Cea de-a treia etapă a concursului e-Text, organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe în chiar prima zi lucrătoare a noului an: 3 ianuarie. Prima piesă intrată în competiţie, ce poartă titlul „Lacrimile civilizației Zetta” şi este semnată de Rene Tinescu, se încadrează în categoria povestirilor forte scurte (short short story), având sub 1000 de cuvinte. La această dimensiune, ne-am fi aşteptat să avem în faţă o tabletă cu final neaşteptat, şi nu o poveste succintă, liniară, moralizator-ecologistă şi uşor naivă, dar care, să recunoaştem, are farmecul ei.

Referitor la norme, nu avem de făcut autorului vreo atenţionare consistentă. Foarte puţine erori de punctuaţie, cum este cazul în „Afară se însera dar sub cupola ei era lumină ca ziua.”, unde cele două propoziţii legate prin „dar” ar fi trebuit separate cu virgulă, şi o locuţiune substantivală desemnând un grup („O parte din ei a rămas aici!”), pentru care s-ar fi recomandat mai degrabă folosirea formei de plural pentru predicat („au rămas”).

Scriitura, fără a excela în vreo privinţă, păstrează totuşi amprenta grijii pentru sens şi corectitudine. Aşadar, concursul e-Text şi anul ficţional la SRSFF încep bine.

Pe 5 ianuarie, intră în concurs povestirea „Dilema”, semnată de Cătălin Cofaru, căreia îi remarcăm în primul rând structura cu totul neliniară şi atmosfera crepusculară. Alcătuită dintr-o succesiune de tablouri cu valenţe cinematografice suprarealiste articulate labirintic, lucrarea face trimiteri la câteva teme şi idei importante ale scintificţiunii (tema contactului, relaţia om-timp etc.), dar şi către unele zone ale cunoaşterii ce ţin de ezoteric sau de domeniul fenomenelor neexplicate (Alan Herbert, una dintre victimele catastrofei aviatice, este autor de „tratate de ocultism”, iar John Martin, „cercetător şi ufolog”, este implicat într-o întâlnire de gradul III). Rezultă astfel un construct literar experimentalist, interferând amplu cu ipoteza paleoastronautică şi ipoteza extraterestră extinsă, cu toate ramificaţiile lor, mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Dacă autorul pare să dovedească un important progres în direcţia arhitecturii compoziţionale (mai puţin narative, fiindcă astfel de experimente transformă cel mai adesea povestea într-o ghicitoare cultă), în privinţa stilului mai este încă destul de lucru. Satisfacţia lecturii se diluează la ivirea în text a unor preţiozităţi de genul „cufundat în lecturarea unei reviste.”, „Hainele murdare şi zdrenţuite îi atârnau în mod jalnic…” sau „era parte a unui proces atât de dilematic…”, care ating uneori limitele cazonului artificios („Totul durase exact cât le trebuie pleoapelor să execute o clipire completă.”). Prezenţa acestor alunecări de expresie este cu atât mai vizibilă cu cât autorul reuşeşte şi pasaje descriptive de foarte bună consistenţă: „Domnul Martin privi prin hublou cum oraşul devenea din ce în ce mai mic şi simţi cum apropierea de nori îi oferea un straniu sentiment de înălţare, ca şi cum desprinderea de tentaculele lungi ale zgârie-norilor i-ar fi indus foarte natural o stare de independenţă.”

Nu ne vom mai referi la cele câteva (puţine) repetiţii terminologice sau la cu totul nevinovatele erori de tastare, pe care le socotim a avea, în economia povestirii, un rol cu totul derizoriu. Vom spune însă, în final, că domnul Cătălin Cofaru este un condei sârguincios, a cărui strădanie şi modestie sunt cu totul de apreciat.

În ziua imediat următoare, avem parte de o nouă competitoare: povestirea „Din legendele lui Rhoor”, semnată de Dragomir Victor-Nicuşor. În ciuda succesiunii neliniare a tablourilor, lucrarea lasă o vie impresie de secvenţialitate, bazându-se pe poziţionarea centrală a unui personaj inedit. Perenul Rhoor este un fel de veghetor justiţiar, având menirea să intervină corectiv în istoria umanităţii de fiecare dată când lucrurile o iau razna în privinţa eticii şi a moralităţii sociale. „…Acolo unde se adună suferinţă, Rhoor se naşte. Din energiile pozitive acumulate, drept reacţie de răspuns, la tot ce este rău. Iar echilibrul se restabileşte. Aşa a fost întotdeauna!…” Legenda lui Rhoor începe în perioada războaielor troiene şi se termină undeva în viitor, moment în care actul justiţiar capătă dimensiuni cosmice, căci intervenţia misterioasei fiinţe are acum scopul de a distruge o întreagă rasă extraterestră ostilă omenirii.

Deşi suntm cu totul mulţumiţi de idee şi, într-o importantă măsură, chiar şi de cursul poveştii, redactarea textului trădează un autor nedeprins cu unele reguli ale limbii. În privinţa folosirii virgulei, ne mărginim numai la a cita din multele enunţuri în care respectivul semn de punctuaţie fie lipseşte, fie se află în exces, fie este plasat absolut defectuos, fără a mai intra în amănunte, fiindcă am avea de trecut în revistă atât de multe reguli încât am deveni cu siguranţă plictisitori: „Preoţii tatălui tău se vor grăbi să omoare, voinţa divină!”, „Dacă cineva ar fi privit micuţul, ce se afla în braţele preotului, ar fi văzut că, primul zâmbet din viaţa sa se aşternu, asemenea unei binecuvântări.” , „Dar oboseala vitejilor începu să iasă la iveală când, lupta se transformă într-un soi de hărţuire.”, „Lupta se încheie ridicând la ceruri, gloria unui mare om”, „Gingis-Han îşi trase căciula lăţoasă până când, îi acoperi sprincenele arcuite.”, „…ajunse vestea că, Ahile avea un nou aliat.”, „Privi peste dealul albit încleştându-şi buzele şi apoi, muşcându-le până la sânge.”, „acea fiinţă, va strivi vulturul german.”, „…menajera lui Hitler, Rosa Mitterer şi-a adus, ca ajutor, o femeie trecută de prima tinereţe…”, „Am înţeles că, a făcut o supă delicioasă.”, „Proaspăta lui soţie, Eva Braun se grăbi să-l ajute.”, „Clinchetul vesel pe care îl ştiau de atâţia ani, suna lugubru acum.”, „Începu să cearnă cu praful acela alb care, se aşternea peste tot.”, „se auziră paşii menajerei care, o înlocuia pe Rosa.”, „trebuia să-i înmâneze dragii sale Eva, capsula cu cianură de potasiu”, „Era cel care, trebuia să se sacrifice în locul lui…”, „…fără ca nimeni să bănuiască că fuhrerul însuşi, încerca să scape…” (aici şi cu o cacofonie), „Se lipi de peretele umed când, o lumină puternică îl orbi.”, „…sângele curgea în torente ascunzându-i aproape în întregime, trăsăturile.”, „Se gândi că, asexuatul putea să-i citească gândurile…”, „…privind în ochi pe cel, sau cea, care urma să plece…”, „Iar cel care nu era, nici bărbat şi nici femeie…”, „…toată lumea îşi dădu seama că, era singura soluţie.”, „Îl enerva faptul că, trebuia să aştepte douăzeci de minute…”, „…timpul de procesare şi formulare care, putea să dureze şi o oră.”, „O răsplată pe care se grăbi să o puncteze turnând nectar de piersici, în paharul pe care îl descoperi, pe un panou.”, „Ochii săi bionici, focalizară.”, „Ştia că, vocea sa era vinovată de râsul acela, colorat, pe care Rhoor îl folosea…”, „Miko, fratele său artificial era… altceva.”, „Un hibrid ce îmbina tehnologia, cu milioanele de nano-roboţi ce-i populau entitatea.” (aici şi cu un cuvânt compus cu prefixul „nano-” despărţit prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte), „…funcţionarea sa în regim autonom se ridica la aproape, şase sute de ore.”, „Câteodată aveai senzaţia că, în faţa ta se află o persoană…”, „Îşi dădu seama că, se întâmplase ceva.”, „Dar nu am auzit nimic, aici!”, „…am cerut computerului să ecraneze, întreaga navă!”, „Ştii bine că, asemenea decizii trebuiesc luate de mine! Doar dacă, ameninţarea este extremă.”, „Puţin probabil că, nu am fost reperaţi.”, „…am raportat comandantului, întreaga situaţie.”, „Eşti sigur că, este o navă?”, „…desincronizările mecanismelor inerţiale ce căutau, să compenseze.”, „Apoi, prim planul descoperi nava extraterestră ajunsă la, câţiva zeci de kilometri de Orion.”, „Şi nu putea face, nimic, deocamdată!”, „…avea ca efect, şocul electro-magnetic…”, „Noul protocol introdus în reţeaua sa internă, îi blocă toate funcţiile.”, „…contraatac teribil cu lovituri directe care, îi slăbiră integritatea.”, „Criptarea ultimului lanţ, transforma fiinţa” sau „…Marele Zuph, conducătorul navei căută în arhive informaţii despre pământeni.”. Afară de uzul defectuos al virgulei, ale cărei reguli nu le putem relua aici fără să recapitulăm aproape toată gramatica limbii române, autorul are probleme şi în privinţa separării unor fraze în propoziţii, cu ajutorul punctului, cum este cazul în „Dar ştii, la fel de bine ca toată lumea!.. Că sunt în măsură să duc, la bun sfârşit, această misiune.” sau „Pământeanul avea capul plecat, dar într-adevăr. Era conştient, sau la fel de bine spus, conştientă.”. Pe lângă folosirea greşită a punctuaţiei mai sunt şi alte necazuri, legate, de pildă, de acordul articolului posesiv-genitival cu substantivul la care se referă („vocea piţigăiată al androidului”, „Pornire, de urgenţă, al motoarelor principale!”, „energia de alimentare al laserului”), de acordul între subiect şi predicat („Strigătele ascuţite ale extratereştrilor îl făcu…”, „investigaţiile anatomice îl zăpăcise”) sau de scrierea greşită a unor cuvinte („în totdeauna” în loc de „întotdeauna”). În asemenea condiţii, găsim mai degrabă nepotrivit să discutăm despre stil, căci nu poate fi vorba de aşa ceva fără un prealabil fundament solid al scrierii corecte. Din fericire, nu pare a fi imposibil pentru autor să regâştige terenul pierdut. Îl aşteptăm să revină aşadar cât mai grabnic cu o lucrare bine cizelată, căci nu pare deloc lipsit de idei.

A patra producţie literară a etapei intră în competiţie la 16 ianuarie. „Tâlharul”, de Adrian Sand, este o povestire de atmosferă sumbră, adunând în ţesătura ei componente din mai multe direcţii ficţionale. Întâlnim elemente ce amintesc de arealul gaming-ului (mai cu seamă de World of Warcraft, de unde pare să provină toponimul „Hogwar”, care în saga jocului este numele unui non-person character, „Hogger”, sau toponimul „Myr”, poate şi termenul „thaumaturg”, scris şi „taumaturg”, folosit însă şi în alte jocuri), întâlnim motivul inelului magic şi hoardele invincibile, care ne duc cu gândul la „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien, toate acestea mixate cu o lume de Ev Mediu autohtonă, folosită ca fundament. Este, de asemenea, de remarcat scriitura consistentă, care izbuteşte, în general, să capteze atenţia, în ciuda unei intrigi mai puţin factuale, ce se desfăşoară cu precădere la nivelul tensiunilor şi emoţiilor.

Cele câteva erori de scriere („colburii şeii”, probabil „coburii” – cobur: husă (toc) din piele ataşat la şa, în care călăreţii îşi păstrau odinioară (în special) arma de foc – sau „erau mulţi dar pedeştrii”, unde trebuia folosită forma nearticulată „pedeştri”) par mai degrabă să fie cauzate de neatenţie sau de graba tastării, dublate de convingerea că astfel de erori nu sunt posibile, normele scrierii fiindu-i autorului suficient de bine cunoscute. Vom puncta totuşi câteva aspecte ce ţin mai mult de stil, nu înainte de a menţiona că, şi la acest capitol, Adrian Sand pare a se simţi în largul său. Ni se pare normal să menţionăm mai întâi frecventa folosire a cratimei ca element de legătură, sugerând o pronunţare legată, cursivă, transformând naraţia focalizată din perspectiva unui autor omniştient într-o poveste spusă direct, ca de la om la om, folosind o limbă vorbită, ridicată cu abilitate la rangul de limbaj literar. Totuşi, în unele situaţii, cratima lipseşte, cum pare a fi cazul în alăturarea „priveşte napoi”, ce se putea scrie foarte bine fie „priveşte-napoi”, fie „priveşte ‘napoi”, ca să nu mai vorbim de formula completă, „priveşte înapoi”, care, deşi nu atât de cursivă, n-ar fi estompat în prea mare măsură amprenta de oralitate a poveştii. În alte situaţii, cratima, deşi prezentă, nu reuşeşte să amplifice dorita fluenţă, cum este cazul în „platoşa de piele-tare”, de unde putea foarte bine să lipsească. În acelaşi context, ni se pare demnă de menţionat şi folosirea nepotrivită a locuţiunii prepoziţionale „în urma”, într-un context în care impresia de perspectivă, de panoramare a tabloului descris, cerea o expresie echivalentă gramatical, dar cu altă forţă de sugestie: „În urma arborelui mistuit de foc, presărat ici-colo de pete incandescente, casa încă mai arde…”. Mult mai oportună ni s-ar fi părut locuţiunea prepoziţională „dicolo de”, care are sensul „de partea opusă vorbitorului”.

Deşi ancorată în teritoriul fantasy prin legături asemănătoare cu ale altor francize ficţionale, găsim că povestirea lui Adrian Sand este una bine articulată, având o densitate ce frizează realul. Îl socotim deja pe autor un candidat serios pentru câştigarea etapei

Dar să vedem ce se mai întâmplă…

Pe un nivel calitativ comparabil se situează şi textul Claudiei Gehl, „Particula lui Bohnem”, intrat în joc la 23 ianuarie. Remarcăm şi de această dată o construcţie narativă neliniară, secvenţializată cinematografic, aşezată pe un fundament ce se doreşte hard SF. Tematic, povestirea este mai degrabă polifonică, fiindcă repune în discuţie modul în care omul va fi influenţat, într-un viitor iminent, atât la nivel fizic cât şi mental, de o tehnologie tot mai complexă, abordând în acelaşi timp şi alte teme şi idei SF de mare amplitudine: călătoria în timp, originea universului, cognoscibilitatea micro şi macrocosmosului.

Remarcăm şi în cazul Claudiei Gehl o bună cunoaştere a normelor de scriere, fiindcă nu considerăm potrivit să includem în această zonă greşeli de tastare ca „În fata mea, infinitul.”. Ne-am îndrepta ceva mai mult către scriitură, al cărei stil, în general bine articulat, are totuşi câteva mici păcate. Nu ne referim la prezenţa neliterară a formei prescurtate „15 mil. de volţi”, nici la alăturarea „eufonică” „frică că”. Ceea ce nemulţumeşte în primul rând este o anume neglijenţă privitoare la armonizarea timpurilor verbale, cum este cazul în „Cicadele fac zgomot în grădină când bătrânul fizician citea columna de sport din ziar.” sau în „Aşa a şi fost prima dată. O explozie enormă şi un arc de electricitate se transmite prin acceleratorul de hadroni.” Tot la capitolul nereuşite am găsi potrivit să menţionăm şi discrepanţa dintre paragraful de atac, vorbind despre bosonul lui Higgs, şi următorul, unul descriptiv, care introduce primele două personaje.

Deşi pare să fi fost scrisă cu o anumită febrilitate, povestirea este, aproape sigur, rodul unui condei cu potenţial. Ne bucurăm că dezbaterea pentru stabilirea câştigătorului ne va fi încă şi mai dificilă, iar pe autoare o aşteptăm să revină cu texte noi, cel puţin la fel de reuşite.

În pofida faptului că nici de această dată nu a fost atins numărul maxim al textelor intrate în competiţie (6, în chiar prima etapă), sarcina deliberării este încă şi mai dificilă ca luna trecută. Pe baza aprecierilor consemnate mai sus, considerăm că ierarhia finală trebuie să fie următoarea:

1.„Particula lui Bohnem”, de Claudia Gehl

2.„Tâlharul”, de Adrian Sand

3.„Dilema”, de Cătălin Cofaru

4.„Din legendele lui Rhoor”, de Dragomir Victor-Nicuşor

5.„Lacrimile civilizației Zetta”, de Rene Tinescu.

Premiul îi revine, aşadar, Claudiei Gehl, autoare care a dovedit, faţă de principalul său contracandidat, Adrian Sand, un mic plus de originalitate, căci, literar vorbind, ambele texte sunt de potenţial egal, chiar dacă aparţin unor subgenuri diferite.

Vă aşteptăm în februarie! Cu texte din ce în ce mai bune, ca şi până acum!

Mircea Coman