Pe strada îngustă şi abruptă, dalele răsunau sub paşii lui Elsbet. Casele vechi, gârbovite, îi dădeau fetei senzaţia că stau să cadă şi s-o îngroape sub ele. Zidurile înalte, ascunse sub iederă şi alte surate agăţătoare, fereau curţile de ochi indiscreţi, iar coroanele copacilor aruncau o umbră binefăcătoare în timp ce Elsbet urca spre ultima casă.
Clădirea semăna cu celelalte, avea două etaje şi acoperişul lăsat. Iedera cădea în cascade pe zidul din faţă, ca nişte plete verzi, şi ascundea poarta grea de lemn cu ciocănel de bronz – un inel masiv fixat într-o gură de leu. În curtea din spatele zidului, un castan bătrân era în floare. Mirosul dulceag al florilor albe o îmbătă pe Elsbet. Undeva deasupra ei, o mierlă îşi avertiză în şoaptă puii să nu-şi scoată capetele din cuib, pentru că tocmai sosise o străină.
Elsbet se opri să-şi tragă sufletul, strânse la piept mapa cu desene şi-şi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă de culoarea grâului copt. După ce-şi luă inima-n dinţi, lovi de trei ori cu ciocănelul în poartă. De-abia atunci observă că poarta nu avea nici mâner, nici loc în care să introduci cheia.
Se scurseră câteva clipe lungi cât o veşnicie. Elsbet mai bătu de trei ori până ce poarta se deschise cu un zgomot destul de puternic, scos de un mecanism ascuns, şi-o invită să intre.
Fata pătrunse înăuntru şi privi în jur. În afară de ea, nu mai era nimeni în curtea stăpânită de vegetaţia sălbatică; poarta se deschisese singură. La urma urmei, de ce nu? se întrebă Elsbet când uşa se închise la loc, tot singură. Iedera se târa pe pământ, urca pe scoarţa în formă de solzi a castanului, se întindea pe ziduri, apoi, într-un colţ însorit, făcea loc caprifoiului. Tufe obraznice de trandafiri dădeau boboci roz şi roşii. Un frate mai tânăr de-al castanului se străduia să-şi facă loc la soare. Cărarea cu dale ducea la un nuc din colţul opus; sub el, o bancă se ghicea sub ţesături de iederă…
— Ai de gând să stai acolo toată ziua?
Elsbet tresări la auzul glasului aspru. Ridică ochii. Nişte scări de piatră duceau la o terasă îmbrăcată în iasomie, dar nu stătea nimeni pe ea. Se auzi o mătură frecând podeaua în casă.
— Ei, nu intri?
Fata urcă scările şi se opri în faţa uşii întredeschise. Vru să păşească în casă, dar uşa se deschise larg dintr-o dată şi se pomeni că mătura ţopăie în faţa ei! Nu o ţinea nimeni, curăţa coridorul de una singură, dansând pe scândurile de lemn şi aruncând praful de-a dreptul pe Elsbet. Fata ţipă şi mătura se opri imediat, proptindu-se de perete.
— Intră, intră! Mergi în jos pe coridor, până la capătul lui.
Elsbet se supuse cu prudenţă, fără să-şi ia ochii de la mătură, gata s-o ia la fugă dacă începe să se mişte din nou.
În faţa ei se deschise o uşă. Pătrunse într-un birou larg. Rafturi groase se aplecau sub cărţi, sticle, borcane şi mojare. Elsbet putu doar să ghicească ce ascundea mobila de bibliotecă închisă. O masă grea fusese împinsă sub fereastră, iar pe ea tronau grămezi de cărţi care ameninţau să cadă. Manuscrise vechi, făcute sul sau împrăştiate şi fixate cu diverse obiecte grele, ca să nu se adune. O lampă de petrol, stinsă. Un craniu. Doamne, se cutremură Elsbet, de ce trebuie să apară întotdeauna şi un craniu? O călimară fără capac. O pană mare şi albă, în mâna unui bărbat care stătea jos, cu spatele la Elsbet.
— Apropie-te, fetiţo!
Afară, pe coridor, mătura începu iar să măture. Elsbet se apropie de bărbat. Purta o mantie lungă până la podea. Era absorbit de scris, pana îi aluneca parcă singură pe hârtie, dar urma de cerneală pe care o lăsa dispărea de îndată şi hârtia rămânea goală. La un moment dat însă mâna se opri, capul se ridică şi Elsbet îl văzu, pentru prima oară în viaţa ei, pe Edigius: izolat, misterios şi inabordabil. Marele Edigius, renumit şi stimat, despre care circulau mai multe legende decât despre toţi vrăjitorii din oraş la un loc.
Avea faţă prelungă, bărbie ascuţită şi frunte înaltă. Obrajii i-ar fi părut supţi, dându-i o înfăţişare bolnăvicioasă, dacă n-ar fi fost tenul de om tânăr. Buzele subţiri i se lăţiră într-un zâmbet. Lui Elsbet i se păru că o priveşte de sus şi nu-i prea plăcu. Vrăjitorul avea şi un nas acvilin care-i dădea aspect de stăpân, ar fi zis că e rapace ca un vultur, dacă n-ar fi fost ochii pătrunzători şi ageri de sub sprâncenele groase, care o studiau curioşi, dar prietenoşi, din spatele ochelarilor cu lentile groase. În numele cerului, îşi zise fata, probabil că e orb fără ei. Prin părul său negru şi lucios se strecurau fire argintii. Nimeni nu ştia exact câţi ani are, dar, dacă te luai după poveşti, trebuie să fi fost tare bătrân.
— Deci tu eşti cea care a ilustrat Descântece, vrăji şi blesteme din lumea animală. Hmm, altfel mi te-am închipuit.
Vorbea cu glas cald şi plăcut, amabil, liniştitor şi făcea mişcări complicate – şi întâmplătoare, spera Elsbet – cu mâinile prin aer.
— Dar cum v-aţi închipuit că arăt?
Elsbet ridică din sprâncene curioasă.
— Păi, ştii tu… ştearsă, poate dodoloaţă, poate cu ochelari, neinteresată de flirturi, alungându-şi singurătatea prin artă. Pe de altă parte, eu sunt ultimul din lume care să obiecteze la compania unei tinere fermecătoare.
Elsbet ştia foarte bine că e frumoasă, că toţi ochii îi admirau silueta şi faţa cu trăsături armonioase, şuviţele care îi cădeau în cascadă pe umeri, ochii de culoarea cerului de la munte, limpezi şi vioi. Totuşi, simţi că i se înroşesc obrajii. Ghici în zâmbetul lui Edigius că şi el o admiră şi asta o enervă puţin.
— V-a plăcut cartea?
— Nu, în numele cerului! Nu, nu şi nu!
Izbucnirea lui Edigius o sperie şi-o făcu să se crispeze.
— Cărui om cu mintea întreagă îi poate plăcea ceva scris de Tempesta? Baliverne şi aiureli! Dacă n-ar fi periculoase, ar fi caraghioase!
Vrăjitorul întinse mâna spre mapa lui Elsbet, aşteptând nerăbdător s-o primească.
— Dacă volumul ăla de sminteli nu se va pierde în uitare, aşa cum merită, e numai pentru că l-ai ilustrat tu, domnişoară!
Edigius deschise mapa şi-o întinse pe masă, răsfoind câteva file înainte de-a se opri la una din ele. O prinse cu degetele sale lungi şi-o studie de la distanţă.
— Tu faci litografiile?
— Eu, răspunse Elsbet, nu fără mândrie. Pictez şi litografiez. Numai după natură…
— Aha! o întrerupse Edigius. Într-adevăr, după natură!
— Vă asigur, domnule, că…
— Draga mea copilă… – Vrăjitorul se aplecă spre Elsbet, sfredelind-o din priviri. – Hai să ne gândim puţin. Vasiliscul ăsta, de exemplu. N-ai văzut niciodată unul viu. Dacă ai fi văzut, ţinând cont de experienţa ta, mai bine zis, de lipsa ta de experienţă, acum ai fi fost un pumn de cenuşă, n-ai fi stat acum de poveşti cu mine. Motivul pentru care te-am chemat e îndemânarea cu care ai redat – Edigius o privi pe Elsbet cu subînţeles pe sub ochelari – specimenul ăsta împăiat. Sunt convins că n-ai avut de unde să te inspiri şi mai ştiu — pentru că ştiu ce are Tempesta — că l-ai pictat după exemplarul lui jalnic. Totuşi, pare atât de viu, după poziţia lui şi după natura din jur. Din păcate, nici Tempesta n-a văzut nici el un vasilisc viu, deşi îndrăzneşte să dea sfaturi despre el. Dacă ar fi văzut vreunul, ţi-ar fi explicat că aripile şi pielea de la gât sunt de un roşu aprins, nu roz pal, ca în desenul tău. Am dreptate?
Elsbet nu răspunse. O scânteie victorioasă tremură în ochii lui Edigius. Pe urmă, vrăjitorul se mai înmuie.
— Lasă, nu fi tristă! Lucrând cu Tempesta, ai făcut tot ce-ai putut, cu cele mai puţine greşeli. Să zicem că a fost un exerciţiu bine-venit. Dar acum n-ai vrea să te dedici unei însărcinări serioase?
— În-în-însărcinări serioase? se bâlbâi Elsbet.
Trudise aproape un an de zile la cartea lui Tempesta. Edigius îşi împinse scaunul în spate. Apucă un baston noduros şi se ridică proptindu-se de el. Mantia i se desfăcu puţin şi Elsbet văzu că are un picior de cocoş, solzos şi îngălbenit, cu gheare ascuţite şi un pinten. Vrăjitorului nu-i scăpă expresia ei de groază şi trăsăturile i se înăspriră brusc.
— Uneori, vrăjile dau greş. Consecinţele pot fi foarte neplăcute. Te deranjează?
Elsbet vru să-şi ceară iertare, dar îşi dădu seama la timp că l-ar fi enervat şi mai mult. I-ar lua scuzele drept milă.
— Dar pe dumneavoastră vă deranjează?
Privirea urâtă a lui Edigius se îmbună din nou. Şchiopătând vizibil, merse la bibliotecă.
— După cum vezi, e greu să te deplasezi cu un picior de cocoş. Nu ştiu cum s-or fi descurcând cocoşii.
Vrăjitorul deschise biblioteca, scoase un teanc gros de hârtie şi i-l dădu lui Elsbet. Toate foile erau goale. Aparent goale, îşi dădu ea seama.
— Te invit să-mi ilustrezi Cartea Dragonilor. Numai după natură!
— Dragoni? După natură…
— Te plătesc bine! Ca să nu mai spun cât de renumită vei ajunge! Ştiu că locuieşti cu mama ta bolnavă şi cu fratele tău mai mic. Nu te descurci prea bine cu banii, pentru că ai fost nevoită să-ţi vinzi îndemânarea unui nepricopsit ca Tempesta. Bănuiesc că nu te-a plătit prea bine, nu-i aşa? Şi numai după ce i-ai tot adus aminte de datorie, nu?
— Dar dragoni! Vreau să spun…
— Da, e riscant. Cei care se tem de riscuri nici n-ar fi trebuit să se nască. Hotărăşte-te! Poţi să-ţi pierzi timpul cu diverşi indivizi ca Tempesta, să înghiţi praf în cabinetele lor de curiozităţi de la târgurile duminicale, sau să vii cu mine, să vezi lucruri la care alţii nici nu visează şi să creezi desene de care lumea îşi va aminti şi peste sute de ani! Asta îţi ofer eu! Ei, ce spui?
#
— Uite-l! şopti Edigius la urechea lui Elsbet.
Auzi şi ea pocnind o ramură uscată şi-şi înălţă capul cu grijă din spatele stejarului care-i adăpostea, prăbuşit cu cine ştie câte ierni în urmă şi acoperit de muşchi verde şi moale. Deasupra lor ţipau nişte gaiţe ofuscate – paznicii pădurii; Elsbet zări una cu colţul ochiului. O pitulice ţâşni dintr-o albie adâncă şi dispăru iute într-o tufă de alun din spatele fetei şi-al vrăjitorului. Într-un pom, o ciocănitoare îi încetă ciocănitul. O mierlă amuţi. Un şoarece de pământ îngheţă printre frunzele uscate, la câţiva centimetri de picioarele lui Elsbet, înţepenite de nemişcare după o pândă atât de lungă.
Numai frunzişul foşni şi rămuricile trosniră când animalul solzos, lung de aproape zece metri, călcă greu printre stejari, prin pădure, gâfâind, pufnind, oprindu-se câteodată numai ca să se aplece deasupra pârâului umflat de ploile de primăvară.
Dragonul auriu de pădure îşi astâmpără setea cu apă limpede. Elsbet luă caietul de desen, gata pregătit, şi începu să-i schiţeze trupul cu trăsături agile de creion. Corp flexibil pe picioare solide, terminate cu gheare curbate. Coadă lungă, cu un smoc din piele la capăt care biciuia frunzele. Gât masiv, întins pentru ca animalul să se adape. Cap mare, îngustat treptat într-un fel de moţ, ca la păsările de pradă. Nări inhalând aerul zorilor şi mirosurile pădurii. Colţi ascuţiţi care, odată ce prind, nu mai dau drumul. Limbă lungă, amintindu-i fetei de pofte desfrânate. Ochi fioroşi, care n-o văzură în timp ce-i desena. Elsbet îşi ţinu respiraţia, fermecată de frumuseţea animalului din faţa ei, dar şi speriată de privirea lui sfredelitoare şi aripile puternice, adunate pentru a se odihni, care l-ar fi putut ridica printr-un vârtej de frunze şi ramuri numai ca să-l coboare peste ei doi, ascunşi neputincioşi în spatele stejarului bătrân.
Lui Elsbet nu-i scăpă nici cel mai mic amănunt. Ochii îi fugeau de la caiet la dragon şi înapoi, redându-l pe hârtie în timp ce se adăpa şi încă o dată, când animalul înălţă capul, atras de ropot îndepărtat de copite. Elsbet desenă în amănunt capul, solzii din jurul gurii, colţii, ochii, pleoapele. Când i se toci creionul, îl puse deoparte pe frunze, lângă ea, şi luă imediat altul, ascuţit din timp. Lucră la aripi, la membranele întinse între degetele lungi, foarte lungi. Desenă rupturi în membrane; dragonii de pădure aurii trăiau mult – aşa îi spusese Edigius – iar cel din faţa lor văzuse multe, într-adevăr. Elsbet îl studie cu şi mai multă atenţie, descoperind răni vindecate, primite în confruntări vechi. O cicatrice de-a lungul coastelor. Alta, pe piciorul drept din spate. Câteva mai mici pe gât şi încă una, probabil urmă de muşcătură. Solzi strălucind aurii în dantela de lumini şi umbre, cusută de razele soarelui care străpungeau vârfurile copacilor. Pe toate acestea le desenă Elsbet, dragonul de pe hârtie viu ca acela din faţa lor. Edigius zâmbi satisfăcut, urmărind fiecare mişcare a animalului, strângând bastonul între degete, gata să arunce o vrajă ca să se facă nevăzuţi, dacă i-ar zări animalul. Am ales bine, îşi zise el, prostul ăla de Tempesta habar n-avea cu ce talent lucrează.
Pe neaşteptate, dragonul înălţă capul şi se dădu înapoi, apa scurgându-i-se de pe falcă, nările fremătându-i a miros necunoscut.
— Ne-a simţit? întrebă Elsbet în şoaptă, agitată, cu respiraţia tăiată, gata să lase jos caietul de desen.
— Nu te mişca, murmură vrăjitorul, drept răspuns.
Ca şi cum ar fi ghicit ce se petrece. Puse mâna pe umărul fetei şi-o linişti în timp ce aruncă priviri încordate în jur, încercând să ghicească ce făptură mişuna printre copaci şi alarma dragonul.
Atunci, un alt dragon îşi făcu apariţia dintre arbori. Era puţin mai mic, dar de statură şi proporţii la fel de impunătoare. Numai solzii îi avea galben-maronii, fără luciul acela auriu.
— O femelă? întrebă Elsbet.
Edigius se rezumă să încuviinţeze din cap, iar fata, fără să i se spună, întoarse o coală nouă şi începu imediat să schiţeze animal nou-venit. Femela îşi desfăcu aripile şi se apropie de mascul prudentă. Îi despărţea un vad. Ea ezită să-l treacă, de parcă ar fi fost o graniţă. Atunci el îşi desfăcu aripile în toată splendoarea lor şi, cu ele întinse, trecu vadul şi se apropie de ea. Femela era încordată, gata să se ridice în zbor în orice moment, dacă ar fi fost nevoită să se ferească de fălcile nemiloase şi ghearele lui ucigătoare. Însă masculul n-o atacă, dimpotrivă. Veni încet, îşi apropie capul de al ei, o adulmecă şi-o atinse blând cu ciocul.
Elsbet creionă repede mişcările celor doi dragoni, ipostazele trupurilor lor rămânând imortalizate într-o serie de crochiuri. Două ciocuri atingându-se scurt, în fugă, apoi prelung, masculul întinzându-se spre falca ei. Femela, relaxată, alungindu-şi gâtul şi coada, lăsându-şi aripile la pământ. Masculul îi mângâia întruna capul cu al lui, apoi scoase limba şi-o linse pe obraz. Femela îi întoarse gestul şi Elsbet simţi cum roşeşte în timp ce desenează animalele care se ling cu limbile lor lungi şi-şi freacă obrajii şi ciocurile, într-un joc tot mai pasional. Deşi încerca să privească scena din faţa ei cu ochi reci, de artist în slujba artei, o cuprinse stânjeneala când văzu erecţia dragonului. Animalul pufni excitat, nările îi fremătară, ochii îi ardeau de pasiunea care-l stăpânea. Femela era la fel de dornică, limba dragonului stârnise în ea flacăra iubirii şi, în cele din urmă, îşi ridică partea dinapoi a trupului şi-şi înălţă coada.
Cât Elsbet schimbă creionul, masculul se urcă pe femelă şi-o pătrunse după câteva încercări. Îi învălui coada într-a lui, îşi încolăci gâtul în jurul gâtului ei, îşi frecă iar capul de al ei, îi acoperi aripile cu ale lui. Sclipea auriu, scăldat într-o rază de soare răzleaţă. Elsbet uită de sine, creionul se opri la jumătatea unei linii, iar ea rămase cu privirea la dragonii de pădure aurii care se împerecheau pufnind, suflând, gâfâind, mârâind, fluturând din aripi şi împrăştiind frunze, absolut nepăsători la cele din jur în cele câteva minute cât ţinu dansul dragostei. Iar când masculul, urlând, îşi eliberă sămânţa, Elsbet apăsă creionul pe hârtie atât de tare, încât grafitul moale cedă. Asta o trezi din transa în care căzuse, martoră la pasiunea nestăvilită a jocului dragostei.
#
— Sunt bune, aprobă Edigius, răsfoind crochiurile şi pastelurile făcute în grabă, atât cât să surprindă culorile dragonilor.
Elsbet scoase din rucsac o damigeană cu vin roşu ca sângele, o puse pe iarbă, lângă bucata de caşcaval, pâinea de secară şi perechea de cârnaţi vânătoreşti. După ce dragonii se despărţiseră, vrăjitorul îi făcuse un semn că era timpul să se întoarcă. Iar după două ore de mers sub soarele înălţat sus de tot, venise şi timpul să se împrospăteze în pacea unui luminiş.
— Ai lucrat foarte frumos, nu mai cunosc pe nimeni care să redea anatomia şi poziţiile cu atâta precizie. După natură, într-adevăr!
Edigius şedea în faţa ei lui Elsbet, cu picioarele adunate sub el, acoperite cu grijă de o mantie lungă, maro-închis. Bastonul noduros îi stătea la îndemână, îl folosea ca să-şi uşureze mersul şchiopătat prin pădure.
— Culoarea va fi o problemă, obiectă Elsbet. Edigius ridică ochii de la desene. Solzii aurii nu sunt uşor de redat.
— Presimt că vei găsi tu o soluţie.
Vrăjitorul aşeză caietul lângă el, scoase un briceag de sub mantie şi-l desfăcu. Tăie pâinea şi-i dădu jumătate lui Elsbet. Foamea îi făcu să uite de emoţiile dimineţii. De-abia stăpânindu-se să muşte din pâine ca sărăntocii, fata rupse o bucăţică, aşa cum ar fi făcut o doamnă. Cârnatul era excelent, brânza, la fel, iar vinul avea exact buchetul care trebuie.
— Cunoşti Monografia familiei trochilidae? întrebă Elsbet.
— Colibri? Da, am văzut câteva cadre. – Edigius bău o înghiţitură de vin direct din damigeană. Singurul pahar pe care îl avea era pentru fată. – Ştii cum le-au lucrat?
— Bineînţeles, amănuntele le ţin secrete. În orice caz, au pictat pe aur. Ar trebui să fac câteva teste…
— Păi, din moment ce problema auriului…
Edigius se opri la mijlocul propoziţiei, iar Elsbet se răsuci. Din spatele unui copac apăru un bărbat îmbrăcat în pantaloni trei sferturi cu bretele, cizme murdare, înalte până la genunchi, şi o vestă aruncată peste o cămaşă pătată. De centură îi atârna o sabie uşoară, cu două tăişuri, iar pe cap purta un coif însemnat cândva de o lovitură puternică. Bărbatul se făcea că învârte în joacă un cuţit. Era nebărbierit şi nespălat. Lui Elsbet i se opri inima în loc când văzu pofta scânteind în ochii încruntaţi, aţintiţi asupra ei.
În clipa aceea, un alt bărbat se ivi în partea opusă a luminişului, urmat de încă unul, tăindu-le lui Elsbet şi vrăjitorului orice posibilitate de retragere. Şi ei erau înarmaţi, unul avea chiar un pistol, dar nu-şi scoseseră săbiile. Fata ghici imediat cu cine aveau de-a face. Pădurile gemeau de tâlhari care furau de la ţărani şi-i jefuiau pe călători. Şi făceau lucruri mult mai rele, după cum se zvonea… Dacă ar fi să-i aresteze soldaţii, i-ar spânzura pe dată. Dar Elsbet şi Edigius erau singuri în inima pădurii, departe de orice drum sau ajutor. O cuprinse panica. În momentul acela, ar fi preferat să se afle lângă animalele aurii care, doar cu câteva ore înainte, o umpluseră, deopotrivă, de teamă, fascinaţie şi nelinişte. Vrăjitorul stătea liniştit, luându-şi bastonul cu o mişcare discretă a mâinii şi strângându-l bine.
— Iertaţi-ne că, nepoliticoşi şi murdari cum suntem după o călătorie lungă, rosti primul tâlhar, vă întrerupem aşa de brutal prânzul pe care, fără îndoială, îl meritaţi cu prisosinţă. Dar, vedeţi dumneavoastră, treceam prin partea asta de pădure şi am auzit cuvântul „aur” rostit de mai multe ori. Iar când am văzut şi masa întinsă…
— Aşa că suntem tare stânjeniţi, continuă al doilea tâlhar, înclinându-se batjocoritor în faţa lui Elsbet, dar, cum aţi pomenit de aur de atâtea ori, am bănuit că umblaţi cu el la voi, deci, dacă nu vă supăraţi, ce-aţi zice să-l… ştiţi voi… să-l împărţiţi cu noi, ăştia, mai săraci…
— Dar ce-aţi zice să vă faceţi că nu ne-aţi văzut şi să vă vedeţi de drum, domnilor? întrebă Edigius cu voce de gheaţă.
Buzele i se întinseră într-o linie subţire, ochii i se îngustară în spatele ochelarilor.
— Şi oare domniţa asta frumoasă ar vrea să ne dea şi ea ceva? continuă al doilea tâlhar, ca şi când nu l-ar fi auzit pe vrăjitor.
— Crezi că mândra are la ea aur? întrebă cel dintâi, rânjind.
— Bineînţeles, bineînţeles! Cu şuviţele astea galbene, fac prinsoare că ascunde şi un ghem de lână din aur!
Toţi trei tâlharii se puseră pe hohotit; îi aştepta o după-amiază profitabilă şi distractivă. Iar degetele lui Edigius se albiră în jurul bastonului. Clocotea de furie şi Elsbet voia să-l oprească. Văzuse câteva bătăi şi ştia că vrăjitorul – miop şi infirm cum era – n-avea nicio şansă în faţa celor trei tâlhari înarmaţi, mai mult ca sigur pricepuţi de minune la meseria lor murdară.
— Acoperă-ţi ochii, copila mea dragă, îi spuse Edigius fetei, cu glas moale.
— Şi-acuma, destul…, mârâi primul tâlhar şi se năpusti asupra lui Elsbet şi-a vrăjitorului.
Edigius ridică bastonul şi desenă un cerc deasupra capului fetei. Ea strânse tare din pleoape şi-şi acoperi ochii cu palmele. Îl auzi pe vrăjitor recitând o incantaţie sau un blestem, cine ştie ce-o fi fost, într-o limbă necunoscută şi o copleşi o spaimă inexplicabilă. Apoi trei fulgere îi arseră ochii prin pleoapele închise şi printre degete, trei pumnale albe şi sclipitoare care ameninţau s-o orbească. Iar când fulgerele se topiră în întunericul de sub pleoapele ei, deschise ochii plină de teamă.
Edigius lăsă bastonul lângă el, se întinse după damigeană cu mâna tremurând şi trase o duşcă zdravănă. Acolo unde stătuseră bandiţii cu o clipă înainte, acum erau numai grămezi de haine murdare şi arme.
— Ce s-a întâmplat cu ei?
De sub cămaşa primului tâlhar se târî o broască râioasă maro, acoperită cu nişte glande pline de negi, din care curgea o zeamă acidă. Batracianul îi cercetă câteva clipe cu ochi reci, apoi se îndepărtă agale. Fata îl privi pe vrăjitor.
— N-au vrut să asculte de glasul raţiunii, spuse acesta, scuturând, pur şi simplu, din umeri.
— Acum ce li se va întâmpla?
— Nimic. Vor trăi mai departe ca batracieni. Asta dacă nu cumva ai tu chef să săruţi broaşte.
#
Elsbet şi Edigius sosiră la han pe la sfârşitul după-amiezii. Pe lungul drum de întoarcere, vrăjitorul nu scosese o vorbă. Elsbet îl urmărise îngrijorată cum îşi trage piciorul diform proptindu-se de baston, în timp ce pe frunte îi apar broboane de sudoare şi respiră tot mai greu. Când îi propusese prima oară, cât mai pe ocolite, să se oprească şi să se odihnească, el respinsese ideea scuturând din mână. A doua oară, se oprise, se aplecase şi inspirase cu nesaţ aerul pădurii preţ de câteva minute, apoi pornise mai departe. A treia oară, aproape că se prăbuşise în frunziş. Elsbet sărise lângă el ca să-l sprijine. El nu făcuse decât să se uite la ea cu o privire stranie, de stânjeneală, furie şi recunoştinţă în acelaşi timp.
— Dacă ne mai oprim o dată, n-o să mai pot pleca prea uşor, murmură el, profitând de braţul întins al fetei.
În faţa porţii hanului, Edigius îi lăsă braţul. Îşi scoase batista şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte. Pe urmă îşi îndreptă părul, îşi drese glasul şi intră în clădire. O salută pe slujnică cu o voce care încerca să fie veselă. Fata căra un castron cu supă de vită pentru muşteriii gălăgioşi de la o masă din colţ. Edigius porni pe scările care scârţâiau spre etajul unde se aflau camerele lor. Elsbet îl urmă încordată, gata să-i sară în ajutor; numai ea observă broboanele proaspete de sudoare de pe fruntea lui.
Îl conduse pe vrăjitor până la camera lui. El îşi scoase cheia şi încercă s-o vâre în broască, dar nu reuşi, avea ochii împăienjeniţi. Elsbet nici nu-i mai ceru voie. Luă cheia şi descuie ea uşa. Edigius păşi în cameră, se clătină şi scăpă bastonul. Elsbet lăsă jos caietul cu schiţe şi-l prinse pe vrăjitorul extenuat în braţe, gata să cadă sub greutatea lui, dar se dovedi destul de puternică şi reuşi să-l culce pe pat.
— Ce se întâmplă? îl întrebă ea, speriată. Ce-i cu tine?
Edigius zâmbi, vlăguit.
— Nimic, copila mea dragă, care să nu fi fost provocat de transformarea celor trei tâlhari în broaşte râioase. Descântecele şi farmecele sunt istovitoare, ştii… Mai ales când nu mai ai corpul tânăr.
Elsbet îl ajută să-şi scoată mantia. Îi desfăcu nasturii de la haine, îi scoase pantoful de pe piciorul sănătos şi dezveli pânza groasă din jurul celui de cocoş. După aceea, îl acoperi, îi aranjă perna, îi ridică bastonul de jos şi i-l puse la îndemână. În cele din urmă, îi scoase ochelarii şi-i aşeză pe noptieră.
— Acum te văd…
— Mama, şopti Elsbet. Când e foarte rău. Deşi leacul de la tine o ajută. Acum se mult mai bine.
— Mă bucur. Şi-acum, lasă-mă să mă odihnesc. Du-te jos, supa aceea mirosea grozav, dacă te grăbeşti…
— Şi tu?
— Şi eu aş mânca, dar nu pot merge nicăieri în halul ăsta. Du-te tu, Elsbet, nu-ţi face griji…
Fata încuviinţă, luă caietul cu schiţe şi-l puse pe masă. Apoi trase uşa încet după ea. Edigius închise ochii, inspirând adânc, retrăgându-se în trupul stors de vlagă, căutând ultimele rămăşiţe de putere, ca să aprindă o nouă scânteie. Pierdu noţiunea timpului. La un moment dat, uşa se deschise furtunos şi-l smulse din transa în care cădea.
Elsbet năvăli în cameră însoţită de slujnică. Cea din urmă ducea o tavă mare şi încărcată. După două porţii de supă, câteva felii de drob cu măduvă şi bucăţi de carne de vită fiartă, Edigius se simţi mai bine. Era obosit, dar mai întremat. Deschise gura ca să pună o întrebare.
— Se pare că toată lumea a fost foarte uşurată când s-a răspândit zvonul că în pădure sunt trei broaşte în plus şi trei bandiţi mai puţin.
Elsbet se mişcă repede şi coborî cu vasele. Edigius râse, apoi se lăsă pradă oboselii şi, în câteva minute, căzu într-un somn adânc şi odihnitor.
#
— Asta e! Asta-i o poziţie bună! Nu te mişca.
Elsbet surprinse trăsăturile lui Edigius din câteva linii – făcu doar o schiţă de bază. După aceea îi dădu viaţă, desenând umbrele de pe obraji, din jurul gurii şi nasului. Apoi trecu la ochii din spatele ochelarilor, care o studiau cu interes în timp ce era absorbită de desenat. Soarele dimineţii lucea pe faţa vrăjitorului, ştergând încordarea sculptată de oboseala zilei trecute. La micul dejun, vrăjitorul se simţise aproape întremat, totuşi, Elsbet hotărâse că nu e destul de puternic să călătorească. Aşa că, în ciuda protestelor lui, se odihneau în pădure, după o plimbare de zece minute de la han. Găsiseră un loc liniştit, un luminiş cu câţiva copaci tăiaţi.
— Nu ţi-am mulţumit că m-ai îngrijit aseară, vorbi Edigius.
Lângă umărul lui Elsbet ţipă un ţiclete, o pasăre care cobora pe scoarţa unui stejar în căutare de larve. Îi răspunse un ciripit pătrunzător de piţigoi căţărat în vârful copacului. Elsbet îi mută scurt privirea de la desen. Îl veghease pe vrăjitor până târziu în noapte şi, când simţise că nu mai poate lupta cu oboseala, adormise cuibărită într-un fotoliu, acoperită cu o pătură, ca să fie lângă el la nevoie.
— Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Nu cred că mi-ar fi plăcut compania celor trei tâlhari.
— A, o nimica toată. – Edigius vru să alunge ideea cu un gest, dar se opri în ultima clipă, ca să nu-şi strice poziţia. – Chiar crezi că am fost în pericol?
— Pe de altă parte, continuă Elsbet, desenând, dacă nu m-ai fi convins să-ţi accept oferta, n-aş fi avut ocazia să admir doi dragoni de pădure aurii.
— Deci asta te tulbură, o tachină Edigius. Am văzut eu că nu ţi-au fost indiferenţi.
Elsbet nu răspunse, concentrată pe desenul aproape terminat. După încă două-trei trăsături de creion, prin care corectă o şuviţă din părul vrăjitorului, înălţă caietul şi i-l arătă lui Edigius.
— Am terminat!
Vrăjitorul studie desenul în linişte câteva clipe, apoi zâmbi şi înclină din cap mulţumit.
— Ţi-a reuşit. Acum mai lipseşte al tău.
— Cartea Dragonilor e a ta.
— Şi a ta, Elsbet. Nu poate exista fără tine.
Elsbet nu răspunse. Dezlegă mapa, puse portretul în ea, o închise şi-o legă la loc. Edigius o urmări cum se ridică de pe ciotul pe care şedea. Şi el ar fi vrut să se ridice. Îşi luă bastonul ca să se ajute de el. În clipa aceea, Elsbet se aplecă dintr-o dată spre el şi îl sărută pe gură. Sări imediat înapoi, speriată să nu se fi supărat. Era nedumerită, nu ştia nici ea ce-i venise, ce-o mânase să-l sărute. Lui Edigius i se tăie răsuflarea. Duse mâna la gură, ca şi când ar fi vrut să oprească sărutul, să nu dispară, să păstreze căldura aceea neaşteptată.
— Doamne, am şi uitat cum e…
Elsbet simţi în suflet durerea din ochii lui. Scânteia de suferinţă şi amintirea îndepărtată a unei întâmplări se aprinse şi se stinse dintr-o dată. Sprijinit de baston, vrăjitorul se ridică. Mantia îi dezvălui o clipă piciorul de cocoş învelit în pânza groasă.
— Atunci m-am ales cu ăsta, arătă el cu bastonul spre picior. Într-un război al vrăjitorilor, poate-am să-ţi povestesc odată despre el. Deşi e mai bine să nu ştii. Atunci a fost omorâtă Marika. Soţia mea…
— N-ai putut s-o ajuţi? Se zice că un vrăjitor cu puterile tale…
— Copila mea dragă, râse Edigius cu amărăciune. Crezi că aşa merge? Presto-abracadabra şi gata, au înviat morţii?
Vrăjitorul veni în faţa lui Elsbet, speriind-o cu ochii lui întunecaţi. Avea vocea aspră. Elsbet nu-l mai auzise niciodată vorbind cu atâta ură, neputinţă şi durere, iar glasul lui o umplu de groază.
— Există vrăji, ai auzit şi tu de magia neagră, care învie morţii. Şi zvonurile sunt adevărate, Elsbet, sunt un vrăjitor destul de puternic ca să le fac… Ştiu asta pentru că am încercat şi mi-au reuşit.
— Atunci de ce… – Elsbet tăcu imediat, dându-şi seama de oroarea faptei lui Edigius de demult, îngrozit de trupul mort al soţiei sale. – Sufletul ei…
— Întocmai, draga mea, vezi că pricepi? încuviinţă vrăjitorul cu glas tot mai stins, ca o şoaptă. O cochilie goală. La fel de frumoasă ca atunci când trăia, da. Şi vie, ai fi putut crede că e vie, într-un fel. Mergea unde îi porunceam, şedea unde îi spuneam să şadă, mânca orice îi puneam în farfurie. Se culca unde îi spuneam. Chiar am…
— Destul, opreşte-te! Iartă-mă, n-am vrut să…
— Voi nu vedeţi decât putere! Magie! Vrăji! Cunoştinţe misterioase! Dar niciunul din voi nu e conştient de pericol. Şi neputinţa, nici eu n-am fost conştient de ea până când nu i-am simţit gustul…
— N-ar fi trebuit să…
— Nu înţelegi, Elsbet, nu poţi să înţelegi, nu i-ai văzut ochii! Goi, absolut goi pe un trup viu, dar lipsit de scânteia vieţii. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc… Ultimul lucru, înainte de a sparge cochilia aceea… De douăzeci de ani încoace, numai din cauza ochilor acelora îmi amintesc de Marika. – Edigius luă mâna fetei şi şi-o lipi de obraz. Apoi o sărută şi-i dădu drumul. – Altfel, să ştii că nu semeni deloc cu ea. Marika avea păr castaniu şi ochi căprui. Era mai scundă ca tine, se mişca şi râdea diferit. Zău, nu aveţi nimic în comun. În afara sărutului. Doamne, am crezut că am uitat de tot cum e să primeşti un sărut. Dar tu mi-ai adus aminte, Elsbet.
#
Cadavrele zăceau împrăştiate pe terenul pietros, transformate în păiuş. Mirosul de carne arsă îţi întorcea stomacul pe dos. Elsbet se agăţă de Edigius, liniştită de căldura mâinii lui, dar animalul nu putea fi prea departe şi probabil îi urmărea chiar în momentul acela, ascuns în spatele unuia din turnurile de piatră ridicate în jurul gropii.
— Vestea bună e că şi-a terminat provizia de flăcări pe o zi sau două.
Din câte îşi puteau da seama vrăjitorul şi Elsbet după poziţia cadavrelor, când i-a atacat dragonul, bărbaţii s-au împrăştiat fiecare în altă direcţie. Zadarnic. Animalul i-a ajuns din urmă şi-a scuipat flăcări peste ei de sus, una câte una. În groapă, erau ţinta perfectă.
— Şi vestea proastă?
Vântul împingea nori deasupra turnurilor grandioase. Extaziată, Elsbet consumă jumătate din filele din trusă desenând foişoare şi turnuri de piatră pustii, cu vârfuri albe, ţintind cerul albastru şi schimbându-se, ca vrăjite, la fiecare cotitură, la fiecare pas, la fiecare privelişte nouă. Zâmbind, Edigius îi atrase atenţia cu blândeţe să mai păstreze câteva coli şi pentru dragon. Le trebuise toată dimineaţa ca să ajungă la groapă; părăsiseră umbra fagilor, arţarilor şi bumbăcăriţei de câteva ceasuri. La un izvor, se împrospătaseră cu apă rece şi limpede şi-şi umpluseră ploştile pentru urcuşul pe culme.
— Că e foarte, foarte supărat.
Edigius îşi încleştă degetele pe baston. Elsbet ştia deja că-şi concentrează toată puterea în gestul acela, ca s-o aibă la îndemână dacă aveau să înfrunte monstrul turbat.
— Cine au fost bărbaţii aceştia?
În iarbă, lângă Elsbet, era o puşcă spartă. Un partizan zăcea la câţiva paşi de ea, alături de o mână pârjolită, care strângea mânerul sabiei. Nimic nu te putea feri de dragonul furios care scuipase flăcări de sus.
— Poate nişte bandiţi. Nu contează, au intrat pe teritoriul lui. Şi noi, la fel, că tot veni vorba, spuse Edigius, întorcându-se cu faţa spre fată. Acum ascultă-mă bine, Elsbet! Când îţi spun, te arunci la pământ şi nu te mişti! Ai înţeles? Indiferent ce ţi se întâmplă, nu te mişti! Ai înţeles?
Fata încuviinţă. Glasul vrăjitorului nu permitea nesupunere.
— Şi-acum, să pornim!
Urcuşul se dovedi zadarnic, o strădanie inutilă. Nici vorbă să se poată furişa în apropierea dragonului şi, dacă animalul i-ar fi surprins, furios cum era, i-ar fi atacat fără şovăială. Să se retragă iute şi în linişte era singura soluţie. Să se întoarcă înapoi la aşternuturile părăsite de ciobani în colibele de la marginea gropii: colibe mici din piatră, dărăpănate de ani de zile, acoperite de ienupăr, în care să se ascundă până la lăsarea întunericului. Dragonilor nu le place să zboare după ce apune soarele şi, dacă Elsbet şi Edigius ajungeau în pădure ocrotiţi de întuneric, aveau să fie în siguranţă.
— Hai! Nu-i timp de pierdut.
Edigius o sărută pe Elsbet şi-o luă de braţ. Ea îl urmă prin iarbă fără un cuvânt. Piciorul diform îl încetinea pe vrăjitor, ritmul lui rapid fiind mai degrabă un mers clătinat, şi numai datorită bastonului nu se împiedică şi nu căzu pe pietre. Elsbet sări lângă el şi-i oferi umărul drept sprijin. Mâna sa i-l prinse cu recunoştinţă, iar fata îi simţi răsuflarea întretăiată în păr şi pe ceafă. Dintr-o dată, o umbră grea alunecă deasupra lor, tăind aerul cu un fâlfâit de aripi cât se poate de slab! De unde-o fi apărut? se întrebă Elsbet. Atât de liniştit… Ca moartea.
— La pământ! ţipă Edigius şi-o împinse pe Elsbet la o parte. Fata căzu în iarbă şi se lovi tare cu cotul de-o piatră, scăpându-şi trusa când se rostogoli pe spate. Înainte de-a leşina, văzu dragonul de munte. Era uriaş, mai lung de treizeci de metri! Şi ce puternic! Gâtul, trupul şi coada prelungă se unduiau colorate într-un bronz scânteietor. Aripile fluturau, desfăcute în toată splendoarea. Fălcile întredeschise dezveleau colţi tăioşi ca sabia. Ochii aprinşi nu ştiau ce-i iertarea. Animalul se răsuci în aer şi plonjă spre ei. Vrăjitorul ridică bastonul şi desenă un cerc deasupra capului, rostind o incantaţie de neînţeles pentru Elsbet. Dragonul îşi controlă direcţia cu ajutorul cozii, apropiindu-se tot mai mult, cu precizia uliului care atacă iepurele. Edigius îşi termină vraja şi, brusc, Elsbet nu mai văzu nimic!
Oarbă pe neaşteptate, fata fu cuprinsă de-o panică lăuntrică, izvorând din miezul fiinţei sale. De-abia o putea controla cu bruma de judecată care-i rămăsese. Normal că n-avea cum să vadă! Edigius îi făcuse invizibili şi lumina trecea prin ea şi prin ochii ei fără să-i afecteze, ca şi cum nici nu i-ar fi avut. Cât ţinea vraja, Elsbet şi Edigius erau invizibili.
Lipsiţi de vedere, nu le mai rămase altceva decât să se culce în iarbă, să stea nemişcaţi şi să aştepte ca dragonul nedumerit să plece. N-avea rost să fugă la adăpost, n-ar fi făcut decât să-şi rupă picioarele alergând pe pietre.
Lăsându-se spre ei, fiara gigantică o atacă brusc pe Elsbet, întrerupându-i şirul gândurilor şi muşcându-i carnea. Ţipătul ei se auzi firav ca un pai. Ceva ascuţit îi tăia şi-i sfâşia carnea, îi rupea oasele ca pe rămurele. Animalul lovea cu picioarele şi ciugulea. Elsbet ţipa întruna. Se făcu auzit ţipătul unui alt glas, urmat de un blestem, apoi glasul celălalt o strigă pe nume. Pe urmă, numai ţipete. Trebuie să fi fost ale fetei, dar ea nu-şi mai recunoscu vocea, nu mai era Elsbet, ci doar o păpuşă zdrenţuită în mâinile unei copile răutăcioase. După aceea, se lăsă liniştea, spartă numai de răgetul triumfător al unui animal furios care i-a nimicit pe toţi intruşii, de un fâlfâit de aripi tot mai îndepărtat şi de vântul care gonea norii de deasupra turnurilor.
#
Întuneric. Negru. Durere… Durere? Unde era durerea? N-o simţea. Doar întuneric. Negru. O vrajă? Se stinsese.
Elsbet încercă să deschidă ochii, însă nu reuşi. Oare câtă vreme trecuse? Nu ştia. Poate o oră. Poate o zi. N-avea cum să-şi dea seama.
Nu s-a lăsat păcălit. Dragonul. Era inteligent. Şi-a amintit unde erau ea şi vrăjitorul în clipa când au dispărut. I-a fost destul ca să-şi ducă la capăt asaltul, să plonjeze asupra lor şi să-i zdrobească orbeşte, să-i biciuie cu coada, să-i muşte, să-i sfâşie cu ghearele. N-ar fi putut să-i scape.
Elsbet încercă să se mişte, dar parcă nu mai avea trup. Vru să deschidă gura, dar nu scoase nici măcar un horcăit. Îşi dădu seama că e legată în lanţuri, captivă într-o cochilie spartă, un alt trup printre cele care arseseră în ziua aceea. Negru. Întuneric.
Cineva îngenunche lângă ea şi-o luă de mână. Recunoscu mâinile acelea, le cunoştea bine şi le iubea. Îl plăcea cum o cuprindeau noaptea, cum o strângeau şi-o mângâiau. Acum, aceleaşi mâini o ridicau, vlăguită, prăbuşită, fără viaţă. Ca moartă. Moartă? Nu, doar prizonieră şi neputincioasă. Degetele îi îndepărtară şuviţele aurii însângerate de pe frunte şi-o atinseră uşor pe obraz. Ce bine cunoştea ea degetele acelea şi ce mult le iubea! Îi plăcea cum o gâdilă în toiul nopţii, cum o cercetează şi caută prin ascunzişurile ei, acolo unde nu-i frumos să caute. Edigius strânse trupul lui Elsbet la pieptul zguduit de suspine mute, suferind şi el din cauza loviturii pe care i-o dăduse dragonul cu coada. Întunericul din jurul fetei se făcu şi mai dens, un vârtej al nefiinţei o înhăţă nemilos şi-o sorbi cum te soarbe o bulboană. Ajută-mă, strigă Elsbet către vrăjitor, încercă să-l strige, dar zadarnic. Nu putea nici măcar să suspine ca să-i arate că trăieşte încă, dar nu ca Marika! Era tot acolo, se agăţa de trupul sfâşiat, de ultimul fir de speranţă, încă nu plecase.
Distrus, vrăjitorul o strânse în braţe pe Elsbet, plină de sânge. Îi văzu rănile şi-i pipăi oasele rupte. Îngrozită, fata îşi dădu seama că nici măcar nu va încerca s-o readucă la viaţă. Nu putea să-i arate că trăieşte şi Edigius o credea moartă, ucisă de furia nestăvilită, ca o pală de vânt, a dragonului. Vrăjitorul nu avu curajul să rostească a doua oară vrăjile puternice care învie morţii. Nu mai avea puterea necesară, după cele întâmplate cu Marika. Nu putea îndura o altă cochilie cu ochi fără viaţă, lipsită de voinţă.
Edigius o aşeză pe Elsbet înapoi pe iarbă. Fata îi simţi buzele pe ale ei, sărutul, răsuflarea caldă. Se bucură de gustul lor, le cunoştea atât de bine şi le iubea, îi plăcea cum o sărută în zori, cum îi învăluie tot trupul, aprinzând iar pasiunea din ea.
— Iartă-mă, Elsbet, îi şopti vrăjitorul la ureche. N-ar fi trebuit să te aduc aici. Iartă-mă.
Elsbet vru să ţipe de furie neputincioasă. Edigius se ridică, vrând s-o părăsească în iarbă, la poalele turnurilor, străjerii aceia de piatră care tindeau spre ceruri, ca s-o protejeze pentru eternitate. Nu mă lăsa singură, strigă fata în sinea ei, lăcrimând, prizonieră, în temniţa propriului trup zdrobit, gemând şi plângând atunci când bezna se lăsă peste ea din toate părţile şi-o sufocă, lăsând doar o lacrimă să răzbească pe obrazul însângerat.
Întunericul era apa murdară care o sorbea pe Elsbet. Vârtejul nu voia să-i dea drumul, iar ea îi cedă, extenuată. Atunci, cu ultima fărâmă plăsmuită de conştienţă, simţi cum mâinile o prind din nou şi-o scutură, auzi blestemul vrăjitorului, furios pe el însuşi în timp ce-i ştergea lacrima de pe obraz, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Îi simţi toate degetele pe faţă, zece puncte calde pe obraji. Căldura magiei ardea prin pielea ei, forţa o pătrundea şi împrăştia bezna cum împrăştie noaptea primele raze de soare. Forţa vieţii se scurgea din Edigius în Elsbet, călăuzită de arte străvechi, cu rădăcini pierdute în uitare, de priceperea pe care doar marii vrăjitori învaţă s-o desăvârşească. Căldura era mâna care i se întindea ca s-o salveze din întuneric.
În braţele magiei, Elsbet refuză să se dea bătută şi se luptă să respire. Puterea i se răspândi în corp, o copleşi, începu să-i vindece rănile; întâi pe cele mai grave, mai periculoase, mortale. Cine ştie cât avea să dureze vindecarea… Edigius însă o prinse şi nu mai vru să-i dea drumul, iar Elsbet, eliberând un oftat care se transformă într-un strigăt de bucurie, de viaţă, de dragoste şi forţă creatoare, se întoarse la el, călăuzită de puterea lui spre Cartea scânteietoare a Dragonilor.
© Aleksandar Žiljak
Traducere de Antuza Genescu.
Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului.
În Revista SRSFF i-au fost publicate următoarele texte:
Aleksandar Žiljak – „Science Fiction-ul în Croaţia” (traducerea Cristian Tamaş)
Interviul cu Nicholas Seeley, „Aleksandar Žiljak, omul orchestră al science fiction-ului croat” (traducerea Adina Barvinschi)
Aleksandar Žiljak – „O seară la cafenea, cu Lydia în gînd” (traducerea Antuza Genescu)
Aleksandar Žiljak – „Ce culoare are vîntul” (traducerea Antuza Genescu)
Aleksandar Žiljak – „Inorogul şi războinica” (traducerea Antuza Genescu)
Aleksandar Žiljak – „Sexul şi peştele abisal” (traducerea Mihnea Columbeanu)
Aleksandar Žiljak – „Ciufulici” (traducerea Mihnea Columbeanu)
Aleksandar Žiljak (născut în 1963 în Zagreb, Croaţia) este un autor de science fiction, fantasy şi horror, editor, teoretician şi grafician croat. În prezent activează ca artist grafic specializat în ilustraţia de carte, dar are şi colaborări în presă. Este membru al Asociaţiei Artiştilor Independenţi din Croaţia (HZSU). A absolvit Facultatea de Electrotehnică din Zagreb în 1987 şi a obţinut masteratul în informatică în 1990. Din 1988 a început să-şi publice ilustraţiile în revista SF Sirius din Zagreb. Pe tărîm literar a debutat în 1991 cu povestiri horror. A publicat texte science fiction, fantasy şi horror în revista „Futura” şi în antologiile anuale „Sfera”. De asemenea este autorul a două scenarii.Primul său volum, „Păsări oarbe” (Slijepe ptice) a apărut în 2003. În acelaşi an a publicat o carte de popularizare a ştiinţei, „Criptozoologia: Lumea animalelor misterioase”, sub pseudonimul Karl S. McEwan, pe care a şi ilustrat-o cu 60 de desene. În 2006 a fost co-editorul, împreună cu Tomislav Sakic, al antologiei de science fiction croat „Ad Astra” cuprinzînd texte din perioada 1976 – 2006. „Ad Astra” este considerată ca fiind cea mai bună şi completă antologie de science fiction croat. Este co-editor, împreună cu Tomislav Sakic, al revistei SF croate „Ubiq”, cu apariţie bi-anuală din noiembrie 2007. Aleksandar Žiljak este cîştigătorul a cinci premii SFERA, trei pentru cea mai bună povestire şi două pentru cea mai bună grafică SF (în 1993 şi 1995) iar unul – împreună cu Tomislav Šakic – pentru antologia „Ad Astra” (2006). Povestirea sa „O seară în cafeneaua oraşului, cu Lidia în minte” a fost inclusă în antologia internaţională The Apex Book of World SF (2009). Povestirile şi eseurile i-au apărut în Germania (Internova, Nova), Italia (Futuro Europa), Franţa (Station Fiction), Danemarca (Phantazm webzine), Serbia (Politikin, Art-Anima webzine), Argentina (Axxon webzine), Grecia (9 – supliment SF al ziarului Eleftherotypia ), China şi Polonia. Acestora li se adaugă şi România. A fost intervievat de Nicholas Seeley pentru site-ul Strange Horizons şi a participat la o anchetă a site-ului SF Signal.