Glasul creaturii bubuie precum mugetul Vântului Turbat de la Miazănoapte şi-l împresoară cu repeziciune, într-o îmbrăţişare mai rece decât moartea. Simte spaima şi nemişcarea ce-adastă-n văzduh dar ştie deodată, fără vreo umbră de-ndoială, că nu el e-acela ce-ar trebui să se teamă; glasul se preface într-un şuier prelung, tremurător, ce se prăvăleşte printre crestele brazilor, spulberându-le podoaba îngheţată. Vântoasa priveşte de deasupra codrului cu ochii sfredelitori, adânci ca nişte genuni, spre coşuleţul din care-i gângureşte odorul. Întreaga pădure pare să se tânguie şi povara care-i sălăşluieşte arătării-n privire i se scoboară omului peste tâmple, precum un văl întunecat. De dincolo de ceaţa lăptoasă, ce cuprinde-n fălcile-i hulpave trunchiurile arborilor, vocile oştenilor ajung spre el înăbuşite, şoptite, de parcă li s-ar fi răpit suflarea de pe buze. Lumina însăşi prinde viaţă, zvârcolindu-se şerpesc printre brazi şi troiene, o lucire beteagă, pestilenţială, din mijlocul căreia-i apar vedenii-ngemănate cu simţiri prea puternice ca să le poată stăpâni, nume şi fapte, locuri străvechi şi meleaguri ce nu s-au fost încă făurit. Odată desluşeşte un câmp de foc, din mijlocul căruia răsar siluete maiestuose, de pe care se scurg fuioare de scrum spre pământul pârjolit, altă dată un pustiu îngheţat, presărat de-un şir şovăitor de paşi, la capătul căruia o femeie se chinuie să-şi ocrotească pruncul, ce-l ţine strâns, încătuşat la piept.

Eşti izgonită de pe aceste plaiuri, Orora! Aşa mi-a spus! se tânguie arătarea. La auzul numelui străvechi, bărbatul se trage-un pas ‘napoi, şovăind, dar în clipa următoare e din nou aplecat asupra coşului, ocrotind făptura dintr-însul. Îndurare stăpâne, am jeluit eu, fie-ţi milă de pruncul ce-l port în pântece, dacă pentru mine nu mai ai pic de iubire… Din urmă-i răsună urlete prelungi iar pădurea se cutremură, căci iată, Vântoasa cheamă-n ajutor jivinele albe, issulii de pe Înălţimi.

L-am născut, doar eu ştiu câte-am pătimit până să-l aduc pe lume, iar apoi a vrut să mi-l ia! E sânge din sângele meu şi nu-ţi este îngăduit să-l creşti, aşa mi-a spus hainul! Dar eu l-am pitit adânc în măruntaiele pământului, la seminţiile jumătăţilor-de-om, printre flăcările de la-nceputuri, şi-apoi l-am suit printre nouri, pe culmile-ngheţate, unde vieţuiesc griphagii cei avuţi. Apar din ceaţă siluete fantomatice, perechi de picături roşii-sângerii, ce-mpestriţează omătul ca nişte rubine. Au spinările zburlite şi glasurile li se împreunează într-un cânt lugubru, ameninţător. Războinicii se strâng împrejurul său şi-şi proptesc scuturile-n zăpada îngheţată.

De fiecare dată ne-a găsit, căci are slugi nenumărate, iscoadele sale mişună printre culmi şi-mpânzesc cerurile şi de fiecare dată i-am scăpat printre degete… La urmă, ne-a blestemat pe-amândoi, hainul… Dacă  darul acesta nu poate fi-nturnat, a hotărât cu chipul încrâncenat şi suflet împietrit, atunci  nici unui zeu ori muritor de rând nu-i va fi-ngăduit să se bucure de el, fără să plătească un preţ aidoma cu cel pe care eu însumi l-am plătit de bunăvoie… Să piarză ceea ce iubeşte mai mult pe lumea asta! Căci viaţa se plăteşte cu viaţă, iar din durere se naşte durerea…

*

Al 2464 ciclu de la naşterea binecuvântatei Aila, din voia Părinţilor Cerului şi-a lui Chamach, Luminătorul, al unsprezecelea pătrar al lui Nahwan.

„Tocmai am primit răvaş, adus strâns legat de picioruşul unui Călător cenuşiu, cum că iubita-mi Varina a născut un ficior. Am făcut Legământul Tăcerii şi tocmai de-aceea găsesc de cuviinţă să-mi împărtăşesc simţirile mult prea puternice ce mă-ncearcă acum, acestor foi îngălbenite de vreme… Îl vor numi Asarna, după părintele nostru. Număr zilele până când o voi reîntâlni…”

La lumina opaiţului ce fumegă alene, aplecat asupra pergamentului ce reflectă parte din zbuciumul flăcăruii pipernicite, bărbatul îşi aşterne gândurile pe rând, mormăind aprobator la fiecare buclă pe care-o făptuieşte condeiul în pielea moale şi străvezie. Chilia e strâmtă, înunecată şi neprimitoare: o măsuţă din lemn de fag şi un culcuş de paie aşternut cu o cergă plină de găuri; sunt singurele lucruri de care are nevoie un viitor Ald al Aillyannei. Iar noviciatul lui Akech se apropie de sfârşit. Au trecut şapte ani de-ai soarelui de când a pătruns sub cupola urieşească a Cetăţii de la poalele Lunii, şapte ani de studiu, post şi singurătate, o beznă deasă, presărată pe alocuri doar de amintirea chipului suav ce-l lăsase-n urmă, de vedeniile pe care ceilalţi învăţaţi le numeau ispite şi încercări întru-izbăvire dar pe care el le ştia prea bine-a fi darul Cerului, pentru un suflet însingurat şi amărât. Am părăsit-o pentru o viaţă de cucernicie, amăgindu-mă cu faptul că hrana pentru spirit e îndestulătoare şi-i mai dulce decât cosiţele ei, când strălucesc în bătaia soarelui… I-am fugit din braţe, am gonit fără să-mi întorc privirea, lăsând în urmă-un vis pământesc, apropiat şi mai aievea decât cea mai neîndoielnică dogmă, amăgit de împliniriea ce-o poate încerca o fiinţă cugetătoare, când ajunge-a desluşi tainele cerului şi-ale pământului, doar ca să priceapă la urmă, că totu-i în van, vânare de vânt şi nimicnicie…

-E vremea prea-cinstite Akech! Tresare la auzul glasului gros, ce nu-şi găseşte de fel locul în chilia întunecoasă. Drathul ce-l aşteaptă-n prag se fâstâceşte şi frământă-n mâini mânerul ciocanului de luptă. Mă iartă, de te-am tulburat cumva… se-aude din nou vocea zelotului, de data asta smerită şi mulcomă, precum un pârâiaş.

Aldul îi zâmbeşte şi clatină din creştet, căci gândurile din care-l smulsese oşteanul or să se-ntoarcă după bunul lor plac. Se-ndreaptă spre firida-n care hodineşte-un cufăr pântecos, cotrobăie o clipă printre ţesături şi pergamente, apoi o porneşte în urma războinicului, cu chimirul burduşit de peceţi, călimări şi foi zgrunţuroase. Vorbitoarea nu pare să fi moştenit de la suratele sale darul răbdării, iar când vine vorba de slujba de dimineaşă, e mai tot timpul posacă şi morocănoasă… Dar vorbele sale trebuie să fie însemnate, până la ultimul cuvinţel, aşa se întâmplă de secole, căci spiritul Ailei îi sălăşluieşte-n trup iar vocea sa e însăşi glasul mândrei Bende. E ultima oară când o să-i slujesc de scrib, apoi odată cu lăsarea serii, bătrânii Aylliannei mă vor unge Ald…   

Primul Druj al lui Nahwan

Am pornit la drum de câteva ceasuri şi încă nu m-am dezmeticit întru totul. Prea multă vreme stat-am închis la-ntunecime, îmbâcsit printre tomuri şi poţiuni, iar omătul de-afară, dimpreună cu nemărginirea ce mi s-a întins la picioare, mi-au rănit ochii şi cugetul deopotrivă. Cerul de deasupra, luminos şi binevoitor la-nceput, s-a preschimbat după câteva ceasuri, a devenit mohorât şi-ntunecat, oglindind însăşi sufletul Sylvei, după cum îi apăruse la ultimul Sfat, o prevestire poate… Nu mi-am ales tocmai bine, timpul să purced spre Ailm dar… n-am mai avut răbdare. Iar porunca Vorbitoarei… ei bine, voi străbate pădurea aceea, când o s-ajung la ea…

-Vei merge la Gotten şi-acolo, cu ajutorul zeloţilor mei, o să puneţi rânduială printre eretici! Prea multă vreme a trecut de când glasul Vorbitoarei s-a făcut auzit, ascultat şi respectat, printre locuitorii Ailmului!

Încăperea ovală e luminată de torţele pe care statui înfăţişând femei, învesmântate în robe lungi şi vălurite, le poartă cu graţie. Părul le e prins într-un coc bogat, din sus de cotul drept având fiecare o brăţară lată, încrustată cu semne strălucitoare. La chip însă, nu seamănă nici una cu alta.

Faţă în faţă cu intrarea-n Sala Fudruth, se află o statuie ce-ntrece-n măreţie pe toate celelalte. Înaintea sa răsare-un jilţ micuţ, împletit din crengi subţiri de alun, cu mânerele îmblănite. Pe el şade o femeie în floarea vârstei, încadrată de doi războinici ce nu poartă nicio armă la brâu. Vorbitoarea nu îngăduie oţelul în preajma sa, până şi brăţara lată ce-i încinge braţul, e făurită din aramă; regatul său se vrea unul al înţelegerii şi-al păcii, nu cârmuit de sabie ci de înţelepciune şi…  preştiinţă. Aila a fost prima drept-vorbitoare, acum multe, multe secole, iar după ea s-au perindat la cârmuirea Durwandului nenumărate fecioare, ce-i semănau atât la trup şi trăsături, cât şi prin faptul că le fusese dat acelaşi dar, să vadă dincolo de negura timpului, precum alţii privesc printr-o pânză rărită.

Sylva, ultima încarnare a sfintei Aila, măsura sala cea mare cu priviri duşmănoase. Câteva capete ninse, ceilalţi Alzi durwandari, aşteptau plecate. Veştile dinspre Citadele veniseră dis-se-dimineaţă, purtate de Călători Cenuşii, şi-o stârniseră pe fecioară. Akeech o găsi încruntată şi pusă pe harţă, căci pe lângă vedeniile ce i le ofereau Părinţii Cerului, Vorbitoarea mai avea acum la-ndemână şi scriiturile iscoadelor ce le-avea tocmite-n Citadelele muntene.

-De-aproape-o mie de ani mi se împotrivesc! pufni Sylva. De-un ev ne-ncheiat mă pun pe-aceeaşi treaptă pe care-şi aşează muierile! Akech se pleacă, rânduindu-şi uneltele de scris cu migală, aşteptând să treacă viforniţa. Femeia nu e îngăduită printre războinici, aduce nenoroc şi belele. Locul ei e la cratiţă şi în aşternut. Doar că… Vorbitoarea nu e femeie… A primit darul fecioarei, precum celelalte surate de dinaintea sa, e prinsă între viziunile ce i s-arată mereu, credinţa oarbă în Prea-Sfânta Aila şi felul durwandarilor, când vine vorba de femeile lor. 

 –Muntenii îşi dispreţuiesc femeile… continuă Vorbitoarea, de parcă-i citise gândul. Le văd ca pe nişte animale, bune doar la prăsit războinici… Nimic nu-l bucură mai tare pe muntean, decât să-i nască muierea un ficior. Iar de e fată, se încruntă, mormăie şi ridică a neputinţă din umeri. Dar se lasă conduşi de… nici măcar de-o femeie, Akech ştie c-acesta-i gândul nerostit al Sylvei. Femeia se-mplineşte odată cu pruncul ce-l naşte iar ei, fecioarei zbuciumate din faţa sa, acest dar îi era refuzat pe vecie. Doar dacă nu cumva voia să-şi piardă puterile şi strânsoarea-n care ţinea Tărâmul Înălţimilor. Sibylla-şi pierde darul odată cu fecioria, o ştie oricine de pe-aceste plaiuri…

-Stăpână… îndrăzni unul dintre bătrâni… crezi că e înţelept să ne ridicăm împotriva Unşilor din Citadele? Ald Orgal avea-n grijă ţinutul tribului Rethra cu Hotarul de la Apus. Citadela Ranis ţi-a fost mereu credincioasă, de-asemenea, Unsul său te venerează iar … Unsul Ranisului o iubeşte cu patimă, Akech încă nu se dumirise dacă fecioara-i întorcea simţirea, căci dacă ăsta-i adevărul…

-Rebelii şi ereticii trebuie să  fie prinşi! ţipă Sylva deodată. Le vreu capetele în vârvuri de ţeapă, cu cât mai repede, cu-atât mai bine! De-aceea am convocat Sfatul cel mare-al Alzilor! Nu ca să povestim despre Unşi şi… credinţa lor!