Insula pescăruşilor începe vertiginos, într-un stil aproape hard science fiction grefat mulţumitor pe societatea (studenţească) românească contemporană. Trio-ul de plecare, format din trei studenţi, unul la Fizică, altul (simultan) la Istorie şi Psihologie, iar al treilea la Arte, te captivează de la început; cu toate acestea, în discuţiile lor regăsesc un aer de vetusteţe, par a aparţine mai degrabă tineretului anilor 1970 sau 1980. Spun aceasta cu tristeţe, deoarece “tinerii din ziua de azi” (TDZDA) nu mai vorbesc astfel şi nu mai au preocupări filozofice, precum tinerii Paşadia, Pîrgu şi Pantazi. În particular, TDZDA nu mai depun eforturi de a emite cugetări filosofice sau artistice pentru a cucerii tinerele domniţe DZA, când cheia unui Q7 sau a unui ML pusă lângă Telefonudăomiedăparai pe o masă în Clubudăfiţe sunt arhisuficiente. (Ar fi fost, poate, indicat ca Dl. Goga să tragă cu ochii la extemporalul colegului său Dl. Opriţă.)
Cu toate acestea, ca unul ce am aparţinut generaţiei care trăia şi gândea precum cei trei P (mai acum vreo trei decenii), am intrat uşor în atmosfera propusă de autor. Am înţeles pe deplin frustrarea viitorului fizician Pantazi văzut în imposibilitatea de a o seduce pe vedeta Mariana, altfel decât dând lovitura la loto. Şi am urmărit cu sufletul la gură modul în care-şi perfectează modalitatea de a influenţa rezultatul la loto, folosind din plin noţiuni de fizică, metafizică, teoria probabilităţilor şi parapsihologie. După aceasta însă, un fel de partener sau adversar al lui (enigmaticul personaj Arthur) începe să-l însoţească, apoi să-l hăituiască prin Realităţi alternative, unde îi însoţim şi noi, cu sau fără voia noastră, de la lumea legendelor vechilor traci şi celţi (plus ceva dragoni şi alte elemente de fantasy) până în perioada crizei rachetelor din Cuba, trecând prin vremurile Atlantidei şi culminând cu epoca biblică. Treptat, ni se servesc noţiuni din ce în ce mai diverse, de la filosofie budistă la fractali, holograme, mecanică cuantică, noţiuni de cosmologie, alchimie, esoterism (am apreciat, totuşi, interpretarea ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu ca parcurs iniţiatic) şi – să nu uit – motivul-cheie, acela al Pescăruşului Jonathan Livingstone (Richard Bach, 1970). Oricum, povestea se rupe de realitatea conturată cu destulă forţă în prima parte a romanului, acum când ne era lumea mai dragă, când devenisem bogaţi şi reuşisem s-o cucerim şi pe Mariana…
Fiecare poveste din Realităţile alternative este frumoasă în sine, numai că uneori ţi-e greu să afli ce doreşte autorul să comunice cu toată această risipă de mijloace, altceva decât că Universul este infinit în spaţiu, timp şi alternative, că există o conştiinţă universală, iar conştiinţele separate însumează mai multe existenţe, atât din punct de vedere temporal (vorbim aici de reîncarnări) cât şi al variantelor de Realitate. La finalul de puternică inspiraţie biblică, probabil?
Ştiu că orice citat rupt din context poate fi manipulat în aşa fel încât să ilustreze ce vrea să susţină criticul – însă credeţi-mă că în momentul de faţă nu vreau să susţin nimic cu citatele de mai jos, întrucât chiar n-am înţeles mare lucru (deşi sunt, sau mă consider, fizician):
“- … Există şi un câmp morfic al universului însuşi, el creează legile de bază ale dezvoltării acestuia.
– Umblatul prin realităţi nu încalcă, cumva, ordinea pe care o desfăşoară câmpul?
– Da, eşti deştept. Sigur că o încalcă. Câmpul ordonează cauzal, în timp ce indefinirea realităţii e acauzală. Dar nu-ţi face probleme; în orice realitate alternativă există câmpuri morfice similare; indefinind realitatea, părăsim doar câmpul morfic iniţial.
– Ce este dincolo de acest câmp morfic? Mai profund ca el?
– Nu-i aşa că ţi-ar place (sic!) să ştii? – a zâmbit Arthur.
– Şi Mariana?”
Alt citat:
“Unde aş putea să mă duc? Universul e o hologramă; pot decupa din el orice doresc şi adăuga la orice altceva. Bine, nici chiar aşa, recunosc. Dar poate că trebuie să pătrund din nou în forul meu interior, acolo pot găsi o rezolvare. Un altfel de drum. Eu însumi şi propria mea amintire. Mandala.”
Poate un piculeţ prea profund pentru cititorul mediu. Oricum, este clar că acest roman va stârni controverse şi nu-mi pare rău că sunt printre primii care l-au citit (şi care s-au pronunţat despre el, atât cât m-am priceput). Uneori este bine şi să fie puse anumite întrebări, nu neapărat să fie oferite pe tavă răspunsuri. Dar poate că uneori este bine şi să ştim că ne zbuciumăm din cauza întrebărilor care nu se lasă formulate.
CHESTIONARUL pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade al lui Liviu Radu este o carte de neuitat. Fără a atinge culmile pamfletare ale romanului lui Mircea Opriţă, nici profunzimile ştiinţifico-ezoterico-fantasmagorice ale romanului lui Mircea Liviu Goga, este o carte simplă, care se devorează pur şi simplu şi care prezintă o istorie alternativă privită prin prisma secretarelor lui Adolf Hitler, Rudolf Hess şi Josef Mengele. Ipoteza de lucru este aceea că după primul război mondial, Revoluţia Comunistă izbândeşte şi în Germania (şi în Ungaria), iar Hitler este – iniţial – unul din potentaţii Partidului Comunist German care, prin manevre abile, pune mâna pe putere instaurând în cele din urmă supremaţia Partidului Naţional-Socialist (iniţial dizolvat în Partidul Comunist). Ceea ce aş dori să remarc la acest roman – încă o dată, savuros – este creionarea plină de forţă ale oamenilor vremii, în special aceea a lui Adolf Hitler şi Iosif Visarionovici Stalin, care sunt aliaţi până destul de târziu împotriva anglo-americanilor. Deşi istoria este alta, personajele sunt aceleaşi, iar punctul final al istoriei din carte seamănă izbitor cu lumea în care zicem noi că trăim acum. Exceptând mici detalii, cum ar fi că bomba atomică explodează pentru prima dată la Stalingrad şi are rolul de a-i înfricoşa pe aghiotanţii lui Stalin (nu însă şi pe acesta, drept pentru care Beria îi trage un glonţ în cap). De fapt, nu prea contează, Stalingradul oricum a fost distrus de război. De ce deznodămintele sunt similare când o întorsătură majoră a bulversat una din marile naţiuni ale planetei şi a afectat în întregime epoca interbelică, modul de desfăşurare şi durata celui de-al doilea război mondial? – ne-am putea întreba. Dintr-un motiv foarte simplu, spune Liviu Radu: chiar dacă evenimentele au fost niţeluş diferite, protagoniştii au fost aceiaşi. Este un corolar la întrebarea care ne roade de multă vreme: de ce germanii o duc atât de bine şi ruşii atât de rău, când primii au pierdut războiul, iar ceilalţi l-au câştigat? De ce România n-a prea contat în istorie?
Ca să nu ne pierdem în entuziasmul general simţul critic: cartea este atât de bine scrisă şi atât de veridic, încât chiar şi un profan în ale istoriei ca mine nu poate să nu se întrebe: şi japonezii în toată istoria asta?… nu se suflă niciun cuvânt despre ei. Iar japonezii au fost o mare naţiune războinică în epoca respectivă, să nu uităm că au dominat cu autoritate Asia de Sud-Est şi Pacificul până prin 1944. Se vorbeşte câte ceva despre chinezi, însă – sincer – dacă japonezii ar fi fost de partea germanilor (cu tot naţional-socialismo-comunismul lor), cu ruşii aliaţi, nu cred că anglo-americanii aveau vreo şansă. Şi invers, dacă japonezii ar fi fost de partea americanilor şi-i atacau pe ruşi (aveau suficiente motive să o facă), nici aceştia n-ar prea fi avut cum să reziste.
Şi iată cum Liviu Radu mai câştigă un pariu cu acest roman simplu, dar tulburător: cartea lui se continuă în minţile cititorului chiar la multă vreme după ce aceştia au întors ultima ei pagină.