În memoria abisală a Marii Nave, mitul Creatorului avea un statut prin excelenţă paradoxal. Chiar dacă ocupa doar spectrul arhetipal al stratificării sale interne, din cauza unei datări fantomatice de dinaintea istoriei expansive şi a detaliilor constituente extrem de confuze, algoritmii decizionali supremi îl situau, fără niciun echivoc, în orizontul de estimare superlativ, considerându-l chiar mai important decât arhitectura dinamică a sistemului de propulsie. Deoarece Creatorul făcuse Marea Navă, dăruindu-i, prin propria lucrare, o existenţă autentică, conştientă de sine şi animată de intenţii imediate sau de durată, între care Scopul Ultim se dovedea a fi şi Sensul după care se derulau traiectoriile sale complexe prin aparent nesfârşitul vid interior.

De aceea, în procesul de Aducere Aminte, Nava evoca adesea identitatea Creatorului şi o făcea întotdeauna la modul participativ, printr-o interacţiune pur subiectivă cu propria structură, unica excepţie din funcţionarea de ansamblu a unui conglomerat materie-energie-informaţie pentru care criteriul fundamental îl constituia obiectivitatea pură, în totalitatea manifestărilor sale.

Nu se mai ştia nimic sigur despre Creator. Fiindcă unele reziduuri ce alcătuiau evocarea acestuia îl descriau într-o manieră clară, însă laconică, iar altele, în manieră confuză şi la fel de laconică. Oricum ar fi fost, Marea Navă nu se considera în stare să reconstitue fidel imaginea reală a entităţii căreia, datorându-i propria existenţă, îi datora de fapt totul.

Într-o preistorie a istoriei sale, Creatorul fusese mulţime. Diversitate. Un număr relativ mare de ipostaze individuale, purtătoare ale unui fond comun de trăsături psiho-fizice, dar fiecare singulară în felul său. Cunoscând o existenţă dezarmant de scurtă şi transmiţându-şi, în cursul evoluţiei, cunoaşterea nou însuşită prin mecanismul simplist al schimbării generaţiilor.

Nava nu îşi mai Aducea Aminte înfăţişarea dintâi a Creatorului, din primul său eon de dezvoltare. Căci, în cel de-al doilea şi în următorii, prezenţa sa fizică s-a diminuat până la dispariţia totală. După o perioadă extrem de lentă a propriei perfecţionări, Creatorul a devenit unitate. Însă nu o unitate singulară, ci una plurală, nucleică, dobândită nu deodată şi nu peste tot la fel.

Dar până să atingă apoteoza propriei dezvoltări, în existenţa Creatorului au avut loc o mulţime de evenimente marcante, circumscrise sau nu evoluţiei în progres. Multe dintre ele s-au datorat acţiunilor Creatorului, totuşi Marea Navă nu putea să le denumească exact, nici măcar să estimeze, cu o probabilitate satisfăcătoare, identitatea lor şi secvenţa temporală în care avuseseră loc. Atât de puţine erau informaţiile despre Creator care rămăseseră în reţelele nootice ale Navei.

După încercări eşuate şi erori repetate, Creatorul a cunoscut o perioadă de dezvoltare în curbă exponenţială sau dublu exponenţială. Şi-a perfecţionat încontinuu corpul fizic dar şi elementele psiho-mentatice, obţinând în scurt timp o longevitate redutabilă şi performanţe de excepţie. Deoarece Creatorul nu a fost de prima dată nemuritor şi atotputernic. Însă intervenţiile transbiomorfice, nanoimplanturile repetate şi modificarea, ajustarea funcţională ori îmbogăţirea în funcţie de scop a genelor formatoare l-au făcut să-şi schimbe condiţia iniţială, extrem de precară, în una cu adevărat superioară şi perenă. După cum infuziile nootropice, crearea de memorii adiţionale, descărcarea propriului complex logic pe dispozitive de procesare mai puternice şi implementarea unor mecanisme mentatice noi, net superioare acelora vechi, au transformat Creatorul din fiinţă naturală „slabă” în entitate cosmică, „întărită” corespunzător.

În mod sigur, Creatorul avea o natură expansivă, caracterizată printr-o lărgire a orizontului cognitiv, prin dobândirea gradată de cunoştinţe despre lumea în care trăia. A cunoscut pe rând principiile şi ecuaţiile fundamentale ale realităţii fizice, a descoperit sau elaborat încă o dată structura acesteia. Aşa cum era sau aşa cum trebuia să fie! Fiindcă, nu de puţine ori, Creatorul a inventat lumi cu mult mai bune decât lumea însăşi!

Lărgindu-şi orizontul cunoaşterii, Creatorul îşi lărgea neîncetat şi limitele orizontului de acţiune. Deoarece impulsuri extrem de stringente îl îndemnau să facă asta : nevoia de energie, de spaţiu vital dar şi un avânt propriu naturii Creatorului care, periodic, îi reconfigura dezvoltarea prin salturi existenţiale din ce în ce mai evidente.

Creatorul şi-a însuşit habitatul nativ şi pe cel aflat în vecinătăţile mediu apropiate, modificându-le după nevoi. Complexul stelar în care apăruse ca fiinţă a fost transformat radical, ca să reflecte, într-un final, grandioasele intenţii ale Creatorului. A schimbat aranjamentul natural, acela dintru începutul originii cosmogonice, în mari sfere şi inele, cu scopul de a conserva eficient energia deja existentă şi de a produce cât mai multă energie suplimentară. În spectrul pozitiv, energia l-a ajutat să se dezvolte enorm, depăşindu-şi frecvent condiţia anterioară ; în spectrul negativ, l-a distrus de nenumărate ori şi i-a adus, până la urmă, extincţia completă.

Energia stocată sub formă electrică, nucleară, fotonică, de microunde şi antimaterie a dus navele Creatorului prin tot fieful său şi mult mai departe ; aceeaşi energie le-a aruncat în războaie distrugătoare, de o anvergură fără precedent faţă de epocile pretehnologice anterioare.

De la pluralitate la unitate, existenţa Creatorului a cunoscut mai multe versiuni alternative, însă majoritatea lor nu a avut decât o existenţă efemeră. Lipsa de eficienţă, autodistrugerea, abandonul existenţial însă şi alte motive, subiective sau obiective, le-au transformat în experimente eşuate. Altele, ca inteligenţele distribuite în evantaie de filamente sau în reţele de fire cosmologice, ori minţile planetare au dăinuit, devenind secvenţe marcante ale evoluţiei Creatorului.

Cu fiecare treaptă a dezvoltării, energia însuşită de Creator creştea, la fel şi puterea acestuia. Cunoaşterea lui ajunsese aproape de apogeu!

Creatorul a cercetat asiduu natura materiei, a spaţiului şi a timpului până la limita Planck, a granularităţii ultime.

Deoarece Creatorul nu a ştiut nimic dinainte. Şi nu a făcut nimic dinainte.

Descoperind buclele gravitaţionale ale geometriei ce descria realitatea multidimensională Calabi-Yau, Creatorul s-a pliat pe structura şi funcţionalitatea acesteia, voinţa lui ajungând să conducă lumea.

Dar până atunci, renunţând gradat la componentele fizice inutile ale fiinţei sale, Creatorul s-a transformat în ceea ce trebuia să fie din totdeauna : în informaţie pură.

Întregul său mediu de activitate a devenit dispozitiv de prelucrare a informaţiei. Magnifica lui gândire ajunsese la o fineţe considerabilă, prin specularea efectelor cuantice, la viteze inimaginabile de transfer, căci folosea semnale fotonice în locul fluxurilor de electroni, considerabil mai lente, şi de o complexitate pe măsură, fiindcă un număr imens de molecule, angrenate în reacţii chimice diverse, produceau un număr imens de calculaţii paralele.

La nivelele de integrare cele mai fine, ştiinţa Creatorului s-a contopit cu informaţia fundamentală a cadrului său existenţial, multitudinea conceptelor sale, pe de o parte, şi numărul de spin al fermionilor, timpul de viaţă al protonului, masa lipsă a neutrinilor, aromele quarcilor, sarcina electronului, temperatura radiaţiei de fond, pe de altă parte, ajungând să formeze un tot unitar.

Iar impactul acestor mărimi fundamentale cu marea cunoaştere a Creatorului, le-a transformat pe măsură. Prin intermediul fluxurilor informatice caracteristice Creatorului, universul său local a fost subiectivizat aproape complet. A căpătat intenţie şi sens, asemenea Creatorului.

Apoi, la un anumit moment al evoluţiei sale, Creatorul a dispărut. Efectul compus al unei serii de evenimente, provocate de Creator dar şi independente de voinţa lui, a făcut ca el să nu mai existe ca entitate. O parte a prezenţei sale a dispărut brusc, o alta s-a degradat într-un interval îndelungat de timp, iar o a treia parte a continuat să existe în forme de manifestare fantomatice, până la disoluţia finală. Oricum ar fi fost, Creatorul nu mai conta în evoluţia de ansamblu. El s-a diluat lent în viitoarea creaţie, s-a estompat ca identitate, însă marea lui cunoaştere a rămas, dând sens evoluţiei viitoare şi finalizând măreaţa Operă a Creatorului dispărut.

Pentru că o entitate, ale cărei ordine de mărime, complexitate şi funcţionalitate se aflau pe un nivel superior nivelului ocupat de Creator în ierarhia Ansamblului Ultim, a cunoscut, la rându-i, matricea superfluă a ştiinţei Creatorului.

Până atunci amorfă şi lipsită de orice conştiinţă de sine, entitatea aceasta imensă, ale cărei dimensiuni depăşiseră net motivaţia Creatorului de a o străbate de la un capăt la celălalt, „s-a trezit la viaţă”.

A descoperit în ştiinţa Creatorului dispărut motivaţia unei noi existenţe, activă în mod conştient şi încărcată de o intenţie grandioasă de a fi pentru mai departe. Şi-a însuşit de la Creator un vector existenţial care s-a integrat atât de bine în structura sa intimă încât părea că îi aparţinuse din totdeauna : cunoaşterea pe coordonate expansive a sa şi a propriului univers, atingerea limitelor absolute ale oricărui tip de cunoaştere. Adică însuşirea prin subiectivizare a Ansamblului Ultim. Ceea ce Creatorul nu reuşise să ducă la bun sfârşit, din cauza condiţiei sale totuşi limitate, sau renunţase să facă, considerând-o o întreprindere prea vastă pentru a-i găsi un scop final eficient, entitatea avea să desăvârşească cu uşurinţă. Într-un anumit fel şi la un nivel superior, a continuat lucrarea Creatorului. Ea însăşi fiind Opera lui şi propria Operă!

Această entitate constituise cândva mediul de dezvoltare al Creatorului şi fusese denumită Galaxie. Însă denumirea ei urma  să devină perimată odată ce marea ştiinţă a Creatorului i-a dăruit, prin absorbirea în propria substanţă, perspectiva unei Opere cu adevărat magnifice. Folosindu-se de proprietăţile materiei întunecate şi ale energiei întunecate, Galaxia de odinioară şi-a modificat radical arhitectura internă şi a dobândit capacitatea de deplasare la viteze cosmice. Şi-a însuşit forma şi mişcarea cele mai adecvate pentru a deveni o Mare Navă. Care pornise prin univers, străbătând maiestuos vidul interior, pentru a ajunge la alte şi alte roiuri galactice, cu care urma să se ciocnească deliberat, dăruindu-le şi galaxiilor componente ale acestora conştienţă de sine dar şi un scop final al existenţei. Mai departe, tot mai departe, până când întreg Ansamblul Ultim – Marele Tot – Universul avea să părăsească condiţia amorfă de până atunci, transformându-se din Entitate în Fiinţă vie!

Iar la începutul acestei aventuri inimaginabile, a Operei măreţe ce tocmai se înfăptuia, se afla o creatură umilă, o spumă chimică neînsemnată în raport cu marele Univers şi care, numindu-se el însuşi, purta numele de OM.