Cumpărase trei boabe de cafea dintr-o piaţă de flori, în Olanda. Mai precis din Amsterdam. Îşi amintea chiar şi faptul că peste drum de piaţă era un magazin de brânzeturi tradiţionale şi că ajunsese acolo după o călătorie de agrement pe canale.
În piaţă era multă agitaţie şi ea se despărţise de grupul de turişti cu care venise pentru a descoperi farmecul tipic olandez al florilor. Piaţa era de fapt un mic orăşel în care locuitorii erau buchetele de flori, vazele, ghivecele, cutiile de toate mărimile şi formele, arbuştii, ambalajele de tot felul, toate dispuse într-o violentă revărsare de culori, logică, care însă te putea hipnotiza foarte uşor.
Florile erau ca oamenii: unele mai tinere, altele mai ofilite; unele mai frumoase, altele mai puţin atrăgătoare; unele mai îndrăzneţe, care colecţionau foarte rapid privirile trecătorilor, altele, din contră, cu un aer comun. Dar toate, fără vreo excepţie, produceau senzaţii olfactive puternice. Iar oamenii… Ei bine, oamenii erau fiinţele care treceau efemer prin universul florilor, le admirau, iar uneori le smulgeau din spaţiul atât de familiar lor pentru a le duce într-un alt loc, unde acestea se adaptau noilor condiţii sau, de cel mai multe ori, nu reuşeau şi piereau…
Îi trecuse prin minte un gând fugar. Un gând luat de vântul evenimentelor şi care făcea paralela între universul nostru, al oamenilor, vizitat de dorinţa de a pleca spre alte lumi unde să trăim şi intruziunea în viaţa plantelor, a vieţii din jurul nostru. Se gândea că aşteptăm fiinţele „de dincolo”, dar oare vom prefera noi să fim parte din experimentele şi voinţa lor unilaterală?
Gândul ce o bântuise pentru o clipă plecă exact aşa cum venise. Toate acele mirosuri şi cascada de culori o făcuseră să se simtă prinsă într-un vortex de senzaţii şi emoţii. Şi-a continuat vizita printre flori, iar la un moment dat privirea i-a rămas fixată pe un fluture viu colorat ce se odihnea pe o miniaturală ceaşcă de cafea ambalată într-un carton pe care era stilizată o plantă de cafea. Şi-a apropiat mâna de fluture, dar acesta a zburat. A luat ceaşca şi a studiat-o pentru câteva clipe, apoi s-a hotărât să o cumpere.
– Excelentă alegere, doamnă dragă! i-a zis vânzătoarea, o femeie blondă, cu obrajii roşii şi îmbrăcată într-o ţinută tipic olandeză.
– La mine în ţară nu se găseşte aşa ceva, de aceea am luat-o!
Apoi i-a întins o bancnotă.
– Vă va schimba viaţa, vă asigur! i-a mai zis femeia, dându-i restul.
A pus ceaşca în geantă, bun recipient pentru boabele de cafea, şi a continuat să umble printre rafturile cu flori, dar nu a mai cumpărat altceva. După aceea a plecat de-a lungul unei străduţe paralele cu centrul oraşului, admirând vitrinele magazinelor, dar şi faţadele clădirilor. A ajuns în scurt timp în faţa unui restaurant cu un nume grecesc pe care nu-l putea desluşi. Ferestrele mari, vopsite identic cu uşa într-un azuriu ce contrasta cu albul zidurilor, au îmbiat-o să-i treacă pragul.
În interior domnea o atmosferă caldă, mediteraneană, cu muzică de violi, lavouto şi santouri. Mirosul mâncărurilor tipic elene era omniprezent. A întâmpinat-o un chelner ce i-a oferit un meniu şi care a invitat-o să ia loc.
– Mulţumesc, dar nu am foarte mult timp!
– Gustaţi măcar un fel de mâncare şi nu veţi regreta! i-a spus chelnerul.
– Bine, voi rămâne câteva minute, însă nu voi bea decât o cafea.
– Prea bine, doamnă! Cafeaua va fi gata imediat! a mai adăugat chelnerul, adresându-i un zâmbet jovial.
Nu au trecut mai mult de două minute şi pe masă, înaintea sa, se afla o ceaşcă de cafea aburindă, alături de un pahar de apă, în tradiţia grecească. A cuprins cu privirea tablourile atârnate pe pereţi şi îşi dorea în sinea sa să fie acolo, lângă marea înspumată, pe nisipul fin, să simtă puternicul miros de pin, nu departe de tavernele pline de turişti ce roiau ca într-un stup gigantic. A luat ceaşca de cafea cu un gest aproape reflex şi a apropiat-o de buze.
Prima sorbitură s-a dovedit a fi şi singura, deoarece totul în jurul ei s-a schimbat într-o fracţiune de secundă. Probabil că visa sau cel puţin aşa credea, deoarece se găsea între nişte blocuri imense de piatră albă, între coloane ce-i aminteau de tablourile atârnate pe pereţii restaurantului. Adierea uşoară a vântului ce-i trecea printre şuviţele rebele de păr de pe frunte a trezit-o la realitate: era într-alt loc! Ceva îi spunea că ar trebui să fie în Grecia, dar a alungat gândul zâmbind. Nu putea fi adevărat! Nu ştia că o cafea putea să aiba un astfel de efect! Trebuia…
– Apropie-te, domniţă! se auzi un glas baritonal.
Şi-a rotit privirea şi s-a oprit asupra unui bărbat masiv, cu barbă lungă şi îmbrăcat într-o mantie largă, albă, sub forma unui pătrat prins în jurul umerilor cu fibule pentru a forma mâneci.
– Apropie-te! a repetat bărbatul. Eşti binevenită!
– Unde sunt? Cine eşti? Ce înseamnă toate astea?
– Toate pe rând, domniţă! Eu sunt Zeu în Elada, iar tu ne poţi ajuta. Ai ceva ce ne trebuie şi ne-a obligat să te aducem aici. Ai cheile celor trei uşi!
Îl privea uimită, neînţelegând despre ce vorbea bărbatul impunător. Avea alură de zeu. Asta nu însemna că este într-adevăr. În jurul lor se adunaseră alte persoane, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi asemănator cu bărbatul din faţa ei. Era greu de crezut că totul se întâmpla aievea, şi nu halucinează!
– Trei… ce? îndrăzni să-l întrebe.
– Trei chei. Una este pentru putere, alta pentru cunoaştere, iar ultima pentru speranţă. Au stat ascunse până acum, dar ele au ajuns într-un mod misterios la tine. Trebuie să ni le restitui! îi zise şi întinse mâna spre geanta ei.
– Nu, aşteaptă! a ţipat ea şi a păşit înapoi. Despre ce vorbeşti?
Ceilalţi îi priveau fără a spune nimic. Îi vedea cum îşi aruncă unul altuia priviri ca şi cum nu ar înţelege ce se întâmplă. Zeul se apropie de ea şi îi spuse:
– Să recunoaştem, domniţă, puterea nu este sortită oricui. Şi nici cunoaşterea absolută.
– Dar speranţa poate fi accesibilă oricui, nu-i aşa? Speranţa este cea care supravieţuieşte tuturor faptelor, este cea care trebuie să reziste, ultima fiind…
Bărbatul a privit-o lung, apoi i-a spus că, din punctul de vedere al mieilor, berbecilor şi mioarelor, nu există niciun păstor care să se dovedească a fi bun. Aşa a fost creată lumea şi ordinea lucrurilor în ea: numai unii deţin puterea, fie că ne place, fie că nu.
– De ce ar vrea toţi să fie zei? a întrebat-o. De ce ar considera omida că ar fi mai puternică decât fluturele?
– Se spune că trebuie să cunoşti vreo două-trei omizi pentru a ajunge să cunoşti fluturele, i-a răspuns.
Indivizii din jurul lor se apropiau din ce în ce mai mult, strângându-se într-un lanţ implacabil. Le desluşea chipurile lipsite de orice semn de umanitate, chipuri ce o săgetau cu priviri de gheaţă. Îi era evident faptul că nu era acceptat refuzul său de a le preda cheile. Simţea că locul ei nu era acolo. Probabil că trebuia să-şi aştepte rândul să poată avea acces la ceea ce ei, zeii, deţineau.
– Nu poţi avea acces la puterea absolută! Nici la cunoaşterea absolută! Voi, oamenii obişnuiţi nu trebuie să uitaţi că noi, Zeii, v-am stabilit anumite limite! Între noi şi voi se cască un abis imens, domniţă!
– Speranţa te face să mergi mai departe, chiar dacă este ca o funie întinsă peste abis!
– Speranţa oamenilor este raţiunea lor de a trăi, dar şi de a muri, domniţă. În logica firească a lucrurilor, fluturele îi succedă omizii, iar omida nu poate exista fără fluture. Nu puteţi ieşi din ordinea lucrurilor! Nu puteţi avea acces la secretele creaţiei vieţii, nici la cele ce urmează după! Acum dă-mi cheile!…
În clipa următoare s-a trezit înapoi la masa din restaurantul grecesc din Olanda, terminându-şi prima gură de cafea. S-a uitat mirată în jur şi şi-a dat seama că iluzia sau halucinaţia trecuse. Şi-a deschis geanta ca să plătească. Cele trei boabe de cafea primite mai devreme se rostogoliră pe podea. I s-a părut ciudat că se aflau în afara ceştii ambalate în piaţă, dar a trecut cu vederea aspectul, deoarece, privindu-le, i-a încolţit în minte o altă idee: sunt trei! Trei boabe, trei seminţe, trei posibilităţi, trei… chei!
Le-a cules repede de jos şi le-a pus la locul lor în geantă, chiar înainte de a-şi face apariţia chelnerul, care zâmbi din nou. I-a mulţumit şi a ieşit din restaurant, reintrând în atmosfera oraşului. Pe drumul spre centrul oraşului, un fluture o însoţi, jucându-se în jurul ei şi făcând tumbe ajutat de adierea uşoară a vântului.
Mai târziu, s-a reintegrat în grupul de turişti şi a continuat excursia.
***
Acum, la ea în apartament, la mulţi ani după excursie, încă o încearcă emoţii amintindu-şi de piaţa de flori şi evenimentele unice care s-au succedat după aceea, evenimente neînţelese din păcate de nimeni.
Priveşte vechea ceaşcă de porţelan în care a plantat demult cele trei boabe de cafea. Din păcate, din nicio boabă nu ieşise vreodată vreo plantă, dar trăise mereu cu speranţa că într-o zi se va întâmpla minunea. Deocamdată, singura prezenţă vie era o omidă micuţă ce sta în mijlocul ghiveciului, ridicată pe coadă, privind spre ea. Este verde şi are trei bulbi maronii pe spate. O priveşte insistent. În fapt, creatura aceasta a avut puterea să răzbată până la ghiveciul de porţelan, să-l cunoască şi, poate, să-şi continue existenţa cu speranţa că într-o bună zi va evolua spre ceva măreţ. Spre stadiul următor, acela de fluture, unde alte provocări o vor aştepta, să le facă faţă.
Cătălin Cofaru