C.T. : Aţi explicat sugestiv că scientific romance-ul european care făcea parte integrantă din curentul principal al literaturii a fost eradicat în occident de pulp SF-ul american după 1945. Acelaşi lucru s-a întâmplat după cel de al doilea război mondial în ţările estice ocupate de Rusia comunistă, naucinaia-fantastika literatura rusească (literatura ştiinţifico-fantastică) a înlocuit romanţul ştiinţific. În est cunoaştem motivele. Cum a fost posibil acest fenomen în occident ?

M.M.R: Să explicăm acest proces de paraliteraturizare a science fiction-ului ar cere o carte întreagă temeinic documentată. Afirmaţiile mele trebuie luate ca simple ipoteze de lucru, mai ales dacă considerăm că acest fenomen n-a fost studiat decât parţial în câteva ţări, precum Franţa (de Roger Bozzetto, de pildă). În Europa occidentală, au fost două fenomene concomitente cele care au „ucis” tradiţia romanţului ştiinţific ca un gen respectabil de literatură. Pe de o parte, establishment-ul literar a fost puternic influenţat de comunism şi a promovat fanatic un tip de literatură social-realistă după modelul sovietic, mai mult sau mai puţin adaptat; neorealismul italian, care a fost imitat peste tot în Europa liberă a exersat o influenţă nefastă în acest sens. Pe de altă parte, câmpul nerealist, abandonat de elitele literare, a fost ocupat repede de o „invazie” de produse americane de tip comercial, care se bucurau de un prestigiu mare printre masele de cititori, pentru care civilizaţia americană era un model de urmat, în pofida propagandei social-comuniste a scriitorilor din establishment (Jean-Paul Sartre, şi mulţi alţii); aceşti cititori din popor consumau romanele pulp aşa cum se uitau la filme americane de categoria B. Cantităţile uriaşe de opere mediocre importate au inundat piaţa şi, fiind şi cele mai vizibile, i-au convins pe intelectualii neatenţi că SF-ul era o chestiune para- sau subliterară. Aceste două fenomene s-au petrecut şi în Spania, unde cenzura lui Franco n-a prea reuşit să se opună stăpânirii establishment-ului literar de către stânga, cel puţin de când dictatura generalului a evoluat de la totalitarism la autoritarismul de după anii ’50.

C.T. : Există trăsături comune ale SF-urilor ţărilor europene neo-latine (Spania, Franţa, Italia, Portugalia, România) ?

M.M.R: După părerea mea, nu există alte trăsături comune decât cele comune genului în toată lumea. În trecut, putem aminti faptul că literatura franceză a fost citită mult în ţările latino-europene şi, deci, literatura ştiinţifico-fantastică franceză a fost bine cunoscută în celelalte ţări. De exemplu, Jules Verne şi Camille Flammarion au fost destul de imitaţi în Europa latină. Privind romanţul ştiinţific modern(ist), deşi au existat traducerile din franceză, modelul a fost mai ales cel britanic. În Spania, mai mulţi cultivatori de seamă ai genului au chiar trăit în Marea Britanie şi au imitat conştient scientific romance-ul britanic. Unul dintre ei, Salvador de Madariaga, şi-a scris mai întâi romanţul ştiinţific în engleză şi l-a tradus el însuşi în spaniolă (The Sacred Giraffe – La jirafa sagrada, 1925; în română, Girafa sacră).

C.T. : Din SF-ul spaniol (sau mai precis catalan, tradus prin spaniolă), în România au fost publicate doar două romane, „Manuscrisul celei de-a doua origini” (Mecanoscrit del segon origen, 1973) de Manuel de Pedrolo, traducere de Marina-Sabina Draga şi Xavier Montoliu i Pauli, editura Meronia, 2000 şi „Pielea rece” (La pell freda, 2002) de Albert Sánchez Piñol, în traducerea Corneliei Rădulescu, editura Humanitas, 2005. Este foarte puţin. Ne puteţi oferi opinia dumneavoastră în privinţa traducerilor şi cunoaşterii SF-ului spaniol în lume ? Se bucură SF-ul spaniol de popularitate la nivel mondial ? Ce titluri SF&F spaniole recomandaţi ?

M.M.R: La pell freda, de Sánchez Piñol nu este considerat cu adevărat un roman de science fiction, ci unul mai degrabă fantastic. Cel de Pedrolo este într-adevăr SF şi a avut un succes meritat, fiind foarte bine scris. Alte romane spaniole din limba castiliană au fost traduse în franceză (de pildă, La locura de Dios [1998], sau Nebunia după Dumnezeu, de Juan Miguel Aguilera a avut un mare succes in Franţa) şi în alte limbi, dar SF-ul spaniol întâmpină nişte probleme ca să fie recunoscut. Genul este încă cu totul marginalizat de establishment-ul literar spaniol, mai mult decât în România, şi nu se prea comentează nici în presa culturală nici în cea generală. SF-ul spaniol mai trebuie să-şi găsească un loc într-un mediu hispanic foarte competitiv, deoarece autorii latinoamericani au avantajul de a fi mai cunoscuţi, căci se bucură de mai mare atenţie în Statele Unite şi, deci, în lumea întreagă. Am auzit chiar că un scriitor de acea origine are mai multe şanse să fie publicat şi comentat în Spania decât unul spaniol, inclusiv în domeniul SF-ului. Dar cei care ne ocupăm cu istoria genului în Spania sperăm măcar să trezim curiozitate cu privire la el, deoarece nu ne lipsesc deloc operele de valoare. De pildă, în perioada romanţului ştiinţific, merită pomenite cel puţin romanul lui Vicente Blasco Ibáñez El paraíso de las mujeres (1922), care a fost tradus în româneşte cu titlul Paradisul femeilor (RIN, Bucureşti, 1994), călătoria imaginară după modelul swiftian El archipiélago maravilloso (1923), sau Arhipelagul minunat, de Luis Araquistáin, şi distopia La bomba increíble (1950), sau Bomba incredibilă, de marele poet Pedro Salinas; în perioada generalului Franco şi primii ani democratici, a apărut La nave (1959), sau Nava, de Tomás Salvador, care este un clasic, la care aş adăuga romanele şi povestirile lui Gabriel Bermúdez Castillo, mai ales Viaje a un planeta Wu-Wei (Călătorie pe o planetă Wu-Wei). În perioada post-modernă de după anii 80, merită pomenite povestirile din cartea El círculo de Jericó (1995), sau Cercul din Ierihon, şi romanul El mundo de Yarek (2005, versiunea definitivă), sau Lumea lui Yarek, de Elia Barceló, printre altele. Sunt şi alte opere recente valoroase, dar trebuie sa treacă mai mult timp ca să putem spune care dintre ele au devenit clasice şi merită citite în continuare.

C.T. : Putem vorbi despre o dimensiune europeană a science fiction-ului ?

M.M.R: Dintr-un punct de vedere istoric, fără îndoială că putem. Romanţul ştiinţific a fost un gen european, deşi există exemple şi pe alte continente, în America Latină, în China, Japonia, Iran. Chiar în Statele Unite, romanele futuriste ale lui Jack London, Ward Moore, Philip Wylie, sau George R. Stewart sunt romanţuri ştiinţifice de tip european sau măcar britanic, după abordarea lor ironică şi îngrijită stilistic, dovedindu-se astfel foarte diferite de operele pulp mai tipic americane, inclusiv cele mai reuşite precum povestirile lui Stanley G. Weinbaum. Este mai puţin clar dacă mai există o dimensiune europeană a SF-ului în momentul de faţă, când procesul de americanizare sau, mai corect politic, globalizare, este atât de înaintat încât poate nu mai este potrivit să vorbim de SF-ul european ca de o specie aparte. Există totuşi nişte diferenţe: obsesiile rasiale, post-coloniale sau queer sunt (încă) mult mai puţin dezvoltate în Europa.

C.T. : În ultimii douăzeci şi ceva de ani, fantasy-ul anglofon a devansat SF-ul pe plan mondial ca număr de titluri publicate şi ca popularitate. Ce se întâmplă cu literatura fantastică care are o tradiţie, are capodopere, face parte din canonul literar european şi din cel mondial. Are vreo şansă în faţa industriei de masă care inundă mapamondul cu produse standardizate ? Ce credeţi că-i rezervă viitorul SF-ului ? Are SF-ul european un viitor ?

M.M.R: Fantasy-ul ar putea fi considerat o ramură a literaturii fantastice. Acest gen are şi el capodoperele lui (The Lord of the Rings, de Tolkien, Earthsea, de Le Guin, etc.). În Spania, există două romane fantasy care au primit o receptare extraordinară în lumea critică şi academică, Temblor (1990), sau Tremur, de Rosa Montero, şi Olvidado rey Gudú (1996), sau Uitatul rege Gudu, de Ana María Matute. Nu trebuie deci să cădem în vechea capcană de a crede că succesul comercial dă de bănuit literar. Oricum, faptul că fantasy-ul vinde mai mult sau mai puţin decât SF-ul este un subiect comercial care mă interesează puţin în calitatea mea de critic. Valoarea literaturii nu se măsoară în cifrele de marketing, nu-i aşa ? De altfel, SF-ul rareori a fost o literatură cu un succes masiv (la filme e cu totul altceva !). Baza lui este mai degrabă o minoritate entuziastă. Câtă vreme această minoritate va exista, va exista şi o literatură SF, în Europa şi în lume.