… Vântul aprig al stepei biciuia obrajii roşii ai bărbatului, într-o încercare continuă. Gingis-Han îşi trase căciula lăţoasă până când, îi acoperi sprincenele arcuite. Privi peste dealul albit încleştându-şi buzele şi apoi, muşcându-le până la sânge. Îşi auzi generalul care căzu în genunchi, imediat ce descălecă.

– Mărite Han!..

Se aplecă până ce, vârful coifului din argint atinse solul. Aştepta cuvintele stăpânului. Cu gura măturând neaua proaspăt căzută, fără să cuteze a privi către cel din faţa sa. Auzea fornăitul murgului şi simţea încordarea celui care îl încălecase.

– Ce s-a întâmplat?..

– Prea-Puternice! Am luat prizonieri din toate satele pârjolite. Dar sunt prea mulţi. Şi e iarnă! Nu-i putem hrăni! Ce să facem?

Conducătorul mongol păru că turbează. Sări din şa şi ridică cele două săbii încovoiate, dintr-o singură mişcare. Reteză capul neputinciosului, înainte ca acesta să-şi poată schimba poziţia. Scuipă sonor în direcţia jetului de sânge ce brăzda imacularea şi ţipă:

– Omorâţi-i! Omorâţi-i, pe toţi!

Legenda spune că:

“În iarna aceea (anul de graţie-1227), Temuudschin împlinise patruzeci şi doi de ani. De ziua lui distruse două sate, ucigând pe toată lumea. Era supărat ! În estul Mongoliei, tătarii îi învinseseră trupele în trei bătălii consecutive. De ciudă îşi execută generalii şi porni el însuşi în fruntea oştilor. Acum, se apropiase de regiunea aceea unde trebuia să-l întâlnească pe Rhoor, un lider despre care se spunea că, este invincibil. Aştepta, ca în atâtea rânduri, să-şi folosească tăişul săbiilor. Era singurul glas pe care îl cunoştea şi îl aprecia… ”

– Porniţi atacul!..

Şi ca să arate că e decis să termine repede cu acest neisprăvit, ridică sabia deasupra capului şi dădu pinteni calului. În urmă, un val uriaş de călăreţi se revărsă în strigătul cutremurător al cuceritorilor Asiei. Loviră corpul principal al duşmanului, dar în scurt timp păcăleala deveni evidentă. Era o cursă. O momeală, pe care măreţul Gingis-Han o apucă cu voluptate. Răcni, în timp ce despica trupul unui tătar care îi trecu prin faţă.

– Înapoi! Retragerea!

El înţelese, dar oastea era descumpănită. Reuşi să schimbe direcţia atacului, dar numai cu aripă a cavaleriei. În codru, goarnele începură să sune şi grosul tătarilor lovi armata mongolă, în ambele flancuri. Bătălia dură întreaga zi până ce Temuudschin se trezi, faţă în faţă, cu cel care îi învingea armata. Se bucură câteva clipe, dar străinul se dovedi un oponent pe măsură. Nu semăna cu un tătar, deşi era un asiatic. Simţi puterea loviturilor până ce îşi pierdu o sabie, apoi pe a doua. În cele din urmă, lovitura directă îl aruncă de pe cal. Se izbi de pământ într-un zgomot înfundat. Adversarul său descălecă. Se apropie, la câţiva paşi, cu ochii arzători fixaţi într-un reper necunoscut. Mongolul căută sprijin…

– Cine eşti?.. Scuipă sânge, dar îl privi în ochi.

– Mă numesc Rhoor!

Tătarul învârti sabia. Şi dintr-o singură lovitură, reteză capul celui care semănase atâta teroare pe cuprinsul stepei.

… Acolo unde se adună suferinţă, Rhoor se naşte. Din energiile pozitive acumulate, drept reacţie de răspuns, la tot ce este rău. Iar echilibrul se restabileşte. Aşa a fost întotdeauna!..

…

Când crucea echilaterală îşi pierdu semnificaţia în svastica ucigaşă, o perioadă grea se aşternu în faţa omenirii. Hitler ajunse la putere… ”Moarte şi durere!”

Legenda spune că:

… ”Şi Adolf credea în supranatural. A creat un departament care se ocupa de ştiinţele oculte. Printre primele rapoarte prezentate era unul care îi atrăgea atenţia, în mod expres. Era vorba despre o profeţie în care se spunea că echilibrul va fi restabilit prin intervenţia unei fiinţe superioare. Într-unul din paragrafe era menţionat faptul că, spre mijlocul secolului, acea fiinţă, va strivi vulturul german. Şi dacă atentatul de la 20 iulie 1944 a avut amprenta (din umbră) lui Rhoor, nouă luni mai târziu menajera lui Hitler, Rosa Mitterer şi-a adus, ca ajutor, o femeie trecută de prima tinereţe, cu referinţe foarte bune în domeniu. Având în vedere starea de sănătate tot mai precară a stăpânului, lucrul acesta era mai mult decât binevenit”…

Fuhrer-ul îşi privi mâna tremurândă mişcând faţa de masă, fără să-şi dorească acest lucru. Eva îl urmărea, tăcută, încercând să salveze aparenţele.

– Lasă, dragă! Nu-i nimic! se destăinui bărbatul. Înţeleg! Ridică privirea în acelaşi tremurat. Se uită spre ceasul de argint masiv, ce atârna peste catifeaua neagră care îmbrăca peretele. ”Da, e ora mesei!”

Femeia lăcrimă. Nu mai suporta să îl vadă în halul acesta.

– Să o chemăm pe Rosa! Am înţeles că, a făcut o supă delicioasă. Se întinse, privind spre coridorul ce ducea în bucătărie.

– Nu este Rosa, astăzi. A trebuit să plece!.. ( Încercă să o liniştească).

– Ne-a părăsit?..

– Sigur că nu! Mâine va fi înapoi. Tuşi şi se aşeză greoi pe scaunul de epocă, ridicându-şi şuviţa de păr ce părăsi regularitatea. Auzi bubuitul tunurilor ce păreau, tot mai aproape.

– Astăzi ne serveşte… Nu ştiu cum o cheamă! Căută clopoţelul cu mâner din fildeş, într-o forţare evidentă. Proaspăta lui soţie, Eva Braun se grăbi să-l ajute. Sună insistent! Clinchetul vesel pe care îl ştiau de atâţia ani, suna lugubru acum. Un proiectil explodă… Mai aproape ca oricând şi “Bârlogul Lupului”se zgudui. Femeia scăpă clopoţelul, ţipând şi strigându-l pe bărbat. Acesta îşi coborî bărbia în piept. Crucea de Fier, cu vulturul nazist, păreau o continuare a chipului obosit şi frământat de gânduri. Începu să cearnă cu praful acela alb care, se aşternea peste tot. Liniştea dintre loviturile artileriei sovietice se instaură din nou, drept izbăvire! Abia atunci se auziră paşii menajerei care, o înlocuia pe Rosa. Hitler îi urmări cadenţa grăbită şi gândi că noua slujnică trecuse doar de cenzura celei care îl slujise în ultimii şaisprezece ani. Zâmbi. Ce-ar mai putea să se întâmple? După cină trebuia să-i înmâneze dragii sale Eva, capsula cu cianură de potasiu şi apoi…

– Bună seara!..

În prag se opri o femeie uscăţivă a cărei voce îl făcu pe bărbat să iasă din visare. Îi privi trăsăturile rigide şi gândi că este o femeie urâtă. Dacă ar fi apărut în faţa sa acum un an, să zicem, ar fi împuşcat-o cu siguranţă. Acum, se mulţumi să o privească dezinteresat.

– Şi dumneata eşti… ?

– Numele meu este Rhoor, ”mein fuhrer”! Înclină capul, evitând să-şi expună expresia feţii. Sunt aici să vă servesc, în seara aceasta!..