Cronica la „Insula pescărușilor” de Mircea Liviu GOGA
Când își permite să respire, scriitorul Mircea Liviu Goga scrie așa cum respiră. Asta te face să uiți faptul că te-ai apucat să citești romanul acestuia „Insula pescărușilor” cu gândul la Waterworld și la coperta lui oribilă, roman editat de editura „Eagle”, în colecția „Eagle MassMasters – Science Fiction”. Pare firesc ca ”romanul selecționat” să fi participat la un concurs „Seniorii Imaginației 2011” deoarece Mircea Liviu GOGA este un senior al imaginației. Straniu e faptul că s-a trezit la altă colecție decât cea a „Seniorilor Imaginației” și anume la colecția „Eagle MassMasters Science Fiction”. Împreună cu Voicu Bugariu, Liviu Radu și Mircea Opriță, a fost teleportat la altceva decât „seniorii imaginației”; poate s-a terminat „Integrala Science Fiction și Fantasy” înainte de a începe sau s-a ajuns la o formă de suficiență, odată cu publicarea celor 21 de privilegiați.
Nu ni se spune în subtitlu că am avea de-a face cu un roman science fiction, ci, pur și simplu, cu un roman, demonstrându-ne, dacă mai era nevoie, faptul că scriitorii de valoare din SF, care știu ce este acesta, au tendința să alunece către butoiul cu varză acră al mainstream-ului, așa cum scriitorii de drept comun ai „literaturii mari” își bagă arătătorul, din ce în ce mai des, în borcanul cu miere al science fiction-ului. Și e normal să fie așa, atâta timp cât, plictisit să tot aștepte pe Godot-ul beckettian, Mircea Liviu Goga s-a gândit să-l aștepte pe sefistnicul Artur. Căile de abordare a literaturii domnului scriitor sunt nelimitate de noi. Și trimiterea la cei „trei crai de curte veche” ne ține cu ochii la SF, dar cu picioarele pe arătura literaturii oricui.
Dacă presupunem că nu avem de-a face cu un roman mainstream, nici science fiction, presupunem, pe bună dreptate, că avem de-a face cu un roman ezoteric; un roman ezoteric SF. E science fiction prin faptul că e ezoteric. Nu poate fi înțeles decât de un grup de inițiați în SF; inițiații în mainstream îl pot înțelege, dar mai de suprafață. „Insula pescărușilor„ e un roman singular, în contextul literaturii SF românești actuale, așa cum „Trei dinți din față” a fost un roman singular, în contextul mainstream-ului comunist. Foarte puțini îl vor înțelege, deoarece cultura filozofică a generațiilor mai noi e scăzută și dublată de lipsa experienței de viață. A trecut vremea tirajelor de masă și a maselor mari de cititori plictisiți, internați în „lagărul socialist”. Azi, un cititor de valoare face cât o mie de cititori condescendenți. Stilul de citit după metoda „am auzit despre”e posibil să dispară acolo unde nici nu te aștepți, adică pe cuprinsul scumpei noastre patrii; de noi depinde totul. E chiar caraghios să faci coadă la autograful unui autor doar pe motiv că acesta e mai agresiv mediatizat. Mediatizat de cine!?
Romanul e mai aproape de science ficțion, tocmai din cauza ezoterismului său, mult mai aproape decât multe romane fantasy, ucronie, steampunk, cyberpunk, New Weird etc., considerate SF mai ales de autorii lor. „Insula pescărușilor” e SF prin multitudinea de tematici apropiate genului și mai puțin prin obiecte și subiecte din recuzita unanim recunoscută.
Încet, încet, cad și eu în ideea, cum că, într-un roman citit, cum este cel de față, găsim „doar lucruri despre care autorul visează că ar putea fi, dar în realitate nu vor fi niciodată”, deși prea bine știu că, din când în când, lucrurile visate de SF-iști cam devin realitate, că de-aia sunt SF-iști, să anticipeze realități viitoare. Nu avem literatură doar atunci când un fel de Pașadia, Pirgu sau Pantazi așteaptă, cu sufletu-n rai, un fel de Godot.
Dintr-o introducere de tip „waterworld”, plonjăm într-un fantastic de tip Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, în atmosfera „Pescărușului Jonathan Livingston” al lui Richard Bach, o carte plicticoasă despre filozofia zborului, tradusă ilegal în limba română, prin anii `70, și citită pe sub mână, de parcă ar fi fost cine știe ce.
Mircea Liviu Goga captează atenția cititorului cu o filozofie pe înțelesul tuturor, ușoară, de vară, care mai mult creează atmosferă, de tip „realitatea nu e decât ficțiune”, asemănătoare cu „adevărul e o minciună”, deoarece „în realitatea, dacă vreți, transcendentă nu există nici distanțe, nici timp”. Și contează pe faptul că cititorului îi e frică de paradoxuri de tipul: „Poate fi o planetă care se rotește în jurul stelei Mira Ceti. Sau a unei stele care n-a primit decât un număr oarecare într-un catalog stelar oarecare. Sau a alteia, niciodată numerotată. Dar poate fi chiar Pământul”.
Urmează o serie de discuții despre lupta cu arta, lupta cu istoria și psihologia sau lupta cu știința ale celor „trei grații” mateiucaragialene, apoi apare și arturgodot-ul, reprezentant al unei specii extraterestre cunoscute.
Puțin forțat, prin introducerea unui câștig la LOTO, hopa-țopa și Dan Brown; și veșnica teorie a conspirației românești.
După asta, povestitorul schimbă decorul, demn de „Doina Doicescu și Nelu Georgescu”, apoi ne duce în decorul unui Robinson Crusoe modern. Mai apoi, introduce câteva elemente ale recuzitei SF și ne aruncă în atmosfera serialului „Sliders”.
Câte ceva despre paradoxul timpului, sincronicitate, sens, indefinirea realității, ca un fel de dispariție, yoga, hipnoză, nonlocalizare, paradoxul lui Zenon, teoria haosului, realități alternative. Apoi invizibilitate, levitație, câmpuri morfice, mandala, dedublări și alte elemente ale fantasticului comun. Plus un pic de politic, așa, un iz vag, pentru miros, nicidecum pentru gust.
Dacă apărea și un pericol terorist la orizontul celor trei crai, climatul devenea real, în context fantastic; așa, fantasticul nu prea are puncte de vedere.
Cumulate, toate astea ne fac să ne simțim în SF. Mulți nu știu cum e să te simți în science fiction, dar nu e important să știe; important e să se simtă.
Iar jocul reîncarnărilor în spațiu-timp, viitor-trecut, în tot felul de variante, realitățile liniare-realitățile alternative și plimbările printre ele, dedublările fizice-psihice, ne proiectează direct în atmosfera serialului cu iz absurd „Doctor Who”.
Sfârșitul e o supa prea des reîncălzită de emulii și emulele lui Dan Brown, acest Gary Glitter al semioticii și numerologiei religioase, privind povestea lui Iisus și a celor ce au venit după el.
Trimiterile în dreapta și în stânga îmi aparțin. E posibil ca autorul să nici nu se fi gândit la toate astea. Dintr-o lucrare literară de calitate, înțelege fiecare ce poate, în concordanță cu inteligența și imaginația proprii. Romanul lui Mircea Liviu Goga are multiple valențe. Dintr-o lucrare slabă, înțelege fiecare doar ce vrea.
Ca și romanul „Trei dinți din față” al lui Marin Sorescu, la timpul său, „Insula pescărușilor” e o carte genial scrisă și atât. Cu așa ceva, poți câștiga cel mult Premiul Nobel pentru pace interioară și prietenie între noi, dar așa ceva nu s-a inventat.
Până la urmă, orice carte e o călătorie inițiatică turcă în psihologia cititorului. Sau călătoria psihologică turcă în psihologia cititorului. Sau o călătorie turcă în psihologia inițiatică a cititorului. De ce turcă? De ce nu?