– Putem fi atacați dintr-un plan paralel.
– Există lumi paralele?
– Sigur că există, spuse Ema. Doar nu-ți imaginezi că suntem doar noi pe aici?
– Ce ne poate ataca?
– De exemplu, atoroizii, locuitori ai Atorei. Derivă din toroizi, populație cu formă de tor din care se presupune că se trag oamenii.
– Ăștia nu sunt un pericol imediat, spuse medicul. Pericolul imediat pot fi plantele carnivore. Mare atenție! Pot ieși oricînd la atac.
– Nu crește nici o plantă. Terenul e stâncos. Dacă era nisip, mai înțelegeam.
– Pentru plantele de care vorbește domnul Arinc, piatra nu are aceeași consistență ca pentru noi, spuse comandantul Utar. De-asta se ascund în granit, să nu fie stârpite. Ies numai noaptea.
– Credeam că avem mai mulți sori, spuse Angela. Programatic sau nu, Pămîntul pe care am coborât prima dată, când a eșuat nava, era luminat difuz, dar nu exista o succesiune zi-noapte. Era numai zi. Chiar dacă totul plutea într-o ceață lăptoasă, dincolo de rețeaua electrică se succedau mai mulți aștri solari. Era numai ceață, ca o noapte luminoasă sau o zi veșnică, întunecoasă. Doar grădinile zoologice erau luminate ziua și lipsite de lumină noaptea.
– Grădini zoologice?!
– Da, niște spații virtuale, unde trăiau oameni primitivi și se ocupau cu deșertificarea. Oamenii silicioși îi considerau primate inferioare închise în grădini zoologice…
– Nu iau pe ei haine din astea, cum avem noi? întrebă Ian, arătând spre gardienii zburători. Nu merg normal, cum mergem noi, pe sol, în salturi. Se tot ridică pe deasupra și se fâțâie inutil.
– Sunt obișnuiți cu o atracție gravitațională mai mică. În plus, nu pot renunța la uniformă.
– Nu știu cât avem de mers, dar drumul nu mi se pare prea obositor, spuse Ian. Îmi amintesc coborârea anterioară pe planeta asta. Drumul de mai multe ore de mers obositor, printr-un deşert punctat, ici şi colo, de plante mărăcinoase sau smocuri de iarbă uscată. de la reşedinţa Emei Standvic până într-un oraş-cetate în ruină, devastat de războaie, numit capitala planetei, mi s-a părut înfiorător. Când ne era tot mai întărită convingerea că nu vom ajunge niciunde, ne-am oprit brusc, pe o culme stâncoasă, şi am văzut în vale o înghesuială de case albe, suprapuse sau lipite una de alta. Mi-ar fi plăcut să ajung acolo în salturi de câţiva metri.
– Cum se numea acea capitală? întrebă comandantul Utar.
– Ce întrebare e asta?
– Întreb deoarece drumul descris de tine seamănă cu drumul ce ne așteaptă pe noi. Și orașul unde vom ajunge seamănă cu descrierea ta.
– Nu se numea nicicum, ridică Ian din umeri. La ce bun să se numească într-un anume fel?
– Aşa, să se deosebească de alte oraşe.
– Se deosebeşte. E singurul oraş format din iniţiaţi.
– Iniţiaţi în ce? întrebă Utar.
– Nu ştiu. Iniţiaţi în orice vreţi voi. Iniţiaţi în orice vă trece prin cap.
– Să fii iniţiat în orice e ca şi cum n-ai fi iniţiat în nimic, interveni medicul Lon Arinc.
– Nu ştiu în ce sunt iniţiaţi locuitorii capitalei, dar trebuie să fie ei iniţiaţi în ceva, dacă tot le-a mers vestea.
– E clar, spuse mătuşa Ema. Ceea ce descrie acest om seamănă foarte mult cu capitala noastră, care e plină de iniţiaţi în orice şi, totodată, iniţiaţi în nimic.
– Să nu-mi spuneţi că aveţi şi voi tot o capitală fără nume! sări Angela.
– Are un nume.
– Cum se numeşte?
– Capitala fără Nume, spuse chelneriţa.
– Fleoşc! E acelaşi lucru.
– Nu e. Voi aţi fost într-o capitală fără nici un nume, iar noi pornim, în salturi vesele, spre o capitală care se numeşte Capitala fără Nume, îi lămuri comandantul Utar.
– În orice ar fi iniţiaţi locuitorii capitalei, eu zic să mergem. Vedem acolo ce facem, spuse medicul Arinc.
– Putem intra în acel oraş fără luptă? întrebă Ian. Nu trebuie să deschidem focul?
– De ce?
– Auzi întrebare! Cum ai vrea să intrăm în oraş?
– Pur şi simplu, spuse comandantul.
– Nu merge aşa. Avem o poziţie morală de consolidat. Dacă nu deschidem focul, nu învingem, iar dacă nu învingem, ne-am dus.
– Cum adică?! Unde ne-am dus?
– Ne-am dus mai departe, spuse Ian. Dacă nu învingem, rămânem în afara oraşului, complet discreditaţi. Sunt mulţi terraformatori de asalt care umblă prin pustiu, fără nici un scop. Sfârşesc prin a se aliena. Dacă îi întâlniţi, să vă feriţi! Nu intraţi în vorbă cu ei! Sunt periculoşi.
– De unde ştim noi că nu sunt cei prezenţi un grup de astfel de terraformatori? se întoarse Angela către Ian.
– Nu aveţi de unde să ştiţi, râse Andin Utar. Cred că nu v-aţi revenit după intoxicaţia cu arcitrar. Să vrei să intri într-un oraş cu forţa e o ideea nebunească. Trebuie să încercăm, să vedem dacă se poate intra paşnic. Nu zic că nu se poate intra prin forţa armelor, dar, mai întâi, trebuie încercat pe cale paşnică. Consolidarea poziţiei în societate nu trebuie cerşită sau impusă cu forţa. Trebuie încercat, mai întâi, să vezi dacă nu o poţi impune prin onestitate.
– Nu știu despre ce terraformatori vorbiți, spuse mătușa Ema, dar vă rog să fiți atenți la picioare. Zona asta e plină de vegetație carnivoră.
– Atenție! strigă un gardian.
O limbă vegetală, lungă de câteva zeci de metri, ieșise din piatră. Ca o lamă flexibilă, bine ascuțită, îi făcu Emei Standcic o tăietură adîncă, de-a latul spatelui, și îi smulse arma de pe umăr, încercând să se retragă cu ea în sol.
Unul dintre chelneri aruncă bagajul în locul de unde credea că ar fi putut ieși planta care o rănise pe ospătăriță, neobservând pericolul din spatele lui. Înainte ca unul dintre gardieni să intervină cu aruncătorul de flăcări, omul fu hăcuit de două lame vegetale, înșfăcat de mai multe guri și tras în pământul pietros.
Ocupat să inițieze un câmp de forță în jurul mătușii Ema, cel mai apropiat gardian nu observă limba vegetală care îi retezase lui Ian un picior.
Angela tăie brațul vegetal cu arma laser, continuând, înnebunită de furie, să tragă la nimereală în pământ, dintr-o parte în alta.
– E android, spuse un chelner, arătând spre inginerul Ian Nicer.
– Cine e android?! se întoarse Angela.
– Colegul dumitale.
Văzură piciorul, retezat sub genunchi, sărit cât colo, și se întoarseră spre astronaut.
Căzut pe-o parte, speriat, Ian rămăsese cu ochii pironiți spre rana de unde ar fi trebuit să curgă sânge. Nu văzu decât un angrenaj de piese metalice, care se învârtea în gol, plăci elecronice minuscule și un amalgam de fire de legătură retezate.
– Lăsați-mă pe mine! se răsti mătușa Ema către gardianul care încerca să-i panseze tăietura dintre omoplați. Mă vindec singură. Se pricepe cineva să-i pună piciorul la loc.
– Da, se apropie unul dintre gardieni. Am urmat un curs de cibernetică aplicată.
– Îl pot ajuta, spuse medicul Arinc.
– Nu cred că e cazul, spuse comandantul. Să ne îndepărtăm de locul ăsta!
Îl puseră pe Ian într-o targă pleumatică autopropulsată, o ridicară la câteva zeci de metri de sol, strânseră în grabă bagajele abandonate și porniră la drum.
– Are un sistem foarte sofisticat de autovindecare, ceva similar cu sistemul imunitar de la ființele vii, spuse specialistul în ciber-robotică.
Agățat de targa pneumatică, privea fascinat cum se autosuturează circuitele, prevenind scurtcircuitările și oprind orice scurgere de energie.
După câteva zeci de kilometri, văzând că nu sunt atacați, coborâră targa pe sol și se așezară în poziție de tragere, cocoțați pe bagaje.
Gardianul-specialist în cibernetică își adusese trusa cu scule, aparatele de măsură și, în timp ce alți doi gardieni îl imobilizau pe Ian, se apucă de lucru. Smulse pielea de pe cutia craniană, desfăcu mai multe șuruburi fine și scoase toate plăcile cu circuite integrate, să fie sigur că nu mai ajunge nici o comandă la picior.
Faptul că firele de contact ce veneau de la genunchi aveau grosimi și culori distincte îl ajuta foarte mult. După un timp, nici nu mai făcu măsurători, mărginindu-se să taie capetele autosuturate, să le pună la loc și să facă propriile lui legături. Restul îl făcea sistemul de autorefacere, prin secreția unei substanțe spongioase, elastice, care îmbrăca totul. Cel care imaginase acest sistem, format din sute de elemente, împrăștiate în tot corpul, fusese un geniu.
La urmă, pentru că se regenera, nici nu mai fu nevoie să coase pielea sintetică.
Lipi cracul pantalonilor de la costum și combinezonul cu bandă adezivă, punând la loc componentele creierului pozitronic.
Jenat de privirile celorlalți, Ian se ridică în picioare, căzu de câteva ori, făcu mai mulți pași, din ce în ce mai mulți, înainte și înapoi, apoi reveni lângă ceilalți.
– Nici eu n-am știut că sunt android, spuse.
– Asta ne încurcă toate socotelile, spuse comandantul Utar. Cineva ne-a anticipat intențiile și ne-a înlocuit subiecții.
– Despre ce subiecți vorbești?! se enervă Angela.
– Despre voi. Au înlocuit originalele cu androizi. Voi sunteți androizi.
– Eu nu sunt androidă. Numai Ian.
– De unde putem ști?
– Puteți să-mi luați pulsul, tensiunea, să-mi faceți o sonoelecrocardiogramă. Sau o sonoelectroencefalogramă.
– Putem să-i luăm o probă de sânge, spuse un gardian.
Înainte ca femeia să protesteze și să se pună pe țipat, că ea nu suportă să vadă sânge, militarul îi aplică dispozitivul pneumatic la baza gâtului.
– Nu e android! se miră Ema Standvic. Lucrurile sunt lipsite de logică. Dacă înlocuiau, era logic să înlocuiască ambii indivizi.
– Poate nu au avut timp. E posibil ca beția să fi încurcat planurile tuturor.
– Ce facem acum? întrebă medicul.
– Depinde ce aveați intenția să faceți, spuse Angela. Am impresia că aveați intenții ascunse în privința noastră.
– Aveam intenții bune, spuse șefa chelnerilor. Voiam să vă facem o surpriză plăcută.
– Zău?! Ce surpriză?
– Voiam să vă anunțăm nunta voastră, nunta ta cu inginerul Ian Nicer, coleg din dispozitivul tehnic al navei.
– Pe noi ne-ați întrebat? întrebă astronauta.
– N-am considerat că e nevoie.
– Poate că nu ați crezut că e nevoie, dar să știți că, indiferent dacă Ian era android sau nu, eu nu eram de acord.
– Voi ați cerut asta, spuse Ema. Am fost anunțați ca ați depus cerere.
– Nu-mi aduc aminte să fi depus vreo cerere. Cererile în căsătorie le fac bărbații, dar, pentru mine, android sau neandroid, Ian Nicer e un simplu coleg de muncă.
Le povesti, în cîteva fraze, cum plecaseră în expediție, descrise zborul și minunatele peisaje interstelare, apoi le înfățișă cu lux de amănunte căderea, reală sau imaginară, cum o fi fost ea, și drumul chinuitor prin jungla metalizată. Nici nu-l cunoștea prea bine pe astronautul inginer. Faptul că a avut un vis comun cu el, real sau indus programatic, nu era un motiv să se îndrăgostească. Să-l ia de soț, nici atât.
– Nu mai ai nici un haz, spuse Utar. Căsătoria dintre un android și o femeie nu are nici un sens, dar găsim noi o modalitate de a ieși din acest impas. Obiectivul nostru nu poate fi ratat.
– Nu cred. Întotdeauna poate exista posibilitatea ratării. Nu cred că ăsta e acel Ian. Carcasele izolatoare sunt construite pentru ființe umane. Nu pun diagnostic, nu aplică tratament cu antibiotice, analgezice, antiinflamatoare sau ce mai e nevoie și nu reglează programul de veghe-somn unor androizi.
Își adunară armele, își luă fiecare bagajul din grămadă și, fără un cuvânt, porniră la drum, în aceeași formație de marș ca la început, cu medicul și comandantul în față, urmați de Ema, Ian, Angela și grupul de chelneri, înconjurați de gardienii cu arme laser în mâini, zburând încolo și încoace, în salturi de câte douăzeci de metri.
Din fericire, până la marginea prăpastiei, de unde se vedea orașul, nu mai avură probleme cu plantele carnivore. După spusele medicului, acestea evitau orașele. Nu se întindeau nici măcar pe sub adăposturile colectivităților mici de la periferie.
La poalele colinei, se vedea un gard înalt. În spatele gardului, se găsea un șanț și o fâșie de teren accidentat, lată de 50 de metri, formată din brazde răscolite de pluguri gigantice, lipsită de orice formă de viață vegetală, carnivoră sau nu.
– Din cauza plantelor carnivore nu ne-am putut deplasa cu vreun vehicul, spuse Angela. Văd că autostrada e întreruptă.
– Din cauza plantelor carnivore am și aterizat atât de departe de oraș, dar scormonirea pământului în jurul orașului e doar o palidă măsură preventivă, spuse Ema. Dacă vor, plantele astea pot trece pe sub fâșie, oricât de des și-ar face treaba utilajele pe aici, pot invada tot subsolul. Adevăratul motiv pentru care nu părăsesc deșertul este poluarea. Orașul fără Nume e foarte poluat. Nu simțiți mirosul de amoniac? Noxele le ucid.
– E o idee tactică foarte bună, dar deloc ecologică. Între a fi mâncați de plante și a muri asfixiați, ați ales ultima variantă.
– Rezistăm. Suntem vaccinați.
– Curățenia e cel mai ieftin vaccin, spuse Ian.
– Nu e valabil. Bacteriile și virusurile caută mediul curat.
– Izolate, plantele pot muri de foame, spuse Angela.
– Nu mor. Deșertul pietros nu e un ecosistem chiar pustiu. În plus, prezența lor apără orașul.
– De cine?
– De cei care vor să-l refacă și să-l redea circuitului turistic, spuse șefa chelnerilor.
– Nici dacă ar fi stârpite toate plantele astea nu ar fi altfel, spuse comandantul Utar. Nimic nu poate fi perfect, nici în cea mai bună dintre lumi, iar noi nu ne-am propus să construim o lume mai bună.
Coborâră dealul pietros pe o potecă știută doar de Ema și Andin Utar, până la gardul înalt care înconjura orașul.
– Atât ne-a fost, spuse Angela. Pe unde intrăm?
– Pe aici, spuse Utar.
Își plimbă palma prin fața unei celule fotoelectrice și văzură cum se deschide o poartă foarte bine disimulată.
Trecură un pod pe deasupra unui șanț adânc, străbătură fâșia de pământ accidentat, arată cu plugurile cu foarte puțin timp în urmă, și, din cauza curenților de aer urât mirositor, străbătură cu greu și o porțiune de teren nisipos, până la primele case.
– Ciudat, spuse Ian. Nu mai mergem în salturi. Ce se întâmplă?
– Nu se întâmplă nimic, spuse șefa chelnerilor. În oraș, atracția gravitațională e mai mare.
– Preferam atracția gravitațională de până acum, spuse Angela. Am obosit deja.
– Te obișnuiești, spuse medicul.
– Cum se poate? Nu e aceeași gravitație peste tot?!
– Nu e, spuse Andin Utar.