C.T. : În ce context aţi descoperit science fiction-ul românesc ?

M.M.R: Am găsit la Bruxelles vechea antologie a SF-ului românesc publicată de editura Marabout, pe care am citit-o cu o oarecare mirare, SF-ul românesc părea a fi foarte bun. Când am început să citesc în româneşte, am recitit aceste povestiri în limba originală. Istoriile insolite, de Ovid H. Crohmălniceanu a fost una dintre primele cărţi româneşti pe care le-am citit în original, foarte încet, dar cu o plăcere pe care de puţine ori am regăsit-o citind alţi autori români din afara genului nostru. O altă carte de care îmi aduc aminte cu mare plăcere este Oraşele scufundate de Felix Aderca.

C.T. : În opinia dumneavoastră care este specificul science fiction-ului românesc?

M.M.R: Trebuie din nou să ne precizăm punctul de vedere, pentru că SF-ul românesc a evoluat mult de la Victor Anestin încoace. Dar o trăsătură comună mi se pare a fi atenţia faţă de dimensiunea literară propriu-zisă şi umanismul abordării. În general, SF-ul românesc este parcă mai înrudit cu tradiţia est-europeană reprezentată, de exemplu, de Stanisław Lem decât cu modelul pulp-ului de sorginte nord-americană. Nu este însă decât o părere formată după lecturile mele limitate. În plus, a vorbi de specificul naţional privind un gen cosmopolit prin definiţie ca SF-ul nu este poate prea corect. Anestin, Aderca, Crohmălniceanu, Săsărman, au încercat să scrie un SF cu specificul naţional ? Mă îndoiesc.

C.T.: Aţi recuperat textul scriitoarei Alice Gabrielescu, „O descoperire antifeministă”. Este important acest text ? Dacă da, de ce anume ? Va schimba istoria SF-ului românesc ?

M.M.R: Dacă textul este important pentru SF-ul românesc, românii ar trebui s-o decidă ! N-am dorit decât să semnalez existenţa unui text necunoscut şi să încerc să conving alţi cercetători să mai caute în presa românească interbelică, unde vor găsi cu siguranţă alte texte interesante, măcar pentru istoria literaturii speculative româneşti. Povestirea Alicei Gabrielescu este oricum un exemplu timpuriu de SF feminist, care nu s-a prea cultivat decât mult mai târziu. În plus, cred că este foarte bine scris, cu ironia şi ambiguitatea pe care le găsim de asemenea la Felix Aderca.

C.T.: Aţi afirmat că, „Dacă am sta să frunzărim manualele uzuale de istorie a literaturii române, pornind de la cel călinescian, am observa de îndată că science fiction-ului de-abia dacă i s-a acordat atenţie, cel mai adesea fiind redus la nişte pasaje dedicate literaturii minore, din care mai fac parte genurile infantil şi poliţist, genuri ignorate atât de critici cât şi de cercetători, precum şi de apărătorii canonului literar şi academic.” Este într-adevăr o realitate. Cu prea puţine excepţii precum unii filologi pasionaţi de science-fiction (critici literari şi scriitori), restul establishment-ului literar-critic românesc fie ignoră SF-ul fie are ex officio prejudecăţi. Care să fie cauza acestei stări de lucruri ? Care este situaţia în Spania în această privinţă ?

M.M.R: Establishment-ul literar are mereu prejudecăţi, mai ales din curată ignoranţă. Nu se citesc, şi nici nu se comentează decât între ei, nu citesc decât ceea ce consideră ei că ar fi literatură prestigioasă, ceea ce recomandă vreun critic cunoscut pentru un motiv oarecare, sau ceea ce a fost comentat într-o revistă literară străină, mai ales franceză sau anglo-saxonă. Lumea academică nu o duce mai bine. De ce ar face efortul de a-şi îndeplini datoria şi să cerceteze, să exploreze autorii necanonici, dar care pot deveni canonici graţie calităţii lor nebănuite? Este mult mai uşor să te mai ocupi de cine este deja faimos, să scrii al 10000-lea eseu despre un scriitor premiat cu Nobel-ul, mai ales pentru că are ideologia politică pe placul unor academicieni suedezi. În Spania, situaţia este asemănătoare, dar lumea academică fiind mai amplă, există şi un locşor crescând pentru cei care ne ocupăm de genurile şi autorii necanonici. În schimb, am spus deja că prezenţa SF-ului în presa culturală spaniolă este aproape nulă.

C.T.: În mod tradiţional, intelectualii români erau francofoni şi prima ţintă editorială în străinătate era Franţa. Vladimir Colin şi Ion Hobana au reuşit să convingă editorii francezi să publice o antologie de SF românesc în 1975 („Les meilleurs histoires de la science-fiction roumaine”) inclusiv traducerea altor trei volume ale lui Colin. După 1990, fanii români au devenit anglofoni şi americanofili şi rezultatul eforturilor lor s-au concretizat în patru antologii de SF românesc cuprinzând traduceri în engleză şi doar o singură antologie de texte fantastice româneşti în franceză, evident publicate în România şi destinate exportului.

În Spania, SF-ul românesc este practic necunoscut. În anii 70 a fost tradusă o povestire de Ion Hobana¹. Aţi fost primul care a deschis o fereastră de oportunitate prin traducerea dumneavoastră a romanului „Cuadratura cercului”, a nuvelei „Evadarea lui Algernon”, a povestirilor „Sah-Harah” şi „Moebia sau Oraşul Interzis” de Gheorghe Săsărman. Lucraţi acum la traducerea povestirilor SF româneşti care vor alcătui sumarul antologiei „Cerul de sticlă”, un proiect în colaborare cu domnul Mircea Opriţă. Credeţi că SF-ul românesc ar putea avea şanse pe piaţa editorială spaniolă ? Pentru că Serghei Lukianenko, Andrzej Sapkowski si autorul bulgar Ghiorghi Poştakov au fost traduşi în Spania !

M.M.R: N-am fost primul care a tradus din SF-ul românesc. A mai fost cel puţin un număr închinat SF-ului românesc din revista Nueva Dimensión, în care a apărut o traducere a povestirii de Crohmălniceanu, „Un capitol de istorie literară”, împreună cu alte povestiri tot româneşti (nr. 6, 1968); aceeaşi povestire de Crohmălniceanu a fost reluată pe urmă în două antologii argentiniene. Mai sunt altele care se pot căuta într-o bibliografie electronică foarte utilă (http://www.tercerafundacion.net/biblioteca/buscar/).

Privind şansele comerciale, editura cu care am colaborat este foarte mică şi produce cărţi mai degrabă pentru un public minoritar, care cunoaşte subiectul. De altfel, mă consider un critic şi cercetător, nu mă prea interesează dorinţele financiare ale scriitorilor. De altfel, eu cred că profesionalizarea scrisului este letală literaturii. A scrie pentru a-ți câştiga existenţa în loc de a o face din nevoia interioară este reţeta mediocrităţii, precum o vedem la cei care sunt obligaţi să producă nişte cărţi ca şi cum ar fi scaune sau mese.

Drumul cel mai direct spre succes în Spania sau în alte ţări este să fii tradus în engleză şi să ai succes acolo, deoarece vei fi tradus pe urmă şi în alte limbi, precum a fost cazul celor doi autori, cel rus şi cel polonez, pe care i-aţi pomenit. Antologia „Cerul de sticlă” în spaniolă are un scop secret şi anume, să profităm cumva de faptul că spaniola este o limbă relativ bine cunoscută în Statele Unite ca să se găsească apoi traducătorii care să se bazeze pe versiunea spaniolă pentru a produce o traducere americană corectă. Ceea ce nu trebuie făcut este să ceri cuiva din România să traducă un text românesc în engleză, pentru că rezultatul nu poate fi decât jalnic. Trebuie neapărat un traducător nativ care să cunoască nu numai limba ci şi împrejurările corecte. Am o lucrare, publicată la Cluj în Meridian Blaga 10 (2010) despre traducerile spaniole de teatru românesc făcute de români şi acolo explic de ce falimentul este garantat când românii cred că cunosc atât de bine o limba străină încât pot traduce în ea din literatura română. Un text literar nu se poate trata la fel ca un document administrativ !