Bosonul lui Higgs a fost găsit! Asta sigur va fi ştirea cea mare pentru zeci de fizicieni teoreticieni. Mâine, lumea în care trăim va fi altfel. În sfârşit vom avea ordine. Până la urmă, fizica este preocupată de simplitate şi modelul pe care îl vrea în natură este cel al ordinii şi al regulilor. Un model standard care să ne arate cum funcţionează maşinăria creaţiei.

Tânărul astronaut şi bătrânul fizician stau la masa dinspre terasă. În depărtare se vede o pădurice şi case etajate cu ferestre mici. E probabil vara căci unul dintre ei bea limonada proaspătă cu gheaţă. Cicadele fac zgomot în grădină când bătrânul fizician citea columna de sport din ziar.

Nimic din peisajul liniştit de ţară din Elveţia nu ne-ar arăta că suntem de fapt lângă CERN. Locul unde bătrânul tocmai a făcut descoperirea secolului.

“Nu auzeam clar ce se vorbeşte în cameră, a spus răspicat astronautul. Dar văd. Îl văd pe dr. Nova, stând în scaun. Şi pe soţia lui. A… apare cineva…”. “Ajunge, se strigă de sus. Scoateţi-l de acolo. Semnele vitale sunt la limită. Ne omoară NASA dacă îl pierdem şi pe ăsta…”

Un grup de doctori s-a mobilizat repede şi l-a scos pe tânăr din maşinărie.

Bătrânul din imagine dispăru. “A fost la limită” zice un alt observator… Fizicienii de după pupila aparatului se uită stângaci la date. “Mâine vor încerca din nou, se gândeşte tânărul. Şi mâine voi călători în trecut”…

~

Dacă l-ai vedea de afară, ai zice că nu e mare lucru de capul lui. Prima dată când am venit aici am crezut că e o grămadă de cărămizi aruncate una peste alta. Până când cobori în subteran. CERN e o minune tehnologică. Piramidele secolului 21. A costat 10 miliarde de dolari. Se aude alarma. Toate uşile se închid şi 7 milioane de volţi trec prin LHC aproape de viteza luminii. Oamenii de ştiinţă aşteaptă cu sufletul la gură rezultatul. Ştiu că le va lua ani de zile să interpreteze datele şi poate nu vor găsi ce caută. Aşa a şi fost prima dată. O explozie enormă şi un arc de electricitate se transmite prin acceleratorul de hadroni. Poate că pentru o zi, timpul a stat pe loc şi nimeni nu a ştiut. În acea clipă, Dumnezeu a intervenit ca noi, omenirea, să nu găsim bosonul Higgs. Dar ce e bosonul Higgs? Oamenii de ştiinţă au o analogie. Dar e greşită. Ei vorbesc de fenomenul lui Higgs ca şi cum ai trece un fir de aţă prin miere. Higgs dă masă. Formă şi structură universului. Dar ce au construit acolo nu a fost numai un LHC ci şi o replică a Big Bangului. Şi bosonul nu există.

~

“Cum te simţi?  Îţi mai dau o injecţie. Te rog, până atunci, răspunde-mi la întrebări.”

Camera era gri. Părea înaltă şi friguroasă. Avea o singură sursă de lumină şi aia era lanterna de deasupra capului astronautului. De dincolo de  masă, un doctor îi arată pancarte colorate pacientului.

“Ce vezi aici?”

O, ce întrebare, se gândi el. “Văd , văd un fluture dom`le, un fluture cu gri si alb. Atât, un fluture.”

“Şi aici?” se uită atent doctorul scoţând următoarea pancartă colorată.

Aici, îşi zise pentru sine, parcă văd şapte sori, apunând deodată peste singura planetă din sistemul Eta Carinae, cu cea mai mare stea descoperită vreodată, din constelaţia Carena. “Văd alune. În coajă. Dacă au noroc, vor fi mâncate de o veveriţă. Eu le prefer sărate.”

“Dincolo ce vezi?”

Cei şapte sori apunând, ca pe o amintire ce o uit. Văd zile fericite, zile de vară, ceruri pătrate, cercuri, cercuri… încerc să le urmăresc, dar e înspăimântător. “Gogoşi rotunde. Rotunde şi pufoase. Ah, ah, ahh!”

“Mă apucă strechea cu ăsta. Vede numai mâncare!”

Tânărul pacient se isterizează pe scaun. E mai bine aşa pentru ei. Nu vor putea înţelege. “Nu există nimic, nimic pe lumea asta, înțelegi? Totul e gol în natură. Te uiţi în atomi. Şi sunt formaţi din electroni şi protoni, te uiţi în ei şi vezi quarquri. Le spui pe nume, quarqul de sus şi quarqul de jos. Apoi petreci 50-60 de ani uitându-te la quarquri. Dar nu vezi nimic. În quarquri nu e nimic şi îţi repet ca să înţelegi. Asta ne preocupă pe noi? Că nu găsim nimic?” Asistenta îi ascultă discursul. Lanterna pâlpâie albastru. Se luminează şi restul beculeţelor: albastru pentru electroni, galbene vor fi nucleele şi alb pentru fotoni.

“Atunci care e liantul nostru, o întreabă el. Dar al tău? Nu poate fi clei, trebuie să fie un schimb complex de forţe complementare… uită-te la ele, cum dansează, soţia mea zicea că seamănă cu muzica. Ea cântă foarte frumos la pian. Ştii tu, pe vremea …”

Nu apucase să termine propoziţia. Dansul particulelor deasupra capului femeii se opri în cercul unei aureole şi fotonii îi atacă epiderma ca într-un cuptor cu microunde. Energia se transmite patului, lenjeriei şi obiectelor din jurul astronautului. Mâinile ei îl  transportă în altă cameră. Pe un pat. Aici dansul se opreşte. Pielea atinge piele.  Explozie de particule exotice.

Din senin, se văzu la 10 ani, ascultând interviul dr. Nova la televizor. Jucăria lui preferată era o rachetă şi visa să călătorească printre stele. Toata ziua era în grădină, cocoţat pe gard. De acolo îşi lansa racheta la vecini în curte. Dar lui i se părea că îşi cucereşte prima galaxie. La fel cum un copil îşi plimbă degetul pe o foaie, de pe o pagină pe alta, aşa îşi închipuia şi el că poţi călători prin spaţiu. Cine are nevoie de altceva? Costume spaţiale, oxigen, meteoriţi, nave complicate şi combustibil… Nu, lui îi trebuia doar o machetă, o carte cu poze şi destul tupeu cât să ridice o scară din scaune.

“Ce s-a construit aici nu este numai un LHC dar şi o replică în miniatură a Big Bangului. Noi simulăm clipa de după Big Bang. Sigur, mulţi ani, noi fizicienii am fost nelămuriţi. Bâjbâiam printr-o grădină zoologică de particule. Ne întrebam cu toţii: dacă modelul standard e greşit şi bosonul Higgs nu există? Natura ştie cum funcţionează. Dar noi nu. Noi avem ideile noastre, fie că sunt corecte sau nu. Dar vă promit că vom afla în curând. Vom afla răspunsul corect. Slujba mea e să mă duc la serviciu şi să încerc să înţeleg lucruri pe care oamenii nu le înţeleg. Dacă într-o zi mă voi trezi şi voi descoperi că bosonul Higgs nu există… Asta înseamnă că n-am înţeles nimic toţi aceşti ani şi asta pentru mine va fi cea mai mare înfrângere.”

În acel august, puzzle-ul la care s-a lucrat mai bine de o viaţă de om a fost desăvârşit. Omenirea nu va uita ce a făcut doctorul pentru fizica modernă. I s-a acordat premiul Nobel pentru fizică şi a murit la scurt timp după ce a fost numit pionierul noului secol. Ultimul lui vis a fost maşina timpului. Şi ultimele cuvinte: sunetul care învârte lumea…

~

Aparatul se porneşte. Nu ai cum să îi descrii mărimea fără să fii impresionat. Cercetătorii de la CERN au construit timp de zeci de ani o laborioasă reţea de fire care pătrund acceleratorul dintr-o parte în alta. Pe toată suprafaţa se găsesc mici circuite ori luminiţe. Întrerupătoare şi fire legate de alte fire colorate care îşi duc mai departe sarcina în calculatorul central al CERN. O maşină cuantică capabilă să întrevadă o ruptură în timp, în mijlocul găurilor negre create de ea şi să privească câteva secunde în altă lume.

Dar să introducă o altă prezenţă nu s-a mai încercat.

Marele ochi rotund din centru este pregătit. Cercetătorul şef se roagă “În numele sfintei treimi: forţa tare, electromagnetică şi  gravitaţională… “

“Crezi în Dumnezeu?” îl întreabă colegul său.

“Dumnezeu nu are loc în tiparul pe care l-am creat noi. Atomii se mişcă conform unei paradigme. Algoritmii i-am stăpânit când am stabilit ce e natura umană. Oamenii însăşi acţionează ca un tipar. Şi de aceea, atât timp cât credem asta, maşina va funcţiona.”

“Pentru că putem prezice cum anume s-au mişcat particulele acum 100 de ani? E absurd! Dacă se întâmplă asta, e pentru că ceva mai presus de noi, poate chiar originea bosonului ne îngăduie. Eu înclin spre o fiinţă divină.”

Vocea celuilalt cercetător se aude prin microfon : “Subiectul nr. 42, Greg Bohnem, porneşte spre platformă.”

Pupila aparatului se dilată. Fizicienii încep numărătoarea inversă cu un deget pe butonul care îl va transporta pe astronaut în trecut.

Şi chiar i s-a îndeplinit visul. E îmbrăcat ca un astronaut, în costumul alb, cu emblema NASA/CERN pe umăr, cu casca argintie pe cap şi cu vizorul tras. Vrea să privească cum se naşte lumea. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla când calculatorul cuantic va prinde viaţă şi va citi în istoria universului. Unii zic că se va şterge istoria, alţii prezic un mic cutremur în Chile sau Japonia…

În altă sală se sting luminile şi LHC se aprinde de la un capăt la altul.

„Ca şi Pământul văzut de sus. Toate oraşele lumii mă privesc acum.”

E timpul. Acceleratorul e la maximă capacitate. În costumul său alb, Bohnem părea o penumbră cu tentă de copil, care înaintează spre centrul aparatului, unde îi e locul. Prin contrast, partea lui descoperită părea şi mai luminoasă, iar strălucirea ei începea să se distingă, de parcă lumina era formată din particule clare şi uniforme. Brusc, s-a simţit confuz. Din capsula lor, oamenii de ştiinţă numără invers. De data asta va exista şi zero,  îşi zic ei. Spre începutul lumii!  În numele dr. Nova, apăs acest buton, aşa să ne ajute legile fizicii!

Un arc de 15 mil. de volţi îi traversează corpul şi se aude alarma.  De aici încolo totul e posibil.

Poate vor da greş şi toţi vor fi iar dezamăgiţi. Poate Bohnem va afla răspunsul la viaţă, univers şi va duce omenirea printre stele, aşa cum visa el când era copil. Poate că vor descoperi amprenta lui Dumnezeu sau chiar reţeta după care a gătit soţia mea prăjitura?

Totul e întuneric.

„Ceva nu e în regulă. Cine a stins luminile? de undeva, dintr-un colţ se aude un clinchet. O femeie, pe o terasă cu vedere la munte. Ţine o pisică neagră în braţe. Iar pisica se joacă cu un clopot de vânt. Cu cât se face zgomotul mai tare, cu atât se înverşunează motanul. Femeia râde. Iar râsul ei e mai plăcut decât orice melodie.

Ştii, povesteşte bătrânul, i-am arătat într-o zi soţiei ecuaţiile mele pentru noul model standard al particulelor, cu un algoritm care să includă bosonul. Ştii ce mi-a zis? Că seamană cu muzica. Şi mi-a arătat partiturile ei. M-am uitat la ele ca un turist la un tonomat japonez. N-am înţeles nimic, se amuză el, dar am ştiut că e muzică. Şi când o aud pe ea cântând, nici nu-mi pasă cum arată partitura…

Dacă e vară, e sunetul clopoţeilor de vânt.

~

Ce e acel sunet, care îmi sună în urechi? E cel mai ciudat sunet pe care l-am auzit în ani de zile… e sunetul unei inimi care bate.  Inima unui copil încă nenăscut. E sunetul care face  să se învârtă o lume. Ce e sunetul acela care aleargă? Ce ciudat, mă gândeam, că acea inimă e moartă de mult…

E linişte din nou. Atât de linişte că pot asculta cum vibrează lumina. Nu există nimicul. Nu mă sprijin decât de costum, ca să nu mă înghită vidul. În afara mea e o gigantică gaură neagră care aşteaptă să mă înghită. E sunetul unei planete sfâşiate sau al unui soare înghiţindu-şi sora. E canibalism stelar.

Apoi iar e întuneric. De data asta, e şi frig. Câ timp am stat aici, nu ştiu. Mi-e foame. Mereu mi-e foame.

Dar stai, se întâmplă ceva. Simt o furnicătură în picior. Trebuie să văd. Trebuie să văd ce se întâmplă. Deschide-ţi casca, Bohnem. Deschide-ţi casca! Dar mă opuneam cu putere. Dacă era o nova în faţa mea puteam să-mi carbonizez ochii. Scânteile s-au extins la braţul stâng. Nu am mai rezistat şi am deschis casca.

Nu s-a întâmplat nimic. Nu am izbucnit în flăcări, nu m-a înghiţit gravitaţia unei stele neutronice. M-am uitat la braţ şi m-am uitat în depărtare… În fata mea, infinitul. Braţul meu se topea în materia de bază din care începe universul. O umbră avansa spre mine. O linie clară, verticală care mă separa în două. Pe mine care creşteam şi partea albă din costum. Valurile de radiaţii se grăbeau unele spre altele. Aşa cum nu există cuvânt pentru întunericul acela negru; nu există cuvânt potrivit pentru absenţa aceea de viaţă. Vedeam, în sfârşit, culoarea adevarată a universului. Îmi pipăiam în exterior pulpa despre care crezusem că era singurul meu sprijin. Ajunsesem la capătul ultimului simţ. Mi-era frică că mă voi dizolva. Că voi deschide uşa şi ce se vede dinolo de prag e atât de mare şi întunecat încât lumea pe care am lăsat-o în urmă nu mă mai poate tenta. Şi tot ce-am vrut vreodată e să zbor. Atunci bezna s-a oprit. Nici vorbă de particule elementare, explozia de miliarde de grade, niciun catalizator al particulelor numit Higgs.

Tot ce a putut face Bohnem e să-şi pună o singură întrebare şi particulele inerte de o veşnicie au început să se mişte. O întrebare pe care cu siguranţă şi-a pus-o şi bătrânul Nova. E ca şi cum ai avea o grădină şi un tărâm dincolo, dar nu poţi trece  de  gard.  E ca şi cum ar fi o barieră. Ca şi cum te-ai uita la ….