Criticul literar Radu Voinescu despre romanul „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga

Ar putea fi, grosso modo, două modalităţi prin care se face abordarea literaturii SF. Un cititor de aşa-numită literatură mainstream – cu alte cuvinte, de Literatură, cu majusculă – ar aprecia că, de exemplu, romanul lui Mircea Liviu Goga, „Insula pescăruşilor” (Eagle Publishing House, colecţia „Eagle MassMasters–Science Fiction”, Bucureşti, 2011), este un galimatias ridicol şi insuportabil. Dar dacă schimbăm perspectiva şi privim din punctul de vedere al cititorului de literatură de anticipaţie, romanul acesta conţine multe – chiar prea multe ! – dintre ingredientele necesare unei naraţiuni captivante. Teoretic vorbind, în lipsa unor date mai noi despre înclinaţiile şi gusturile de lectură ale categoriilor de vârstă mai tinere din România de azi, cred că el ar putea să-i intereseze cel puţin pe adolescenţii cu o anumită zestre de lecturi şi cu dorinţă de studiu (există astfel de adolescenţi, nu aveţi grijă!), dar şi pe unii dintre tinerii aflaţi la vârsta studenţiei ori chiar mai târziu. Mai presus decât atât, dacă ar fi să mă gândesc doar la un reper cu care „Insula pescăruşilor” are o oarecare atingere, filmul „Men in Black”, bazat pe o serie de comic books (cărţi de benzi desenate) semnate de Lowell Cunningham, există destule şanse ca publicul lui să fie mult mai extins.

Insula pescăruşilor” este un roman de speculaţie pe teme ştiinţifice, de aventuri trăite într-un spaţiu multidimensional. Extinse, cu alte cuvinte, în universuri paralele sau în holograme de univers; conceptele depind de ce teorie îmbrăţişăm dintre multele pe care autorul le utilizează pentru a ţese canavaua unei poveşti complicate, cu momente foarte bune, dar şi cu altele, mai puţin reuşite, însă pusă în scenă cu talent indiscutabil. Taxonomic, cartea aparţine unui sub-gen al anticipaţiei, literatura ştiinţifico-fantastică. Nu e loc aici pentru prea multe consideraţii teoretice şi precizări tipologice însă, în linii mari, este vorba despre o ficţiune care se bazează pe elemente extrapolate din diferite ştiinţe, combinate cu tipare ale literaturii fantastice. Florin Manolescu ar fi încadrat cartea la categoria „SF-ul serios şi grav”, dar asta e o altă discuţie. Dacă e să ne mai referim, măcar fugitiv, la cititorul de literatură „mare”, unul dintre pretextele culturale ale cărţii – extrem de ambiţioase, de altfel – îl constituie personajele lui Paşadia, Pantazi şi Pirgu din „Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu I. Caragiale. Motiv de strâmbături din nas, fără îndoială, dar cred că astfel de alegeri ţin de un joc intelectual superior, până la urmă, al unui autor care pariază pe multe mize în romanul său.

A doua referinţă, cu participare majoră, de data asta, la sensul şi la mesajul romanului vine dinspre celebra povestire a lui Richard Bach, „Pescăruşul Jonathan Livingstone”. Un fel de Le petit Prince mai naiv şi mai infantil puţin, dar încărcată cu un profund mesaj despre asumarea diferenţei faţă de ceilalţi membri ai comunităţii în care individului îi este dat să trăiască – mai ales dacă această diferenţă se înscrie într-o paradigmă superioară – şi despre felul în care cei care simt că au ceva de dăruit întru perfecţiunea semenilor şi a lumii în care trăiesc pot şi trebuie să înfrunte discriminarea pentru a izbândi, în final, spre binele general sau măcar al unei pături mai evoluate, care rămâne să constituie exemplul, idealul materializat. Dacă cei trei „crai” sunt simple personaje asemenea celor ştiute (din punct de vedere onomastic, în esenţă, nu cu mult mai mult), integrate, la rigoare, într-un joc auctorial („Am promis că nu voi da nume reale şi mă voi ţine de cuvânt”) despre avatari, repetiţii istorice şi identităţi provizorii, povestea pescăruşului Jonathan Livingstone este axa pe care personajul şi sensul peripeţiilor sale, al multiplicării identităţii sale prin spaţii şi eoni evoluează, cu îndepărtări şi reveniri, pentru a asigura o coerenţă cu sine şi cu miezul moral al acestei istorii, unul pozitiv, eugenic, aşa cum îi stă bine oricărei naraţiuni din categoria SF-ului.

„Craii” sunt, aici, studenţi, unul mai dotat decât altul, deşi se poartă ca tinerii de vârsta lor, cu furtunile erotice tipice, cu avânturile şi cu inhibiţiile la rândul lor tipice, cu mici teribilisme, dar şi cu serioase probe că fiecare ar putea deveni cineva sau ceva în domeniul pe care şi l-a ales, Paşadia ca artist, Pirgu ca istoric cu pregătire şi în psihologie, iar Pantazi, ei bine, el, studentul la fizică atomică, este un soi de ales, un fel de Mic Buddha căruia îi este hărăzit să se alăture iniţiaţilor, celor care au depăşit starea obişnuită umană şi să intre în elita celor capabili să stăpânească secretele materiei şi ale spiritului. Fapt plauzibil numai dacă luăm de bună teoria care susţine că energia conştiinţei este una dintre forţele majore ale Universului.

Pe scurt, personajul-narator, rol atribuit aici lui Pantazi, este interceptat de un misterios consilier (pe nume Arthur; prilej, pentru autor, să gloseze, cam gratuit, în legătură cu prenumele şi cu destinul lui Rimbaud) de la facultatea pe care tocmai o urmează pentru a fi introdus într-o poveste ce-l va face unul dintre iniţiaţii mai înainte pomeniţi. Totul se petrece treptat, ca în orice adevărată iniţiere. Mai întâi se îndrăgosteşte de o fată – deloc întâmplător, chiar nepoata lui Arthur, dar asta Pantazi o va afla mult mai târziu, într-un alt avatar –, apoi, folosindu-se de faptul că ea era vedetă de televiziune, atrage într-un număr de hipnoză în masă un număr considerabil de oameni care vor fi sugestionaţi să provoace, prin forţa gândurilor lor unite, extragerea anumitor numere la Loto. Formulă proprie, la care ajunge prin capacitatea sa intuitivă fenomenală şi cu ajutorul computerului ultraperformant de care dispune, permiţându-i lui Pantazi să câştige o sumă fabuloasă.

De aici. lucrurile se complică, evenimentele se accelerează. O dată capacităţile supranaturale probate, Arthur, ca un fel de Azazelo misterios şi angajat în tabăra celor buni, îl face pe Pantazi să iasă dintre coordonatele de timp şi spaţiu în care naraţiunea debutează şi să ajungă, mai întâi, pe o planetă ciudată, de unde civilizaţia a dispărut în urma unor conflicte de nivel cosmic, purtate cu tehnologii super-avansate. Prilej pentru a introduce un element de extra-natural – raza nimicitoare de energie ce mătură planeta necunoscută – în ecuaţia fantasticului ştiinţific. Pierdut, parcă, pe vecie, Pantazi reuşeşte, cu toate acestea, să revină pe Pământ prin propriile forţe interioare (în limbaj profan, paranormale), activate şi dezvoltate. Dar pe un „alt” Pământ, într-o altă dimensiune, unde evenimentele nu s-au derulat întocmai cu cele din dimensiunea din care a plecat.

Ideea de bază a cărţii este aceea că trăim într-o aglomerare de universuri, generate unele din altele sau coexistând fără a se intersecta decât arareori, în condiţii cu totul speciale. Un univers în care evenimentele sunt impredictibile dar pe care Aleşii, cei cu puteri supraumane şi suprafizice, încearcă la infinit să le corecteze, intervenind în momentele-cheie ale derulării lor, adică acelea unde se produc întoarcerile, răsucirile, ca pe Banda lui Möbius, acolo de unde în termeni obişnuiţi discutăm despre istorie contrafactuală. Altfel spus: Ce s-ar fi întâmplat dacă?…

În ciuda unui anume optimism subiacent, munca Aleşilor este mai degrabă inutilă, pentru că ea izbuteşte numai în unele dintre aceste realităţi paralele. În altele, evenimentele numai pot fi „întoarse” sau sunt guvernate de propriile dinamici procesuale şi de principiul indeterminării, aşa încât se înţelege că o iau razna într-un mod incontrolabil. Totul se petrece ca în fizica cuantică, unde funcţionează ceea ce se cheamă principiul indeterminării. Numai că, spre deosebire de teoria lui Niels Bohr şi a Şcolii de la Copenhaga, Mircea Liviu Goga îşi întemeiază „Universul” pe ideea şcolii contrare, şi anume, pe interpretarea lui Hugh Everett, cercetător la Princeton, lansată în 1957, potrivit căreia obiectul cuantic se află simultan în toate stările posibile, numai că instrumentul nostru de măsurare alege una dintre variantele de manifestare. „Acest lucru presupune că există mai multe variante ale viitorului, din care noi conştientizăm una singură. Astfel, întregul univers vizibil e rezultatul unei imense bifurcaţii de evenimente, celelalte ramuri existând şi ele, concomitent, şi formând tot atâtea universuri paralele. Iar evenimentele continuă să se ramifice exponenţial, cu fiecare clipă…” găsim motivarea în roman, între alte transcripţii, fie şi numai sumare, de teorii din avangarda ştiinţei.

Această ramificare nesfârşită, conform cu geometria fractalilor, face ca însuşi personajul Pantazi să nu mai ştie în ce timp se află, dacă la adresa părinţilor lui, atunci când revine în realitatea „de bază”, să spunem, cea în care a devenit conştient de puterile sale, se află sau nu cineva, pentru că fiecare revenire se poate produce într-o altă realitate, pe o altă secvenţă de evoluţie a evenimentelor. Singurul loc în care se regăseşte cu adevărat pe sine este Insula, un petic de pământ pierdut în imensitatea unui ocean, de apă şi de timp. Aici e casa bunicilor, mereu buni şi ospitalieri, aici e Paradisul. De fapt, aici e sinele, în această Mandala a propriului eu şi a propriului spaţiu-timp personal, dacă pot să formulez aşa, ca întărire, singura felie de Univers care îl exprimă şi în care se întâlneşte cu esenţa lui adevărată, cea ultimă. Un critic psihanalist ar exploata copios elementul refugiului şi configuraţia lui, atât din punctul de vedere al personajului, cât şi al autorului, dar mai ales al receptorului. Nu este, însă, o mare parte din literatura de anticipaţie o expresie a unor fantasme ale regăsirii de sine?

Mircea Liviu Goga se foloseşte masiv de teorii ştiinţifice, sau doar cu iz ştiinţific, în motivarea soluţiilor sale narative din cartea sa. De pildă, unul dintre secretele care duc la succesul funambulesc al lui Pantazi la Loto este legat de o idee a lui Jung despre sincronicitate (neconvingător exemplificată, după părerea mea şi la fel de neconvingător ilustrată narativ). Tot pentru a câştiga premiul, pune la treabă Transformata Fourier, cunoscută de la analiza matematică. Este vorba de o operaţie care se aplică unei funcţii complexe, prin care rezultă o altă funcţie complexă, conţinând aceeaşi informaţie ca şi funcţia originară, însă reorganizată după frecvenţele componente. De exemplu, dacă funcţia de la care se pleacă descrie un semnal dependent de timp, transformata sa Fourier descompune semnalul după frecvenţă şi produce un spectru al acestuia. Dacă funcţia iniţială are ca argument poziţia într-un spaţiu uni- sau n-dimensional, atunci rezultanta după aplicarea transformatei relevă spectrul uni- sau multidimensional al frecvenţelor spaţiale ce alcătuiesc funcţia originară. În legătură cu Transformata Fourier sunt valabile o seamă de proprietăţi  între care liniaritatea, periodicitatea, deplasarea şi simetria circulară în timp, inversarea circulară în timp a unei secvenţe etc. Discutat la nivel de vocabular, fără ilustrări cu formule, se deduce uşor cât de mult se aplică ideea acestui tip de funcţie la modalităţile lui Mircea Liviu Goga de a-şi concepe şi a-şi motiva evoluţiile personajelor în diferite secvenţe spaţiale şi temporale, ele rămânând conexate cu un spaţiu-timp originar. Mai importantă decât pentru episodul găsirii unui panaceu la incertitudinea extragerilor Loto mi se pare că este transformata Fourier pentru structura întregii cărţi, ea asigurând armătura matematică cu cel mai bun grad de plauzibil pentru evoluţia în spaţiu şi timp a eroilor şi întâmplărilor.