De asemenea, nu ştiu dacă arta lor a împrumutat din convingerile propriilor filozofii de viaţă, nu-mi pot da seama în ce măsură fericirea individuală se întemeiază pe o înţelegere a spaţiului şi timpului în care au evoluat concomitent (sau consecutiv) cu cei asemănători structural. Ar fi putut trăi într-o lume în care microorganismele să nu le fi dat atâta bătaie de cap ca nouă, în care să nu fi existat religii atât de stranii încât să le fi cufundat lumea în secole de ignoranţă şi frică… Poate că roata lor a fost inventată mai devreme, iar apa de băut a fost doar un moft – având în vedere puzderia de izvoare termale împrăştiate pe întreaga planetă. Şi poate că fibanarii n-au fost niciodată nevoiţi să poarte războaie de independenţă, în care să se elibereze de sub tirania celor care sintetizau mai mult testosteron, ori aveau consoarte de două-trei ori mai prolifice.

Da, multe ar fi putut fi deosebirile dintre noi şi ei, însă câte dintre acestea mai fac obiectul cercetărilor în prezent? Bunele lor intenţii de vecinătate nu pot fi suspicionate din moment ce ne-au permis să ne băgăm nasul până şi în zonele protejate sau interzise. Godoma nu e doar testul lor de maturitate spirituală, la rândul nostru suntem evaluaţi în funcţie de nivelul de înţelegere pe care îl manifestăm vizavi de acest „fenomen”. Oare până în ce punct putem stabili punţi de înţelegere la nivel individual?

Concluziile noastre trebuie să conţină referiri la libertatea lor de exprimare, la legile ce-o statuează (şi care sunt respectate până în cel mai mic amănunt). Poate că preţul plătit pentru dobândirea acestei libertăţi a fost imens, ori poate că supoziţiile noastre sunt lovite de nulitatea temerii că i-am putea jigni, prezentându-le. N-am de unde să ştiu, deşi nu-mi pot ascunde mâhnirea în legătură cu incertitudinile mele. Aş fi vrut să-i cunosc mai bine. Dintre toţi „posibilii” noştri prieteni EI par a fi cel mai aproape de organizarea socială pe care ne-am dorit-o din totdeauna. Îmi pare rău că nu-mi pot da seama.

Nu înţeleg nici măcar de ce au nevoie de procesiuni în care să venereze Întunecarea – pentru că la ei, şi asta am aflat-o din întâmplare, religia nu a fost niciodată în prim-plan. Educaţia ştiinţifică este de departe singura măsură care ierarhizează un asemenea tip de societate. Sistemele de referinţă sunt cât se poate de explicite. Teste extrem de punctuale stabilesc Judecătorii fiecărui anotimp, ei fiind singurii capabili şi îndrituiţi de a adopta măsuri ce privesc întreaga populaţie a planetei. Litigiile se rezolvă printr-o simplă majoritate a părerilor cunoştinţelor şi prietenilor celor doi sau mai mulţi oponenţi. Provocările de orice fel sunt standardizate în documente banale, ale căror înţelesuri sunt aplicate chiar şi de către copii. Şi tot aşa, practic fibanarii ăştia sunt cam ciudaţi doar fiindcă absolut toate tipurile de interacţiuni posibile dintre două persoane sunt mediate de un principiu vechi de cand lumea. Cel al echilibrului atins prin utilizarea celui mai mic consum de energie posibil.

E încântător – şi frustrant totodată – să constaţi că o civilizaţie ca a lor a aflat secretele stăpânirii unora dintre cele mai păgubitoare (în istoria noastră acceptată) aspecte ale naturii umane. Însă Godoma, acest „iad” perfect conservat, rămâne elementul de referinţă hotărâtor al dezvoltării lor spirituale. Nu au trăit dintotdeauna în pace. Nu au reuşit „din prima încercare” să elimine orice urmă de agresivitate, de violenţă, ori de ură.

Aşa cum noi avem parcuri de distracţie, sau spectacole de divertisment, EI au dezvoltat o latură distinctă a conceptului de ecologie unitară, la nivel planetar. O denumesc „ecologia minimei probabilităţi”, deşi titulatura în sine nu pare să surprindă complexitatea atitudinilor manifestate în Godoma de către fericiţii fibanari ce-şi permit o procesiune a Întunecării.

Se spune că nu există nici măcar o singură asistentă socială care să nu fi petrecut un asemenea sejur în „oraşul pustiirilor”. Practic, cele mai bune referinţe am înţeles că le au femeile nemăritate care – odată pe an – studiază comportamentul uman descătuşat de regulile şi legile civilizaţiei. Aici, în Godoma, unde soarele nu răsare niciodată, unde spiritele cele mai rele îţi iau în primire sufletul încercând să-l corupă, să posede pentru o veşnic „ultimă dată” ceea ce, cândva, le-a aparţinut. Tot aici îţi poţi viola până şi sora… fără ca cineva să-ţi reproşeze acest lucru vreodată. De asemenea îţi poţi omorî tatăl, ori te poţi deda la cele mai cutremurătoare – în lumea reală – acte de cruzime. Te poţi droga, mutila, umili şi încerca să atingi stări care sunt descrise, extrem de amănunţit, în cărţile aflate în oricare dintre bibliotecile planetei. Nimeni nu te împiedică să încerci toate acestea, pentru că nimeni nu-ţi cere socoteală. Este considerată a fi cea mai bună metodă de aţi cunoaşte limitele, de a măsura posibilităţile fiecărui fibanar de a deveni Judecător, ori de a rămâne doar un martor al devenirii acestora.

Doar în oraşul blestemat poţi afla ceea ce nu vei putea pierde niciodată – atât timp cât descoperi distanţa care le desparte de natura ta umană. Doar prostituându-se copilele îşi puteau descoperi limitele sensibilităţii afective cu care-şi vor înconjura odraslele. Doar în luptele cu vietăţi (da, cele în care singurele arme permise sunt animale, sau prunci de până-ntr-un an) fibanarii puteau înţelege legile care protejau biotopurile Fibanei, ori importanţa vieţii şi necesitatea asigurării celor mai bune condiţii de dezvoltare intrauterină a foetuşilor. Căci DA, nici la ei nu se năşteau doar genii. Şi EI erau la începuturile cercetărilor de obţinere a unor copii cu şanse maxime de dezvoltare bio-psiho-socială. Iar „greşelile” trebuiau să fie îndreptate cumva, ba chiar să dobândească valoare de simbol, şi să păteze mâinile părinţilor care încălcaseră – în lumea reală, nu în Godoma – legile statului de drept. Nu erau cruzi, ci drepţi – afirmau EI – însă metodele de coerciţie, oricât de neadecvate moralei noastre, scădeau în fiecare an şansa existenţei unor „deviaţii”. Erau riscuri acceptate, comportamente primare tolerate, excepţii utilizate în remedierea comportamentelor care se abăteau de la un echilibru îndelung căutat de către Judecătorii tuturor pământurilor binecuvântate.

O dată la câteva anotimpuri, ce-i drept din ce în ce mai rar, ultima noapte a procesiunii Întunecării se încheia cu un autodafe impresionant. Puţini ştiau că victima unui asemenea gest nu căzuse pradă puterilor malefice atribuite aprori locului, ci suferea de o boală incurabilă. Cei mai mulţi vedeau o purificare, un exemplu demn de o rasă mândră ale cărei „lepădături” reuşeau să găsească puterea de a se autocorecta într-un ultim şi autoflagelant gest de apartenenţă la o civilizaţie superioară. Civilizaţie care reuşise să spargă zidul propriei condiţii biologice, exprimând cum nu se poate mai sugestiv dorinţa de a străbate spaţiul şi timpul (într-un mod pe care nu erau foarte departe de a-l descoperi).

În fond, mi-am dat seama că fibanarii trăiesc aceeaşi angoasă cu a tuturor populaţiilor umane de pretutindeni. Numai că noi, spre exemplu, nu căutăm răspunsul doar în transhumanism. Desigur, nu înseamnă c-am fi mai buni, ori că ei ne pot domina dintr-un anumit punct de vedere. Nu suntem decât, cel mult, comparabili, şi aceasta se întâmplă numai dacă umanitatea poate juca rolul unui sistem cuantificabil, în care pot fi cunoscute variabilele de intrare astfel încât ieşirile să conducă la un rezultat previzionat. Şi, de ce să n-o spunem, dorit.

Godoma este cel mai bun exemplu al lor, este destul de greu să nu sesizăm zâmbetul (poate un pic maliţios) cu care ne răspund la întrebări. Noi doar încercăm să fim contrariaţi. Chiar aşa, ne vine destul de… greu să trecem cu vederea statisticile care „pierd din vedere” cei patru (ori poate cinci) fibanari, ce dispar la fiecare excursie. EI par – de fiecare dată, din observaţiile noastre – mulţumiţi şi împăcaţi cu ideea aceasta, însă înregistrările noastre nocturne (executate în infraroşu, deci urmărind strict radiaţia termică) dezvăluie vieţuitoare mari – de multe ori purtând în braţe forme mai mici – care, parcă, se preling pe lângă zidurile clădirilor, îndepărtându-se – în mod cât se poate de clar – de taberele pelerinilor. Formele roşietice de pe ecranele locatoarelor noastre nu par a zăbovi vreo clipă. Pe măsură ce noaptea se scurge, iar aburul putrid al zorilor îşi începe ascensiunea către înaltul plumburiu al cerului, fugarii se pierd în adâncurile zonei blestemate, întorcând spatele minunatei civilizaţii fibanare. Nu se vor mai întoarce niciodată. Fiecare dintre ei pare a cunoaşte foarte bine motivele acestei laşităţi. Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ni le închipuim, chiar dacă (în timpul observaţiilor făcute de-a lungul anilor) pe unul dintre zidurile coşcovite de timp descifrasem înţelesurile unei posibile probabilităţi:

„…- Rătăcitorule!…” (ameninţa ea, după care urmau câteva cuvinte de neînţeles) „… când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî…”

…

Publicată cu permisiunea autorului.