Când Gabriel s-a întors din călătorie, el şi omenirea nu mai aveau decât puţin timp la dispoziţie. Obiectul care traversa sistemul solar, urmându-şi, irevocabil, cursul distrugător, era acum la mai puţin de două unităţi astronomice distanţă de Pământ. De câteva luni de zile, un model alcătuit din panglici roşii scânteietoare picta bolta cerească, iar vortexul gravitaţional uriaş care sfâşia planeta Jupiter era vizibil cu ochiul liber. Cerul îşi recăpătase culoarea albastră blândă, ca în atâtea alte primăveri trecute, astfel încât ai fi fost tentat să crezi că tot atâtea aveau să şi urmeze. Când coborî pe peron Gabriel, unul din puţinii pasageri din cele două vagoane ale singurului tren care sosea în ziua respectivă, în aer plutea o senzaţie de pace înviorătoare, înălţătoare. Simţi gust sărat pe limbă şi-şi imagină că deja aude cum se sfărâmă brizanţii de Côte Sauvage, la numai câteva mile depărtare. Erau greu de crezut că, după atâtea spectacole sublime şi înfricoşătoare care decorau cerul de ani de zile, numai paradisul senin, pătat cu alb, de deasupra sa era cel din urmă semn că lumea avea să se sfârşească în curând. Liniştea dinaintea furtunii…
Ceilalţi pasageri îşi văzură iute de drum fiecare şi Gabriel rămase singur într-o clipă. Puţine se schimbaseră în jurul lui. Vechea gară din Le Croisic, cu acoperişul de tablă de deasupra şinelor, zidurile simple, de cărămidă roşie şi ferestrele înalte şi prăfuite încă arătau ca menite să dureze milenii la rând. Gabriel îşi puse geanta mică şi restul lucrurilor pe o bancă, apoi se aşeză şi el şi se întrebă ce să facă. Înainte de-a se întoarce, nu se interesase dacă Shangri-La 2.0 mai exista sau nu. Nu ştia dacă Martha mai credea în ceea ce credea cu aceeaşi convingere ca în urmă cu patru ani. Amintindu-şi de privirea ei rugătoare, de obrajii palizi, pistruiaţi şi părul roşu ca focul, infinite întrebări şi îndoieli începură să i se strecoare, dureroase, în minte. Pe-atunci avusese numai douăzeci şi doi de ani, cu zece ani mai puţin decât ea, şi nu fusese destul de matur ca să ia o decizie atât de importantă. Văzuse foarte puţin din lume, iar timpul necesar pentru a compensa experienţele prin care nu avea să treacă niciodată, potenţialul unei vieţi pe care nu-i era dat s-o trăiască până la capăt, se scurgea întruna. Însă el tot nu era sigur că-şi stabilise bine priorităţile, că nu existase şi altă soluţie, în afară de-a o părăsi pe Martha şi comunitatea mică din Shangri-La 2.0.
După o vreme, se ridică, traversă clădirea gării şi ieşi în soarele aprins. Nimeni nu trebuia să fie văzut pe strada mare a sătucului, în spatele ferestrelor caselor joase şi cocoşate, pe trotuarele din faţa magazinelor părăsite şi ale cafenelelor din colţ. Nici urmă de taxiuri, autobuze ori tramvaie. Găsi o bicicletă proptită de un stâlp de iluminat, dar era ruginită şi nu se putea folosi. Va trebui să meargă pe jos. Comunitatea Shangri-La se întindea pe o fâşie îngustă de pământ la cinci mile distanţă, înghesuită între un deal stâncos şi o plajă din pietre. Îşi amintea şi acum fiecare pas, fiecare cotitură a drumului. Parcă l-ar fi străbătut de milioane de ori. În cele cincisprezece luni petrecute în sânul comunităţii, înainte ca descoperirea Găurii Negre rătăcitoare să se confirme în toată lumea, Martha şi ai ei îi lăsaseră amprente de neşters în minte. Pe parcursul călătoriei, conştientizase tot mai pregnant cât de mult îl schimbaseră. Şi foarte curând începuse să-i fie dor de Martha, aşa că luase hotărârea să se întoarcă înapoi când sfârşitul avea să fie aproape.
De-abia o cunoscuse, dar avea impresia că o ştie de-o viaţă. Când ajunsese în Shangri-La 2.0 şi se prezentase comitetului director, Martha se ocupase de el. Se aşezaseră la o masă aspră din lemn de tec, sub ramurile prelungi şi joase ale unei sălcii bătrâne. Băuseră vin produs chiar în Shangri-La şi stătuseră de vorbă ore întregi. Se îndrăgostise de ea aproape la prima vedere. Fata zâmbea şi râdea întruna, însă purta pe chip o umbră de durere şi melancolie şi avea mereu ochii puţin roşii, ca şi cum ar fi plâns. Vocea ei, însă, răsuna fără inflexiuni şi puternică. Avea multă voinţă şi un caracter hotărât. A ştiut să-l atragă cu vorbe în mrejele ei, dându-i la o parte învelişul nepăsării, şi-a ghicit adevărul despre el: rătăcise drumul şi căuta o casă şi-o slujbă care să merite osteneala.
Îşi amintea şi acum fiecare amănunt din prima zi petrecută împreună cu Martha.
— Spune-mi, îl întrebase ea, ce crezi că e Shangri-La 2.0 în realitate? Majoritatea oamenilor are impresia că suntem un fel de colectivitate hipiotă modernă. Probabil ai auzit sau ai citit ceva care te-a îndemnat să vii aici. Deci, la ce te-ai aşteptat?
Pe vremea aceea, Gabriel nu ştia prea multe despre Shangri-La 2.0, doar că era unul din cele câteva zeci de microstate înfiinţate recent în Europa, bazat pe un principiu nou de organizare socială care fusese importat din SUA la sfârşitul anilor 2020 şi permitea micilor comunităţi să-şi pună în practică propriile idei politice şi sociale.
— Cred că am fost, pur şi simplu, curios, răspunse el.
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că suntem paraziţi? Şi cam schizofrenici, pe deasupra. Recurgem la structurile economice pe care le respingem. Cei mai mulţi dintre noi sunt şi lucrează, ca liber-profesionişti, pentru companii de biotehnologie sau IT. Shangri-La se bazează pe capital pe care l-am câştigat de la inamicii noştri politici. Bani murdari.
El încercase să-i spună ceva inteligent, dar nu reuşise. În toată conversaţia lor, nu o dată îşi pierduse şirul vorbelor. O urmărise cu privirea, îşi lăsase ochii să-i alunece pe trupul ei zvelt, stăpânit de dorinţa copleşitoare de-a o atinge şi nu doar atât. Ea îl ghicise. Noaptea aceea, apoi alte sute de nopţi, le petrecuseră împreună.
Când vestea dezastrului iminent lovise omenirea şi după ce trecuse primul şoc, Shangri-La 2.0 se transformase radical. La început, Martha şi Gabriel crezuseră că se va prăbuşi comunitatea lor. De altfel, mulţi membri ai ei reveniseră la familiile şi casele lor de dinainte. Însă cei rămaşi se confruntaseră, în felul lor, cu singurele întrebări la care omenirea mai trebuia să răspundă: ce poţi face cu restul vieţii tale când îţi cunoşti data exactă a morţii? Cum poţi trăi ştiind că, la final, vei avea de ales între a te sinucide şi a îndura orori imposibil de imaginat? Că te vei risipi, treptat, sub formă de particule subatomice, iar planeta ta se va fărâmiţa asemenea unui bolovan din pământ uscat? E posibil să înduri aşa ceva şi să rămâi, totuşi, cu mintea întreagă?
În apropierea ţărmului, terenul se ridica şi devenea arid şi stâncos. Mici nori de praf pluteau în vârtejuri în jurul aflorimentelor. Fostele păşuni grase de pe pante se transformaseră în petece de buruieni gălbui uscate. Gabriel încercă să străbată cu auzul zgomotul brizanţilor şi prinse cu greu ţipete de păsări. Viaţa parcă se retrăgea deja din regiunea aceea.
Urcă porţiunile mai abrupte cu uşurinţă. Trupul i se călise, picioarele şi braţele i se întăriseră în călătoriile sale. Deşi trăia cu impresia că surprinsese doar frânturi din lume, în realitate, în ultimii patru ani avusese parte de toate aventurile şi expediţiile posibile. Cutreierase cărări singuratice, traversând trecătorile cele mai înalte din Himalaya. Văzuse aurore incredibile pe cerul Nordului Îndepărtat. Plutise cu canoea peste bancurile albastru-închis din atolii Pacificului. Rătăcise prin jungla din Papua Noua Guinee şi vizitase sate îndepărtate în care se vorbeau limbi necunoscute niciunui om de ştiinţă.
Şi nu doar atât – experimentase, mai-mai să cadă victimă, nu o dată, nebuniei infinite a unei specii – aşa-zisei culmi a creaţiei – care nu era pregătită să-şi accepte sfârşitul în linişte şi cu demnitate. Fusese în Delhi când izbucnise revolta după creşterea considerabilă a preţurilor la alimente. Se aflase printre milioane de oameni care mărşăluiseră spre zonele îndepărtate ale Australiei, când oraşele de pe coastă ajunseseră de nelocuit. Scăpase ca prin urechile acului de masacrele din taberele de refugiaţi de pe coasta Africii răsăritene. Şi supravieţuise, cine ştie cum, până şi expediţiei periculoase cu vaporul pe Marea Mediterană, în drum spre Europa. Însă toate acestea nu-i slujiseră la nimic. Oroarea şi frumuseţea lumii se anihilau reciproc, iar el se simţea la fel de ignorant ca înainte. Nu va avea şansa de-a se maturiza pe această lume. O va părăsi la fel de neştiutor ca atunci când se născuse.
Soarele coborâse pe nesimţite, iar lumina zilei pălise uşor când ajunse el la creasta prelungă şi denivelată de pe care vedeai tot Shangri-La 2.0. Se aşeză pe o stâncă să se odihnească şi ridică privirea la cer. Globul orbitor care-i străpunse ochii trezi în el o umbră de speranţă. Măcar soarele avea să strălucească un milion de ani de atunci înainte. Gaura Neagră probabil că nu se va apropia de el suficient ca să-i spulbere atmosfera. Nu va face decât să injecteze energie, aşa că soarele va arde mai intens, mai strălucitor. Da, da, viitorul va fi mai luminos după dispariţia noastră. Gândul îl făcu să râdă.
Dar lucrurile nu se opreau acolo: se luaseră măsuri pentru a salva urme de viaţă de pe Pământ. Cu şase luni în urmă, fusese lansată în spaţiu ultima sondă cu date şi probe biologice. Poate că va fi exista un nou început undeva, cândva. Poate că oamenii vor primi a doua şansă de-a construi o lume mai înţeleaptă, mai bună. Gabriel era convins că, până la urmă, nimic nu poate muri. Universul nu era distrus, ci transformat. Timpul nu se va opri niciodată. Existenţa nu va lua sfârşit. Cosmosul se înnoieşte permanent, se extinde şi se prăbuşeşte, explodează, e distrus, dar numai pentru a se recrea din propria cenuşă. Într-un viitor imposibil de anticipat, îşi zise el, şi în moduri încă neimaginabile, eu voi continua să trăiesc, unit pe vecie cu femeia pe care o iubesc.
Atunci, de ce mi-e atât de frică? se întrebă. De ce am avut coşmarurile acelea pe drum încoace? Cum de mai pot fi atât de laş? Nu se va întâmpla nimic. Nu va dispărea nimic.
O mare Tristete si nimic altceva…