Cînd naveta fu aşezată pe sol, erau cu toţii treziţi.
– Chiar băut la mese regale, vinul rămâne somniferul săracului, se trezi și Ian spunând.
Sări în picioare și privi afară, ca toţi ceilalţi, peisajul arid.
– Unde suntem? întrebă Angela.
– Cine știe? Oricum, nu suntem în pădurea metalică, unde am eșuat din cauza unei țesături invizibile de cabluri electrice, destinată protecției și independenței energetice a planetei. Văd că am aterizat nestingheriți.
– În cu totul altă parte. E posibil să fim subiecții unei alte simulări.
– E posibil, așa cum e posibil să ne găsim tot în cuvele de monitorizare a stării de sănătate, spuse bărbatul.
– Nu am cum să te contrazic.
Gardienii ieşiseră deja, se încolonaseră şi ascultau cu atenţie ce le spunea unul dintre ei, ce părea a le fi şef. Se ţineau unii de alţii, ca într-o horă, stânjeniţi de armele pe care le purtau, încercând să se menţină cu picioarele pe pământ. Cel mai rău stătea cel din faţa lor, care îşi pusese pe umăr un aruncător de flăcări, ţinându-l cu mâna stângă. Cu mâna dreaptă, rămasă liberă, gesticula, subliniind ce avea de spus.
– Ce fac ăia, dansează? râse Angela.
– În câmpul gravitaţional al acestui Pământ, atracţia e mai mică decît acolo de unde veniţi voi, spuse mătuşa Ema.
– La coborârea anterioară, n-am observat aşa ceva. Dacă ieşim, e posibil să țopăim şi noi?
– E posibil.
– Nu suntem pe planeta asemănătoare Pământului nostru, spuse Ian.
– Ba da. Cum tot atât de adevărat e şi faptul că eu sunt Ema Standvic. În carne şi oase.
– Cum adică în carne şi oase? Nu eşti o locuitoare a planetei, cu un metabolism bazat pe compuşi ai siliciului, un fel de android?
– Nu. Sunt femeie, aşa cum este Angela Noistec. Prin arterele şi venele mele curge acelaşi fel de sânge.
Scoase un cuţit şi îşi făcu o tăietură adîncă de-a latul părţii interioare a antebraţului. Sângele ţîşni, apoi, după câteva secunde, rana se închise, nelăsând nici urmă de cicatrice.
Rămaşi mască, Ian şi Angela se uitau unul la altul, neîndrăznind să mai spună ceva.
– Ce vă uitaţi aşa?! se miră medicul. N-aţi mai văzut tăieturi?
– Ba da, bâigui Ian, dar, dacă această tăietură ar fi fost făcută la mine, ar fi necesitat intervenţie chirurgicală, s-ar fi vindecat foarte greu, după mult timp, şi ar fi lăsat o cicatrice urâtă. Nu sunteţi ca noi.
– Nu putem fi ca voi în totalitate, spuse chelneriţa Ema. Eu, comandantul Andin Utar, medicul Lon Arinc, cei cinci chelneri şi cei zece gardieni de afară suntem locuitori ai acestui Pământ. Avem particularităţile noastre specifice.
– E mai bine aşa, spuse Angela. Eu, când văd sânge, leşin. Nu eşti Ema Standvic pe care am întâlnit-o noi. Când am ieşit dintr-o pădure metalizată, pădure de coşmar, am fost găzduiți, pentru scurt timp, de o babă nebună, mătuşa Ema. Semăna foarte mult cu dumneata. La un moment dat, am crezut că eşti chiar aceasta, dar nu eşti. Eşti altfel.
– Sunt Ema Standvic şi nu sunt deloc babă. Sunt o femeie de vârstă mijlocie. Nu-mi amintesc să fi fost oaspeţii mei. Aţi fost găzduiţi? Cine a fost găzduit?
– Eu și colega mea. Am fost găzduiți de tine, o localnică, exact cum spui, puțin mai în vârstă.
– Nu sunt eu aceea.
– Nu-ți amintești cum ne-ai întâmpinat cu multă bunăvoință, cu speranța că vom întemeia o familie împreună, și cum, datorită diferențelor dintre rasele noastre, relațiile noastre s-au răcit?!
– Nu, răspunse șefa chelnerilor.
– Nu-ți amintești cum am fugit de pe proprietatea ta de frică să nu ne dai pe mâna terraformatorilor de opinie?!
– Nu.
Ian îi povesti despre drumul prin pădurea metalizată care se tot întindea, cu mare viteză, tinzând să ocupe întreaga planetă, despre modul cum fuseseră primiţi, despre încurcătura făcută de femeia android, cu metabolism pe bază de siliciu, care voia să-şi întemeieze o nouă familie cu ei, fără să ştie că face o confuzie, despre modul de viaţă şi de organizare a autohtonilor în mici proprietăţi răzlețe. Povesti și despre conflictul iscat din cauză că erau pe cale de a fi daţi pe mâna terraformatorilor de opinie, spre a fi duşi într-o grădină zoologică, și despre fuga lor pe proprietatea vecină, dar Ema Standvic nu-și amintea nimic.
– Încep să cred că am greşit în relaţiile cu acea mătuşă Ema, spuse Angela. Trebuia să întreţinem relaţii sexuale cu ea și să rămînem acolo. Diferenţele morfologice nu erau insurmontabile. Deşi era cam diamagnetică, puteam forma o familie.
– Și eu sunt diamagnetică, spuse șefa chelnerilor. Aici, cu toții suntem diamagnetici. Trecem foarte ușor, dintr-o regiune cu câmp magnetic mai intens, spre regiuni cu câmp magnetic mai puțin intens.
– Acolo nu erau probleme cu intensitatea câmpului magnetic, ci cu hrana, dar nici această problemă n-ar fi fost insurmontabilă; mătușa ne putea cumpăra alimente hidrocarbonate din zonele virtuale, prin curierat rapid. Femeia avea monede de sticlă grămadă și nici nu era aşa babă pe cât părea.
– Degeaba, râse Ian. Eu am avut un incident sexual cu ea. Când m-a văzut, s-a îngrozit, spunând că sunt un primat inferior, maimuţă, cam aşa ceva. Cred că era nebună.
– Nu era deloc nebună, spuse Angela. Avea gusturi sexuale foarte nespecifice, dar nu era dezechilibrată psihic. Aproape că m-a sedus cu nişte secreţii sexuale numite „parfumul celor care se unesc”. Nu e chiar rău să intri într-o comă onirică.
– A dracu’ hoaşcă! sări Ian. Nu mai vreau să-mi amintesc. Să susţină că suntem inferiori autohtonilor… Nu-mi dau seama nici acum în ce ar fi putut consta această inferioritate.
– Deținea proprietăţi telepatice superioare și își putea băga nasul peste tot. Noi nu avem astfel de proprietăți. Chiar dacă android, era o entitate superior organizată și putea influența deciziile conducătorilor. Avea o mare influenţă asupra superiorilor, dacă nu cumva era chiar una de-a lor. Conducerea era o organizaţie foarte influentă, supraplanetară.
– Hei, oamenilor! strigă ospătărița. De unde aţi venit? Unde vă treziți?
– Nu se poate să pui o astfel de întrebare. Erai pe nava noastră cosmică, împreună cu aceşti acoliţi. Nu se poate să nu-ţi fi băgat nasul prin bazele de date.
– Nu ne-am băgat în nici o bază de date.
– Nu aveți proprietăţi telepatice? întrebă Angela.
– Ba da, dar nesemnificative.
– Nu v-a spus nimeni că venim de pe planeta Pământ. Nu asta, adevărata planetă Pământ.
– Nu am întrebat, spuse ospătărița Ema.
Astronauta îi povesti cum plecaseră în expediţie, îi descrise zborul şi minunatele peisaje interstelare, apoi îi descrise cu lux de amănunte căderea şi drumul chinuitor prin junglă. Ea şi Ian Nicer nici măcar nu se cunoşteau. La impactul cu solul, s-au trezit amândoi la infirmerie, unde, pentru o gripă banală, fuseseră introduşi în carcase izolatoare. Pe navă, astfel de carcase funcţionau ca nişte medici totali; puneau diagnosticul, administrau antibiotice, analgezice, antiinflamatoarele sau ce mai era nevoie, reglau programul de somn sau de veghe etc. Aceste carcase cu proprietăţi antişoc îi salvaseră. Nu aveau nici o rană, nici o fractură. Nu suferiseră hemoragii interne. Nu aveau nici măcar vreun traumatism psihic.
– Nu-mi amintesc astfel de lucruri, spuse chelnerița șefă. Cei 120 de conducători ai planetei mi-au trasat sarcină să mă ocup de Ian Nicer. Când l-am cunoscut, acesta tocmai ieşise dintr-o comă provocată de inhalarea unor vapori de arcitrar clorotic.
– Mă faci să râd şi nu am nici un chef, se strâmbă Ian, crispat de durere.
– Nu trebuie să faci nici un efort în acest sens, spuse Angela. Dacă nu e stranie, coincidenţa asta e de-a dreptul amuzantă.
– Despre ce vorbiți?! se miră ospătărița.
– Despre cei 120 de conducători. Dacă nu ești mătușa Ema, de unde i-ai scos pe cei 120?
– Planeta noastră e condusă de 120 de oameni.
– Și planeta adevăratei Ema Standvic era condusă tot de 120 de oameni. Cam silicioși, dar, hai să le zicem oameni!
– Eu sunt adevărata Ema Standvic. Restul e imaginația voastră. Indusă programatic sau cum o fi ea.
– Să mergem! spuse comandantul. Suntem așteptați. Vă rog să vă îmbrăcați cu aceste combinezoane și să vă puneți în picioare acești bocanci. Sunt mai grele și special proiectate pentru imponderabilitate. Vă ajută să nu vă ridicați prea sus și să nu faceți pași prea mari.
Peretele sasului se deschise și părăsiră naveta.
Înarmați până în dinți, comandantul Andin Utar și medicul Lon Arinc o luară înainte. Erau urmați de Ema Standvic, care rămăsese mai în urmă, cu Ian și Angela. Astronautul își trăsese combinezonul peste costum, iar colega lui peste uniforma echipajului navei, constatând că mergeau destul de echilibrat în imponderabilitate.
La urmă, veneau chelnerii, cărând bagaje grele si armament.
În jurul tuturor, înainte și înapoi, zburau gardienii, cu arme laser în mâini, În spate, purtau saci grei, aruncătoare de flăcări sau grenade, precum și rucsaci cu mâncare. Unii dintre ei o luau mult înainte, în salturi de cîteva zeci de metri, și se întorceau înapoi.
– Ce fac gardienii?! întrebă Angela. Nu-și găsesc direcția.
– Sunt instruiți să asigure paza, spuse Ema. Patrulează.
– Ne apără de ce?
– Ne apără de orice. Nu se știe niciodată.
– Nu se întrevede nici un pericol imediat, spuse astronauta. De jur împrejur, totul e pustiu.