiinţa acestuia nu e decât de domeniul umoristicului; frica e de domeniul sublimului.
– Hai, că ai deraiat! spuse Ian. Ne-ai adormit de tot.
– Şi pe mine mă adoarme filozofia. Filozofia altora.
– Am obosit, spuse Angela.
– Lasă, că ajungem în centru şi vă odihniţi cât vreţi, spuse medicul de gardă.
– Mai bine le dăm drumul; nu are rost să ne încurcăm cu ei, spuse Ema Standvic. Să mergem!
– Stai puţin! spuse comandantul.
Se apropie de băiat şi îl apucă de păr, încercând să-l facă să nu se mai zbată şi să dea cu picioarele în toate părţile.
– De ce zâmbeai?
– Nu zâmbeam.
– Eşti retardat mintal?
– Cred că da, minţi băiatul.
Mai mulţi gardieni îl ajutară pe şef să imobilizeze copilul şi să-i deschidă fălcile cu o şurubelniţă, deoarece acesta îşi închisese gura şi îşi încleştase maxilarele.
Se zbătea cu disperare aruncând priviri de ură către agresori.
– Ce-i faceţi? sări Angela.
– Nu-i facem nici un rău. După ce îi scoatem placa, îi dăm drumul.
– Despre ce placă vorbeşti?
– O placă video. Cu miniaturizarea asta, cel mai bun loc de disimulare a unei camere video e o placă dentară. Nu-i dă nimănui în gând să controleze un copil în gură. Ăsta zâmbeşte ca prostul, îşi dezgoleşte dantura şi, instantaneu, se declanşează filmarea. Spionajul contează pe reacţiile emoţionale ale unor oameni ca tine. Lumea reală, brutală, în care trăim, exclude mania candorii.
Gardianul care venise cu un patent, smulse placa video din dantura copilului, o spălă de sânge şi o dădu şefului.
– Daţi-le drumul! spuse Utar.
– Cine-i harnic și muncește are tot ce vrei! se maimuțări băiatul, sărind într-un picior.
– Tot ce vrei tu, îl imită fetița.
– Au înnebunit.
După ce luară mai multe șuturi în fund, ameţiţi, cei doi copii nu ştiură pe unde s-o rupă la fugă. Băiatul o luă într-o parte, iar fata în direcţie opusă.
– Nu trebuia să-i brutalizaţi, spuse Angela.
– Nu trebuia să ne spioneze.
– Nici n-au mai nimerit încotro s-o ia.
– Cred că erau împreună pentru o anumită misiune. Dacă a eşuat misiunea, inconştient, a luat-o fiecare spre casa lui. Au un instinct sigur.

Victor Martin