„Gogule, rămâi fără oxigen, băi!…”

„Lasă bă gluma!” răspunse Gogu iritat. „E treabă serioasă, fraiere.”  Vocea îi sună caraghios, puţin înfundat, din spatele măştii de nanoparticule. Se hotărî s-o dea puţin jos, ca să-i răspundă mai cu foc lui Andrei.

„Bă, fără oxigen nici plantele nu cresc, incultule. Uită-te la tine, de-abia te târăşti pe stradă. Mai crezi povești cum că la anul or să pună filtre de praf, colectoare de dioxid şi generatoare de odoi la fiecare colţ de stradă? N-au pus nici sterilet la câini cum se lăudau de acu douăzeci de ani.”

„Ce e Gogule, iar te iei de câini? Nu ţi-a ajuns bătaia de alaltăieri?” Andrei, protectorul faunei citadine, se isteriză la rându-i.

„Bă crucea sfântului ce eşti! Un cățeluș de-al tău, de-asta simpatic: cuţu-cuţu, se cacă şi se pişă cam 150 de grame pe zi, asta dacă n-are ce mânca. Asta înseamnă aproape 4 tone de praf anual, la populaţia canină, care se ridică în slăvile pe care le respiri tu şi alţii ca tine…” Gogu îşi drese vocea, deja speriat de ce-i putea intra pe gât. „Îţi spun eu din calcule, găurile astea de cur pe patru picioare contaminează zilnic zece milioane de metri cubi. Eşti bolnav copt şi habar n-ai. Fugi acasă şi pregăteşte-te să mori, fraiere!” Gogu îşi puse masca pe faţă, şi ajutat de oxigenul din rezerva lui minusculă, începu să alerge cu spor. Andrei încercă în zadar să-l ajungă. Se opri scurt după douăzeci şi ceva de paşi, gâfâind şi tuşind.  Gogu dispăruse de mult dincolo de colţul străzii, în spatele blocurilor cenuşii. Andrei simţi cum i se taie respiraţia. Se lasă scurt în genunchi, şi cu mişcări de robot supraîncălzit scoase telefonul şi sună la 112.

Maşinile defilau vesele pe şosea. Câte o benzinară dădea semn că are catalizatorul distrus, iar dieselurile bifau vestea cu nori groşi de fum. Gogu nu le mai băga în seamă de mult. De când îşi luase obiceiul să poarte filtrul putea să ignore liniştit funinginea şi gazele de eşapament. Se simţea şi mai bine de când îşi umplea butelia cu oxigen. Micuţă, fără mare presiune, doar cât să-i asigure un plus de 2-3% oxigen în aerul inspirat pentru o oră. Şi funcţiona. Dădea nişte sprinturi de l-ar fi uimit pe Usain Bolt. Citise odată despre  el pe wiki şi îi plăcea comparaţia.

Privi atent în jur. Nu mai vedea persoane suspecte. Putea să meargă direct acasă. Devenise cam sperios de la o vreme. Mulţi nu-l înghiţeau, alţii îl credeau nebun. De peste zece ani se chinuia să le bage oamenilor în cap că li se reduce viaţa şi se îmbolnăvesc, de la praf, poluanţi şi lipsă de oxigen. Pe unii îi asalta verbal, altora le trimitea mailuri iar blogurile erau pline de comentariile sale. Acolo avea cel mai mare succes. Deşi virtualii din faţa ecranelor îşi schimbau subit convingerile revenind la realitate. Mai mereu. Iar telefonul îl folosea doar pentru alerte, de când nu-i mai răspundea nimeni. Mulţi erau convinşi că  vrea să-i îmbolnăvească şi îl priveau ca pe exponentul tangibil al propriilor necazuri prezente.

Telefonul îi vibră în buzunar. Un SMS. „Low oxygen level: 17.95 at home”. Senzorul îi arăta mai tot timpul în jur de 18 la sută oxigen în aer. Cu umezeala care o făcuse în „sera” lui, era explicabil. Pe deasupra, plecase în grabă de dimineaţă şi uitase storurile trase. Grele, de lemn, făceau în camere întuneric perfect. Iar acum plantele începuseră să pape puţin oxigen peste norma lor. Nu era îngrijorat încă. Mai avea câţiva paşi până la bloc şi era doar vremea prânzului. Plăntuţele lui mai aveau destul timp să înfulece lumină.

*

Pe când Gogu dădea lumină plantelor şi le îngrijea, în felul său, pragmatic, Andrei  ajungea la spital. Sirena smurdului se oprise de ceva vreme, în lipsa de spectatori, imediat ce Andrei fuse debarcat..

Palid, lipsit de vlagă, cu masca de oxigen pe faţă,  era purtat de brancardieri pe holurile înguste ale spitalului. Nici măcar nu-şi amintea dacă vorbise cu operatoarea de la serviciul de urgenţă. Probabil că nu. I se întunecase brusc vederea şi un cleşte îl prinsese de plămâni, punându-l la pământ. Durerea din piept încă persista, mai slabă, dar imposibil de ignorat. Îi era groază de spitale şi de doctori. Poate de-asta i se întâmpla. Nu mai făcuse un control de cine ştie când. Sau piază-rea de Gogu.

Brancarda se opri fix în faţă cabinetului de radiologie.  Andrei avu un acces de râs care se transformă în tuse. „Ăștia nu mai ştiu ce să-mi facă şi vor să mă scaneze. Gata, am ajuns la sick-bay…”

*

Cam de o oră ledul senzorului de oxigen indica un galben-verde. 18% în creştere, s-ar fi putut citi pe ecran dacă s-ar fi apropiat cineva de el. Plantele sorbeau cu nesaţ razele soarelui. Gogu stătea printre ele, savurând căldura soarelui din fotoliul lui central. Cu tableta pe genunchi, compunea alt mail. Reitera vechi alerte către Mediu. Spera că poate se schimbase vreo rotiţă în angrenaj,  să-l ia cineva în serios.

Se chinuia cumplit ca să adopte un ton politicos şi sobru. Îi credea pe toţi nişte cretini. Oricum, dacă scădea prea mult concentraţia de oxigen cam asta îi aştepta. Trimise mesajul şi se ridică din fotoliu. Deocamdată plantele lui se veseleau la soare. Începu să se învârtă în jurul lor, să le şteargă frunzele de praful imaginar şi să le stropească uşor, cu gesturi pline de afecţiune.

După ce termină ritualul, se duse la cuva de electroliză. Citi presiunea  rezervoarelor de gaz. Opri alimentarea de la panourile solare şi închise cu grijă robinetul recipientului cu hidrogen. Acesta era al doilea plin, pe stoc. Îl înlocui, porni circuitele şi făcu o notă mentală ca a doua zi să-l ducă la benzinărie, ca să-l vândă. Încă mai erau destui fraieri cu motoare pe pilă de combustie catalitică.

Nemaiavând ce face, se aşeză în fotoliul recuperat, antic, cu arcuri din belşug, şi atât de larg…

*

Cineva bătea insistent la uşă. Foarte tare chiar. Ca tobele intr-o piesă de rock industrial. În vis părea că inima sare să-i iasă din piept. O alarmă începu să ţiuie şi căută sa scape de ea. Deschise brusc ochii. Deja se făcuse noapte şi doar cadranele fosforescente şi ledul roşu de alarmă de la senzorul de oxigen… Pulsul îi crescu brusc, inima începu să-i bată la fel de repede şi tare precum bărbaţii în negru de la uşă, acum vizibili pe ecranul din vestibul. Simţea că se sufocă. O durere îl săgetă prin tâmpla dreaptă şi se prăbuşi încovrigat de durere. Gogu leşină, gândind că a rămas până la urmă fără oxigenul atât de preţios şi nici măcar nu ştia cauza. Iar ziua începuse atât de frumos…

*

Când deschise ochii, Gogu era în pat, la spital. De fapt asta putea deduce din pereţii albi şi halatele bleu care se perindau prin jurul lui. Era zi şi omul în costum negru de lângă el se ridică lăsându-și pălăria pe scaun. Pulsul i se agită doar puţin, până remarcă zâmbetul relaxat al bărbatului.

„Stancu, de la Mediu”, se recomandă acesta, sumar. „Până la urmă au ajuns la mine memoriile dumneavoastră. Şi le-am verificat. Aveţi dreptate. Să zicem că nu în totalitate, dar e mai bine aşa. Am ajuns la timp aseară. Se pare că aţi făcut o tahicardie de la suplimentul de oxigen şi în final un mic atac cerebral. Doctorul de gardă mi-a confirmat că sunteţi în afara oricărui pericol.”

„…” Gogu deschise gura, dar nu ieşi niciun sunet. Era încă destul de bine sedat. Nu simţea niciun pic de îngrijorare la prezenţa oficialităților şi asta nu era comportamentul lui normal.

„Ne-am luat libertatea să ne uităm prin apartament, după ce v-am trimis la spital. Am revăzut calculele şi parametrii de bază. Corecte, calculele. Dar aţi pornit de la o premisă greşită,  susţinută doar de senzorul  din perete. Noroc cu el, ca altfel n-am fi spart uşa. Adică şi ghinion şi noroc.” Stancu, în costum perfect călcat îşi clătină capul a mirare. Încă îl copleşea paradoxul iscat de un obiect atât de banal.

„Chinezăria aia ne-a salvat tuturor viaţa”, continuă oficialul. „Când s-au descărcat bateriile, logica din aparat nu a mai ştiut ce să anunţe, căderea bateriilor sau oxigen în afara limitelor. Aşa că le-a anunţat pe amândouă. Noi venisem să vă anunţăm cooptarea în echipa noastră de cercetare. Deşi oxigenul este la 19.95%, nu 18.10%, cât susțineți în lucrările trimise. Dar şi 19.95 e o scădere considerabilă. Aşa că trebuie să luăm măsuri urgente de corecţie, inspirate din ideile dumneavoastră.” Oficialul mărturisise deja prea mult. Încă nu-şi dădea seama de ce.

„…” Gogu tot dădea să vorbească, fără succes.

„Nu vă obosiţi. Sunteţi sedat. Aţi avut un uşor atac cerebral, recuperat la timp. Noroc cu oxigenul din cameră. Asta a fost cea mai tare fază. Nici nu a trebuit sa vă conectăm la oxigen. Aveaţi prea mult… Ha ha ha!”  Bărbatul râse larg, înveselind deodată atmosfera. Stancu îşi întoarse privirea de la cel întins în patul de spital, uitându-se curios la necunoscutul în halat de pacient, care se apropiase căscând ochii cu neîncredere.

„Gogule, tu eşti? Ce mama prafului cauţi aici?”

Gogu îl recunoscu pe Andrei, care se îndreptă şi  zâmbi şmechereşte:

„Ce’ mă, ţi-a căzut masca de pe faţă şi te-ai intoxicat cu praf de câine?”

Gogu reuşi să scoată nişte sunete, la limita audibilului.

„Bă, dacă nu erai tu atunci să mă enervezi pe stradă şi să mă culeagă de pe jos, o păţeam cu simplitate. Mi-au descoperit o chestie la plămâni, nu-ţi spun că le ai pe-ale tale, dar mâine mă operează. Dacă mai stăteam şase luni eram copt”, spuse Andrei cu oarece recunoştinţă în glas şi un pic de lacrimi la colţul ochilor.

„Adică băiatul ăsta puţin paranoic ne-a salvat cu adevărat pe toţi?!”, zise omul de la minister, mai mult pentru el.

Gogu se lumină la faţă. Măcar azi, în lumina blândă a spitalului erau oameni care-l luau în serios. Izbucni în râs. Puţin nesigur la început, dar din ce în ce mai năvalnic, molipsindu-i pe noii săi prieteni şi foarte repede pe toţi ceilalţi din jur.

Asta însemna o zi cu adevărat bună.

© Eugen Lenghel

Proza a putut fi ascultată în lectura autorului la emisiunea lui Mihail Grămescu – “Portret de autor”, pe postul de radio online JCC.Ro.