Impresii de lectură asupra celor 4 cărţi lansate în data de 16 decembrie 2011 la Prospectart
Cred că întreaga suflare sefistă bucureşteană şi – aş îndrăzni să spun, chiar naţională – şi-ar fi dorit o relatare cât mai detaliată a evenimentului care s-a petrecut pe 16 decembrie 2011 în cadrul Cenaclului Prospectart, la Centrul Cultural “Jean-Louis Calderon”. Au fost lansate 4 (patru) volume: în primul rând, trei romane SF inedite, finaliste ale concursului “Seniorii Imaginaţiei”: Insula pescăruşilor de Mircea Liviu Goga, Călătorie în Capricia de Mircea Opriţă şi CHESTIONAR pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, de Liviu Radu, toate apariţii ale Eagle Publishing House. În al doilea rând, a fost lansată antologia din anul 2011 editată de SRSFF şi Eagle Publishing House VENUS, povestiri erotice science fiction.
Această binemeritată dorinţă de cronică este datorată faptului că evenimentul a fost un real succes, s-au strâns vreo 50 de iubitori ai literaturii SF&F, am avut privilegiul participării, precum şi al unor comentarii foarte avizate ale domnilor Horia Gârbea, Radu Voinescu, Gelu Negrea, precum şi de ocazia de a-i întâlni pe autorii celor trei romane finaliste ale concursului “Seniorii imaginaţiei” (Liviu Radu şi Mircea Liviu Goga prezenţi în carne şi oase, Mircea Opriţă prezent prin teleconferinţă). Nu mai vorbim acum de intervenţiile pline de miez ale autorilor publicaţi în Antologia Venus sau ale “alor noştri”, adică ale membrilor SRSFF Cristian Corneliu Tamaş, Mugur Cornilă, Dănuţ Ungureanu, Sebastian A. Corn, Marian Truţă sau ale subsemnatului.
Îmi asum mare parte din vina inexistenţei până în momentul de faţă a acestei relatări, datorată – aşa cum poate deduce oricine – sfârşitului de an, când brusc şi deodată România (de stat şi privată) se umple de bani şi trebuie să te zbaţi să cheltuieşti ce n-ai avut pe parcursul întregului an calendaristic, după care se intră într-o profundă “refacere” de câteva zile, în care familia şi rudele te monopolizează. Cum, în acelaşi timp, am reuşit să parcurg toate cele patru cărţi, este o datorie de onoare să revin în cabina comentatorilor fenomenului SF&F românesc cu prezentele impresii de lectură.
Este clar în momentul de faţă pentru oricine (n-am spus-o numai eu, o afirmă cu suficientă forţă de convingere personalităţi precum Horia Gârbea, Liviu Radu, Michael Hăulică) că în momentul de faţă în SF&F-ul românesc nu numai că se scrie mult, dar se scrie din ce în ce mai bine. Neputând decât să ne bucurăm de acest lucru, aceasta înseamnă şi că ne putem permite să fim exigenţi, pentru că lucrurile merg de la foarte bine spre excelent în momentul de faţă şi, exact ca-n vremurile bune (pentru SF) din ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu, cultivarea unui spirit critic ascuţit n-ar putea avea decât un efect benefic acum. (Cu totul alta ar fi situaţia dacă mişcarea ar fi în degringoladă, dacă autorii s-ar situa la limita diletantismului – şi atunci ar trebui încurajaţi cu un slogan de tipul “Scrieţi, numai scrieţi”). În concluzie, deşi pe ansamblu toate cele patru volume mi-au plăcut şi a fost o mare satisfacţie pentru mine să le parcurg (aşa ne-a declarat şi Dl. Horia Gârbea pe 16 decembrie), voi încerca să fiu pe alocuri (şi) critic. Ordinea în care voi prezenta cele patru volume nu are nici un fel de corespondent în vreun eventual clasament sine qua non.
Călătorie în Capricia a fost o surpriză. M-aş fi așteptat de la Mircea Opriţă la un story mai înspre fantastic, însă romanul evoluează curând spre scrierea de tip pamflet, care evidenţiază tarele societăţii româneşti actuale, aşa cum este ea percepută de un englez de familie bună din secolul al XVIII-lea. Pentru că, foarte curând vom identifica insula Capricia unde naufragiază Lemuel Gulliver cu România anului 2011, cu neamurile ei proaste, obsesii naţionaliste, conaţionali uneori extrem de vizibili, nostalgici ai regimului lui “Master Ciocesko”, mizeria de pe străzi, vorbăria fără rost sau corupţia omniprezentă. Aş alătura acest roman altor două piese grele ale literaturii române, “Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon (un roman savuros, vă recomand să-l recitiţi!) şi “Întunecare” al lui Cezar Petrescu. Este nevoie, probabil, în momentul de faţă mai mult ca oricând, de romane de atitudine, care spun lucrurilor pe şleau şi înfierează pe faţă tarele societăţii contemporane.
Poate prea pe faţă, în cazul romanului la care ne referim acum. Aceasta deoarece la un moment dat romanul devine cam monocord, recunoaştem situaţii după situaţii din România contemporană, însă nu ne mai surprinde nimic. Dramatismul urcă niţelul spre final, atunci când Lemuel Gulliver face greşeala de a-i aminti despre vânzarea flotei Capriciei principelui Trosnack, conducătorul ţării, iar acesta îl întemniţează şi-l expulzează folosind unica navă rămasă în flotă, un brick… Pentru că tot comparăm această carte cu două romane-cheie de critică acerbă a societăţii româneşti, impresia mea pur personală este că acelea induc un dramatism mult mai accentuat, probabil rezultate din creionarea mai completă sau mai îndestulată a personajelor principale. În Călătorie în Capricia nu mai este necesară creionarea personajului narativ, Lemuel Gulliver. Însă parcă familia modestă care-l adăposteşte şi cu care întreţine relaţii mai apropiate, Master Dinu şi Lady Maricika, tinerii Felix-băiatul, Felix-fata şi Miss Eli sunt puţin cam convenţionali. Însă acestea sunt probabil lucruri perfectibile; esenţial este totuşi faptul că, până la urmă, este o carte pe care nu te înduri s-o mai laşi din mână odată ce ai început-o.