Două ore mai târziu, Adolf Hitler îşi ţinea strâns în braţe soţia care înghiţise capsula mortală cu o seninătate care îl năuci. Începu să tremure, mai tare ca niciodată. Izbucni în plâns! Îi privea chipul senin pe care îl îndrăgise în totdeauna şi ignoră, cu bună ştiinţă, delegaţia de ofiţeri superiori care intraseră în cameră.

– Mein fuhrer!.. Mein fuhrer! Recunoscu vocea şi întoarse capul. ” E… timpul!”

În faţa sa, dublura lui îl privea pierdută. Un alt Adolf Hitler intră alături de uniformele strălucitoare. Era cel care, trebuia să se sacrifice în locul lui, pentru Reich! Se ridică, lăsând-o pe Eva să alunece pe covor şi porni către uşă, înmânându-i capsula cu cianură, sosiei sale. Când spasmele deveniră realitate, se îndreptă spre generalul din faţa sa şi îi ceru pistolul. Cu mâna tremurândă apăsă pe trăgaci. Falsul fuhrer se prăbuşi, într-o baltă de sânge.

– Da! E timpul, să mergem !.. Strălucirea nebună a ochilor îl aduse, pentru câteva clipe, în timpurile de glorie apuse. Zâmbi.

… Prin tunelul subteran de sub” Bârlog”, cei zece bărbaţi se apropiau de ultima parte a drumului. Treceau pe sub liniile inamice fără ca nimeni să bănuiască că fuhrerul însuşi, încerca să scape din ghearele blocadei. În faţă, doi cercetaşi deschideau calea, cu lanternele. Se opriră deodată, răpuşi de un inamic invizibil. Luminile dispărură, lăsând ca bezna să facă simţul văzului inutil. Hitler auzi câteva horcăieli, urmate de un urlet prelung. Se lipi de peretele umed când, o lumină puternică îl orbi. Fasciculul îşi schimbă traiectoria şi chipul noii menajere răsări, făcându-l să se cutremure. Pe faţa femeii, sângele curgea în torente ascunzându-i aproape în întregime, trăsăturile. Bărbatul simţi lama cuţitului care îi străpungea pieptul în timp ce, în minte, îi apărea acel paragraf din profeţie…

…

– Poţi renunţa, să ştii! Încă nu este prea târziu! Nimeni, absolut nimeni dragă Rhoor, nu te poate obliga să pleci în această misiune!

Se opri, lăsând secundele să-i sublinieze vorbele. Se gândi că, asexuatul putea să-i citească gândurile cu uşurinţă. Continuă:

– Este un ”one way ticket”! De acolo, nu te mai întorci!

– Ştiu bine acest lucru, domnule Farlett! Şi îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi. Dar ştii, la fel de bine ca toată lumea!.. Că sunt în măsură să duc, la bun sfârşit, această misiune. Şi n-am să las pe nimeni în locul meu! Îi întinse mâna, dezvelind musculatura bine conturată.

– La revedere!

Bărbatul se grăbi să-i răspundă. Scutură mâna aceea puternică privind în ochi pe cel, sau cea, care urma să plece în două zile în prima călătorie, cu echipaj… uman, spre Marte. Zâmbetul acela, în colţul gurii, îl făcu să-şi dea seama că Rhoor înţelesese subtilitatea întrevederii. Părăsi camera întristat, dar liniştit! Întrebarea care măcina pe toată lumea îşi găsise, în sfârşit, răspunsul. Acesta trebuia să fie destinul fiinţei acelea, născute în America. Nu să păzească umanitatea de vreo Apocalipsă! Sau, să intervină în cine ştie ce război! Ci să plece cu nava Orion sau, “MPCV” –cum o ştiau savanţii de la NASA- (Multi-Purpose Crew Vehicle) spre planeta roşie într-o misiune solitară de unde, nu putea să se mai întoarcă.

Legenda va spune că :

“ În august 2037-nava cargo Orion s-a desprins de Staţia Internaţională, având la bord un echipaj format dintr-un singur om, asistat de doi roboţi multifuncţionali. Apoi, a fixat cursul către Marte. Faptul că, drumul de patruzeci de milioane de mile implica atâtea costuri, necesitatea ca acesta să se desfăşoare în mod vectorial devenea o condiţie obligatorie. Iar cel care nu era, nici bărbat şi nici femeie se prezenta în faţa umanităţii ca o soluţie viabilă. În timp, toată lumea îşi dădu seama că, era singura soluţie. ”

… Privea planeta cu ochi galeşi, încercând să-şi impună gânduri mai puţin sumbre. Acum aştepta răspunsul la pachetul de întrebări pe care le formulase în legătură cu proasta funcţionare a echipamentelor de la bord. Îl enerva faptul că, trebuia să aştepte douăzeci de minute până când informaţia ajungea pe Terra, prin intermediul undelor radio. Şi apoi, tot atât, până ce primea răspunsul. Asta fără să mai pună la socoteală timpul de procesare şi formulare care, putea să dureze şi o oră. Se chinui, preţ de jumătate de zi, să aducă nava pe o orbită staţionară evitând să folosească informaţiile procesate de computer care, îi păreau defazate. Folosi compensatoarele inerţiale pe post de rachete de stabilizare şi manevra se dovedi eficace. Orion se opri. Călătoria de şapte luni se încheiase, aşa cum începuse. Fără spectaculozitatea reclamelor ce atrăgeau în faţa televizoarelor cu ecrane din heliu atâţia oameni, dornici de senzaţional. Ci banal, în zgomotul contactelor electrice ce închideau circuite şi anclanşau mecanisme complexe. Rhoor urmări, încă o dată, calculul orbitei şi zâmbi. Era bine! La urma urmei, acum, merita o pauză. O răsplată pe care se grăbi să o puncteze turnând nectar de piersici, în paharul pe care îl descoperi, pe un panou.

– Pe aici nu o să găsesc aşa ceva! Nici măcar ambalaj… Îşi lumină chipul cu muntele Olympus ce începuse să se arate în geografia planetei.

– L-aş putea escalada în săptămânile următoare! Începu să gândească cu voce tare, atras de legănarea binecunoscută a lui Miko, unul din cei doi roboţi multifuncţionali. Acesta părăsea puntea către zona hangarului. Îl căută din priviri pe Viky, celălalt artificial, care se aşezase pe scaunul din faţa consolei principale.

– Ar putea să lucreze şi în picioare, se amuză, golind conţinutul paharului. Îi plăcea vocea piţigăiată al androidului şi ori de câte ori avea ocazia, căuta să-l provoace. Dar acum chiar vroia să afle informaţii. Pauza nu putea să dureze prea mult. Se ridică din fotoliul mobil, aşezat în faţa panoului tactic, păstrând pe chip expresia de relaxare pe care şi-o etalase în ultimele minute.

– Ia uimeşte-mă domnule! Putem începe procedurile de amartizare?.. Hm?

Viky ridică degetele de pe taste şi razele laser se dezactivară, instantaneu. Îl uimea modul de exprimare al comandantului, iar interjecţia îi determina o creştere a consumului de energie în procesor. Îl enerva! Se ridică, folosind instrucţiunile din codul de procedură. Îşi aminti că sintetizatorul vocal era dereglat şi încercă o frecvenţă care distorsionă şi mai mult timbrul.

– Procedurile au fost declanşate, domnule! Ochii săi bionici, focalizară. Ştia că, vocea sa era vinovată de râsul acela, colorat, pe care Rhoor îl folosea ori de câte ori trebuia să converseze.

– Am început verificarea softului navetei ”numărul 1”. Între timp, Miko pregăteşte sonda dronă ce va inspecta arealul ales.

– E, bine! E, foarte bine! Având în vedere că va trebui să locuiesc cu unul dintre voi pe planetă, trebuie să mă asigur că lucrurile vor rămâne o. k pe aici. De altfel m-am hotărât! Vei merge cu mine. (Şi arătă cu privirea spre Marte ce ocupa întreaga panoramă al ecranului principal. ) Ne vom distra de minune! Aşa cred!..

Deşi nu avea încorporat nici un fel de cip-emoţional, modelul de android “Viky”era recunoscut pentru modul său unic de a interpreta datele senzoriale. Acesta era primul “102”-construit special pentru misiunea de pe planeta roşie, mult îmbunătăţit, dar cu o hibă în procesorul vocal. Comandantul misiunii insistă să nu fie remediată şi motivă gestul prin nevoia de avea o “pată de culoare” în monotonia zborului. Un mijloc de a-şi descreţi fruntea. Miko, fratele său artificial era… altceva. Un hibrid ce îmbina tehnologia, cu milioanele de nano-roboţi ce-i populau entitatea. Putea să facă faţă misiunilor de risc maxim, în condiţii extreme. Înzestrat cu o baterie cu silicon, de mare putere, funcţionarea sa în regim autonom se ridica la aproape, şase sute de ore.

Cu toate acestea Rhoor îl prefera pe Viky. Şi asta pentru că era înzestrat cu un program complex, vis –a- vis de relaţiile cu oamenii. Câteodată aveai senzaţia că, în faţa ta se află o persoană şi nu un android. Încerca să pară interesat de orice conversaţie, deşi acest lucru era doar o calitate al programului său informaţional.

Pe uşa de acces către hangarul navei, Miko intră pe punte, la numai cinci minute de când o părăsi. Rhoor îi privi mersul binecunoscut, ce părea mai rapid ca de obicei. Îşi dădu seama că, se întâmplase ceva. Porni, în întâmpinare, amintindu-şi de drona ce trebuia lansată. ”Asta trebuie să fie”… Privi chipul inexpresiv al artificialului.

– Vreo problemă?..

– Domnule comandant! S-a declanşat alarma de proximitate! Acum trei minute şi cincisprezece secunde! (Rhoor se încruntă).

– Dar nu am auzit nimic, aici! Nu am văzut nici o avertizare. Computerul nu a sesizat nici un pericol. Ce vrei să spui?

Câteva clipe se gândi că robotul are vreo defecţiune.

– Eu domnule am dezactivat senzorii! Şi am cerut computerului să ecraneze, întreaga navă!

– Să ecraneze!? De ce? Ştii bine că, asemenea decizii trebuiesc luate de mine! Doar dacă, ameninţarea este extremă. Atunci poţi subscrie !

– Protocolul intern, articolul 316, paragraful”A”, turui artificialul.

– Scuteşte-mă de baliverne! Ce vine către noi, vreun asteroid?..