Am pornit spre Insula Sandoy din arhipelagul Feroe, după ce câteva organizații neguvernamentale m-au solicitat să mediez un conflict mai mult decât bizar între delfini și populația băștinașă. Știam de sărbătoarea locală la care sunt măcelăriți, an de an, câteva sute de delfini Calderon. Făcusem și un raport acum doi ani cu privire la această practică barbară, dar lucrurile nu s-au schimbat… Tradiție veche de mii de ani a unei populații străvechi din Insulele Feroe…
Acum s-a întâmplat ceva cu totul nemaipomenit: m-au chemat să ”traduc” mesajele sonore ale prietenilor mei: delfinii. De mai bine de 20 de ani îmi petrec viața în preajma acestor mamifere inteligente din bazinul mediteranean și pot spune că înțeleg aproape o mie de sunete emise de aceste ființe. Petrec zilnic ore în șir ”conversând” cu aceste mamifere. Îi cunosc și mă cunosc foarte bine… Au o memorie extraordinară. M-am reîntâlnit cu ei după ani de zile la distanțe mari față de prima experiență comună și m-au recunoscut imediat… Mi-am confecționat și un fluier special cu care pot transmite, la rândul meu, mesaje delfinilor.
De data asta este ceva neobişnuit. Prin telefon, dl Delmarr, reprezentantul WWF, mi-a spus că o emisferă transparentă a ieșit din adâncul Oceanului Atlantic, la mai puțin de 200 de metri de țărmul Insulei Sandoy, lângă localitatea Dalur, în momentul în care mai mulți tineri de pe insulă au intrat în apa rece a oceanului să omoare delfinii din apropiere. Acea emisferă se pare că a luat sub „aripa” ei întreaga colonie de delfini Calderon. Mai mult, din emisfera aceea se aud sunete melodioase ”cântate” de boltă sau de delfini. Nimeni nu înțelege. Cert este că delfinii sunt fericiți sub acea cupolă şi fac niște salturi spectaculoase spre deliciul spectatorilor din apropiere.
Când am aterizat eu pe insulă, emisfera era tot acolo, mare și transparentă. Afară se însera dar sub cupola ei era lumină ca ziua. Deși era la vreo 150-200 metri depărtare de țărm, puteam distinge clar grupul ”captiv” al delfinilor fericiți.
– Cum ți se pare, doctore?
– Domnule Delmarr, din câte auziți, este o muzică de relaxare totală. N-am auzit în viața mea ceva mai relaxant ca melodia asta.
– Sunt de acord, dar de unde provine, doctore?
– Cu siguranță nu de la delfini. Disting și din partea lor câteva mesaje de mulțumire adresate cuiva… legat de recunoștință. Va trebui să mă apropii, altfel n-am cum să comunic cu ei. Am la mine tot echipamentul.
– Aveți grijă, dle Maxwell. Au mai încercat doi colegi de-ai mei să se apropie și au fost curentați când s-au apropiat de emisferă!
– Am eu grijă. L-am auzit pe Fanny, conducătorul acestui grup de delfini, îndemnându-i la calm pe semenii săi. Mă știe de mai bine de 8 ani… Nu cred că voi avea necazuri… Suntem prieteni vechi.
Mă apropiam cu grijă de peretele transparent al acelei emisfere lansând câteva sunete din fluierul meu. Speram ca Fanny să mă audă și eventual, să intre în dialog cu mine. M-a văzut și m-a recunoscut, că altfel nu-și putea nimeni explica pătrunderea mea în emisferă atât de lesnicios ca printr-o perdea de apă.
Uralele celor de pe mal abia le-am mai auzit… Apoi în jurul meu s-a auzit clar acea melodie odihnitoare care venea din toate părțile. Comunicarea cu delfinii se producea aici, sub acea cupolă, pur și simplu telepatic.
– Fanny, sunt fericit că te revăd atât de exuberant!
– Bine ai venit, doctore!
– Ce se petrece aici?
– Avem musafiri, doctore. Civilizația Zetta este în trecere pe planeta noastră și au ținut să discute cu cea mai inteligentă specie de pe Terra!
– Interesant! Și unde sunt acum?
– Au discutat deja cu noi și ne-au lăsat această emisferă! O parte din ei a rămas aici!
– Au discutat deja cu voi???
-”O specie inteligentă nu omoară alte specie inteligentă”. Așa mi-au spus, doctore…
Emisferele au apărut la scurt timp în diverse locuri de pe Terra: peste un grup de balene din mările Japoniei, peste un grup numeros de foci in Newfoundland și Labrador, chiar și în rezervația marină Malpelo din apele pacifice ale Columbiei, unde peste 2000 de rechini-ciocan erau în mare pericol. Apăreau, se deplasau odată cu animalele de sub cupolă, apoi dispăreau când pericolul devenea inexistent…
Într-o frumoasă zi de vară, în largul coastelor Insulei Malta, m-am reîntâlnit cu delfinul Fanny. Înota cu un grup mic de pui de delfini. Era în formă maximă. Făcea niște salturi spectaculoase urmate de niște sunete cu un contur și o frecvență pe care nu le mai auzisem. Când m-a văzut s-a ridicat cu fața la mine și tot grupul a făcut la fel. S-a apropiat de mine și deasupra noastră a apărut o mică emisferă melodioasă. Altă melodie stelară dar la fel de odihnitoare ne-a învăluit pe amândoi. L-am îmbrățișat și l-am întrebat:
– Ce-i cu emisfera asta muzicală?
– O lacrimă.
– Lacrimă?
– Da, așa le numesc ei. Sunt lacrimile civilizației Zetta. Ni le-au lăsat pe Pământ ca să fie siguri că vor mai găsi ceva aici când se vor întoarce.
Am revenit la mal cu sunetul acela cosmic proaspăt în urechi. Era nepământean, sunt sigur, dar atât de blând și calm încât l-ar fi înțeles orice civilizație.