Cea de a doua etapă a concursului „e-Text”, iniţiat luna trecută de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe cu povestirea „2012, Un alt fel de sfârşit”, semnată de Dragomir Victor Nicuşor. Din punct de vedere narativ, textul este unul mai degrabă reuşit, fiindcă faptele descrise au suficientă consistenţă, chiar dacă lucrurile, în evoluţia lor neaşteptată, par să-şi piardă uneori legăturile cauză-efect. Remarcabil este şi faptul că autorul abordează într-un spaţiu relativ restrâns (povestirea scurtă depăşeşte cu puţin jumătatea celor 7500 de cuvinte admise de majoritatea revistelor anglofone ca limită maximă pentru specia literară în cauză) mai multe teme scintificţionale importante. Tema sfârşitului lumii se împleteşte cu tema contactului, ambele coexistând ficţional cu ideea existenţei universurilor (realităţilor) multiple. Chiar şi scriitura ar putea fi considerată, la urma urmei, de un nivel acceptabil, dacă n-ar fi măcinată sistematic de o serie de greşeli, unele dintre ele de o maximă gravitate.

Cele mai multe dintre gafe sunt de natură gramaticală. Între ele, scandalos de frecventă este folosirea total inadecvată a punctuaţiei, virgula dintre subiect şi predicat fiind mai mult decât o obişnuinţă („Hârtia A4 pe care o primise acum câteva zile de la şeful său, îi încheie cariera…”, „Când, adrenalina îi scăzu spre limitele normalităţii, părerile de rău începură să-l încolţească.” – inutilă după „când”, „Imaginile pe care le vedem de-a lungul existenţei noastre,/sunt doar interpretarea pe care o poate face creierul,/informaţiilor primite..” – motto în care, afară de obişnuita virgulă dintre subiect şi predicat, găsim şi o alta, la fel de inutilă, între predicat („putea”) şi complementul indirect („informaţiilor”), „Noi, observatorii am intervenit atunci pentru prima” – de astă dată prin omisiunea virgulei necesare după „observatorii”, „Ultimii titani, au ajuns pe Terra noastră”, „Hazardul modelă încă o dată, traseul” – iată virgula şi între predicat şi complementul direct, „fiinţa aceasta micuţă ce îşi întinsese tentaculele peste tot, îşi dovedea limitarea…” – din nou prin omisiune, „…insistenţele grupurilor de conservare a vieţii, reuşiră să schimbe…”, „Spre orele după-amiezii câteva atentate cu bombă la mai multe ambasade vest europene, schimbară registrul ştirilor…”, „Isteria ce săgeta viaţa, se prelungi…” sau „lucrul acesta era cu siguranţă o obişnuinţă pentru că, se simţea cum nu se poate mai bine” şi ne oprim aici).

Aproape la fel de frecvente sunt şi problemele privitoare la acordul gramatical. Formule ca „nebunia ultimilor zile”, „aceiași undă energetică”, „bărbatul al cărei focalizare”, „barmanul uscăţiv al cărei atenţie”, „aceiași voce” sau „poziţia aceia” sunt, în acest sens, exemple edificatoare. Din păcate, nu sunt singurele exemple de scriere greşită, fiindcă în text mai apar şi alte situaţii ca: „mişcându-şi mimica feţii” (unde, afară de „feţii”, se poate constata şi redundanţa pleonastică), „sprincene”, „Micro organismele” sau „desprins din continuu spaţiu-timp” („desprins din continuumul spaţiu-timp”, căci „continuu” este adjectiv, nu substantiv, cum e necesar aici). Alteori, înţelesul construcţiilor verbale devine ceţos din alte motive. În locul expresiei „de culoarea crudului unei frunze”, de pildă, s-ar fi potrivit evident mai bine clasica formulă „de un verde crud”. O insolită figură de stil am găsit în „voce ce răspândea un parfum de blândeţe”, fără a mai vorbi de alăturarea „eufonică” mai rar întâlnită „voce ce”. La fel de greu de desluşit mi s-au mai părut „încremenit în puncteitatea(??) celei de-a patra dimensiuni” şi, mai ales, „descompunea lumina în desfăşurări haioase”, unde prezenţa termenului argotic nu aduce nicio clarificare şi nici nu ajută cu nimic stilul, cum ar face-o dacă ar fi utilizat, de pildă, în dialog. Ar fi de menţionat şi „un personaj atât de extraordinar” (extraordinar nu admite grade de comparaţie) sau cacofonia crasă „cinetică care”, poate şi alte şchiopătări de „stil”, dar preferăm să încheiem aici, căci ne pare de ajuns.

Păcat de punctele pozitive, căci textul ar fi avut şanse cu adevărat. Aşa însă…

Cu un discurs condensat într-o scriitură sclipitoare, Vlad Darius Crăciun vorbeşte, în „Plângi, Maiestate”, cea de-a doua povestire a concursului „e-Text”, despre povara nemuririi, despre blestemul de a fi altfel, şi tocmai de aceea izgonit, exilat, însingurat, uitat, despre zbaterea între înţelepciune şi iubire a geniului ce pare să nu fie din astă lume, ci din afara ei. Mi s-a părut că autorul atinge aici marile teme şi idei eminesciene din „Luceafărul”, criptate într-o simbolistică pronunţat filosofică, îndepărtându-se însă atât de scintificţiune, cât şi de tiparele fantasy, chiar dacă fantasticul musteşte la tot pasul. Rămânem cu scriitura frumoasă, cu simbolismul filosofic, aproape poetic, pe care, de bună seamă, le apreciem, dar suntem nevoiţi să aşezăm lucrarea pe poliţa încercărilor non-spec-fi sau cel mult de graniţă, dacă e să luăm în considerare la propriu personificarea morţii sau nemurirea, şi nu ca elemente poetice, ipoteză deloc lesne de acceptat. Îl aşteptăm pe autor cu o construcţie ficţională mai clar poziţionată între limitele regatului nostru drag.

„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu, a treia povestire din concursul „e-Text” al lunii, seamănă mult, ca temă şi abordare, cu „Timbrul”, de Victor Martin, publicată tot la SRSFF în octombrie 2011 (despre care noi am vorbit în postul „Recoltă de octombrie”). În ciuda acestei similitudini, povestirea are personalitatea sa şi reuşeşte să stea binişor pe propriile sale picioare. Tema realităţilor multiple, o versiune a mai vastei teme a universurilor paralele, e abordată de autor într-o manieră desprinsă din literatura fantastică înrudită cu basmul tradiţional, fără a-şi pierde însă aproape nimic din scintificţionalitate. Recunoscându-i toate calităţile, vom menţiona totuşi şi câteva din neajunsurile care aduc textului unele scăderi. Şi vom începe cu cele gramaticale.

Întâlnim şi aici, ca şi în prima povestire înscrisă în concurs, unele probleme (mai puţine, din fericire) legate de folosirea incorectă a punctuaţiei. Uneori, virgula lipseşte, ca în „La început chiar părinții l-au încurajat să învețe să lucreze pe calculator dar acum s-a ajuns prea departe.”, unde mergea una după „început” şi alta înaintea lui „dar”. În „Bătrânul domnul Claus, de la biroul din lemn masiv știa ce-și dorește noul său client.”, de pildă (în treacăt fie zis, „Bătrânul domn Claus” ar fi fost mai bine), virgula este, în această formulă, mai mult decât inutilă. Spre a-şi afla un rost şi a nu rămâne prizonieră între subiect şi predicat, ar mai fi fost necesară încă o surată a ei, după „masiv”. Cea mai complexă situaţie o aflăm însă în „Clasorul atât de drag lui Lute, stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină lângă o medalie veche și un patefon negru.”, unde virgula de după numele propriu Lute complică inutil totul, aşezată fiind, în plus, iarăşi, între subiect şi predicat. Justificarea sa ar fi necesitat prezenţa cel puţin a încă unei virgule, după „Clasorul” şi, poate, a alteia după „vitrină”, dar cel mai simplu ar fi fost să se renunţe numai la ea, păstrând însă pe ultima şi fraza ar fi curs bine: „Clasorul atât de drag lui Lute stătea acum, după 50 de ani, tot în vitrină, lângă o medalie veche și un patefon negru.” Afară de neajunsurile legate de virgule, ar mai fi de menţionat un dezacord fugar („clasorul cu timbre a lui Lute”) şi forma „remmy” în loc de „rummy”. Cred că astea sunt elementele cele mai supărătoare.

Narativ, lucrurile stau mult mai bine, deşi nici acolo nu e totul perfect (autorul nu justifică nicicum, de pildă, la ce i-au trebuit lui Lute timbrele cu misiunile Apollo, cum bine observa, într-un comentariu, domnul Cristian Mihail Teodorescu). Mai multă aplecare asupra stilului ar fi fost încă şi mai necesară, căci s-ar mai fi putut lucra asupra paragrafului de atac, unde anumiţi termeni, deja pomeniţi şi ei de mai mulţi comentatori, se repetă aproape supărător, sau s-ar fi putut evita alăturări nu tocmai eufonice, precum „că chipul”.

Ar mai fi de spus poate că pe autor l-am întâlnit prima oară în generosul ţinut al SFerei Online, unde i-au apărut, în martie şi aprilie 2010, trei texte, „Catedrala” şi „Fabrica de vise”, respectiv „Jocul”, despre care ne-am spus atunci părerea ( 🙂 o, tempora!) în „Povestirile lui mărţişor” şi „Din tolba cu ficţiuni a lui april”. Ne bucurăm să-l regăsim azi publicat şi la SRSFF.

Titlul celei de-a patra povestiri, „Satelitiştii”, mi-a părut, la prima vedere, unul nu tocmai… puternic. Pe parcursul lecturii, în ciuda unor scăpări caracteristice în general textelor insuficient cizelate (redacţia chiar ne promite, în final, o versiune revizuită, făcându-ne să ne întrebăm de ce nu ne-a oferit-o direct pe aceea), Victor Drăghicescu ne convinge că poate. Scriitura domniei sale ni s-a părut a avea ceva din neliniştea Nicolei Griffith, în acelaşi timp, dezvoltarea apocaliptică a subiectului amintindu-ne de „Uraganele” lui John Barnes. În egală măsură, vom remarca şi construcţia narativă neliniară, bazată pe o intrigă ramificată, dispusă în planuri ce se întrepătrund coerent, reuşind să dea acea impresie de densitate, aidoma realităţii.

În privinţa exprimării, promisa versiune revizuită nici n-ar avea prea multe de îndreptat, fiindcă erorile se rezumă la câteva neglijenţe mărunte de scriere („unii oamenii”, „da [dar sau da’] asta nu ţine”, „neîncredere în realizare [realizarea?] prin forţele proprii”, „Noţiunie”, „[…] cei 4 sateliţi ai lui Ciprian sau început o acţiune […]”, „Ciprian a văzut cum l-au târât afară pe vecinul lui ţigan în timp [ce?] unul urla […]”), unele forme incorecte gramatical („au fost pe mediană adică mediocrii”, „câtă lume spune despre bolnavii”), ceva comentarii de dialog unde punctul e rău folosit („Sunt bogaţi toţi… şmecherii. vorbise o fată […].”, „- Ca Fernando Fabulos. puştiul ceva mai înalt […].”, „[…] sau “Cumpăr gaborii la snop”. răspunse manelarul” […]”, „- Nu. răspunseră repezit mai multe voci.”, „Aaah… păi. sunt articole.”, „- Pentru că nu avem talent. Răspunse din nou tipul înalt.”) şi ceva (mai multe) virgule omise, cum este cazul în „Cu două zile în urmă în Orientul Mijlociu o bombă aruncase în aer o grădiniţă […]”, unde erau necesare după „urmă”, respectiv „Mijlociu”, în „Pe măsură ce banii se reorientau spre alte industrii grupuri întregi de bănci şi fonduri de investiţii s-au prăbuşit.”, unde era nevoie de o virgulă după „industrii” sau în „După ce au terminat cu Sile un gagiu a venit la Ciprian […]”, unde era cât se poate de necesară o alta, după „Sile”. Despre stângăcii de stil aproape că nu merită să vorbim, fiindcă, exceptând o topică răsturnată, asociată cu o alăturare nu tocmai în eufonie („Dacă facem o imagine electromagnetică creierului […]”), autorul reuşeşte să spună lucrurile într-o formă potrivită. Ar mai fi poate ceva de spus despre unele enunţuri insuficient motivate, cum este cazul la „Am decis că nu există Dumnezeu. […] Realitatea mi-a confirmat că nu există.”. 🙂 La fel de bine se putea afirma şi invers: realitatea m-a făcut să cred că există. Dar riscăm să declanşăm polemici ce ţin de cu totul alte orizonturi ale cunoaşterii, şi nu ne dorim asta.

Concluzia mea în privinţa povestirii aci în discuţie este că, în ciuda neajunsurilor menţionate, mi-a lăsat o impresia aproape la fel de consistentă ca şi „Suspendaţi într-o rază de soare”, de Ben Ami. Păcat că astfel de texte apar (culmea coincidenţei! 🙂 verificaţi datele!) la un an o dată. Faptul că ambele sunt promovate la SRSFF să fie tot o coincidenţă?

A venit momentul stabilirii câştigătorului. Mai înainte, s-ar cuveni să facem unele aprecieri generale. Deşi numărul textelor din concurs a fost mai mic decât luna trecută (când au participat 6 povestiri), nivelul pare mai ridicat, în sensul că toate textele arată potenţialul autorilor lor. Din păcate, trei dintre participanţi vădesc destule probleme de limbă, a căror eliminare ar presupune ceva recapitulări la gramatică. Excepţie face domnul Vlad Darius Crăciun, câştigător al primei etape, al cărui text ne vedem siliţi a nu-l aşeza decât pe ultima poziţie de astă dată, fiindcă el se încadrează la altă clasă de fantastic decât cele premiate aici. Ca să nu mai lungim povestea, ierarhia finală este:

1.„Satelitiştii”, de Victor Drăghicescu;

2.„Clasorul cu timbre”, de Rene Tinescu;

3.„2012, Un alt fel de sfârşit”, de Dragomir Victor Nicuşor;

4.„Plângi, Maiestate”, de Vlad Darius Crăciun.

Felicităm aşadar pe autor şi urăm tuturor un an bun. Vă aşteptăm la etapele viitoare!

LA MULŢI ANI!