M-au izgonit din Regat. Au dat cu pietre şi au strigat că nu sunt zeu. Femeile îşi ţineau copiii în braţe şi plângeau. Nu ştiau de ce anume plâng, dar ceva le spunea că se cer lacrimi. Se aflau în faţa ultimului rege, se aflau în faţa omului pe care bărbaţii lor, stăpânii lor, îl izgoneau.  Era o zi mare. Lacrimile sunt stropii de ploaie care udă zilele mari.

Ultimul rege! Ăsta sunt eu.

Te opreşti din drumul tău şi mă priveşti. „E nebun.” Asta îţi spui. Şi mergi mai departe. Prea multe nimicuri ca să te preocupe hainele ciudate ale bătrânului care stă cu capul în mâini pe banca din Parcul Central.

Şi totuşi, dacă decizi să te opreşti şi să mă întrebi, îţi voi spune că nu ştiu cum am ajuns aici. Nu ştiu cât a trecut de când mă plimb printre caleşti şi printre Mercedesuri. Nu-mi mai număr anii.

Zeii nu-şi numără anii.

Nu, eu nu sunt zeu. Cei care-au venit după mine, după consuli, aceia s-au crezut deus, aceia au pângărit. Cine a aruncat cu pietre după ei? Cândva, pe vremea când încă stăteau în for cele douăsprezece table, am fost rege.

Mi-au spus rex, dar am fost şi sunt un peregrin.

Pietrele lor nu m-au omorât. Am fugit, e drept. Câinii turbaţi nu fug. Ei sfâşie. Aleargă spre cei care-i hăituiesc. Îi muşcă. Nici măcar nu latră, doar mârâie şi ucid. Dar eu am fugit. Am fugit cât m-au ţinut picioarele şi plămânii.

I-am urât pe toţi, i-aş fi omorât pe toţi, dar am fugit. Nu le-am spus nici măcar un cuvânt, nu m-am oprit să acuz corul de femei nebune. Nu m-am oprit să urlu bărbaţilor că i-am hrănit ca pe copiii mei. Nu le-ar fi păsat. Erau prea sătui, prea plini de ură ca să audă, prea însetaţi de sânge ca să asculte. Oamenii nu se strâng laolaltă decât pentru pâine sau sânge. E tot ce vor. S-au adunat în jurul lui Ieşua pentru peşte şi pâine, s-au adunat în jurul lui Robespierre pentru ghilotină. Tot ce e animal iese din om atunci când e cu oameni.

Urlau cât îi ţineau plămânii fără să ştie de ce.

Poate sunt laş. Am fugit, e drept. Nu, nu voiam să mor lapidat, ca o femeie necredincioasă. Nu după ce i-am hrănit. Am cucerit zeci de cetăţi pentru ei. Am legat mii de sclavi. Ani de-a rândul le-am împărţit pâine şi sânge. Le-am dat spectacol. Ani de-a rândul m-au iubit.

Şi pe Robespierre l-au iubit.

Şi pe Ieşua l-au iubit.

Şi pe Hitler.

Nu, nu eu am fost câinele turbat. Ei au fost. Ei au muşcat mâna care i-a hrănit. Aşa că, să ştii, poţi să mă acuzi că sunt laş. Nu ai fi primul. Nu ai fi ultimul. Sunt zile când mă acuz până şi eu. Ce fel de rege sunt eu? Ce fel de om – ce fel de zeu – e lapidat?

Cum am ajuns aici? De când fug? Cine sunt?

Aş vrea să ştiu…

Prea mult îşi doresc oamenii să nu mai moară. Prea puţini se gândesc la ce înseamnă cu adevărat asta. A trăi veşnic, dragule, a fi una cu zeii, înseamnă a te uita, în cele din urmă, pe tine însuţi. Înseamnă să fugi până nu mai rămâne nimic. Am bătut lumea asta de la un hotar la altul, de la o eră la alta. Am văzut tot ce se poate vedea, dar n-am dat de nicio oglindă şi, după cum ştii, ochii care nu se văd se uită.

Vremea m-a îmbrăcat în haina ei şi m-a şters de pe faţa pământului. Sunt la fel de bătrân, dragule, ca o umbră. Fiul mai mare al timpului…

Poate nu sunt un zeu din Olimp, poate nu sunt un dumnezeu din rai, poate sunt doar un strigoi, un lar fără vatră sacră.

Bântui.

Nu, nu te speria. Sunt prea obosit pentru asemenea clişee, dragule. Vreau doar să stăm de vorbă. De fapt, ca oricare, vreau să taci şi să mă asculţi. Am citit undeva – acum vreun deceniu – că oamenii nu ştiu să asculte. Ştiu doar să se gândească la ce urmează să spună odată cu lăsarea tăcerii celuilalt. Nu s-a schimbat nimic, se pare…

Tu, spre deosebire de semenii tăi, taci. Poate frica e de vină, poate fascinaţia. Poate îţi repeţi încontinuu că bătrânul ăsta e nebun. Oricare-ar fi motivul, bine că taci.

Ascultă-mi oful şi vezi-ţi de drum…

N-am vrut să ajung aici, acum. Am văzut locuri mai frumoase, am simţit timpuri mai blânde. M-au hăituit câinii secole întregi, dar am privit din când în când în jurul meu. Am văzut şi oameni. Da, când nu se adună în jurul vreunui miracol sau al unei executări, ei sunt oameni. Au nevoie doar de linişte, au nevoie să se oprească din drumul absurd spre nicăieri şi să tacă. Să lase mintea să urle. Să tacă. Aşa ca tine. Ţi-ai scos până şi căştile din urechi pentru mine. Nu pot decât să mă simt onorat.

Ce spuneam?

Am văzut războaie, dragule. De la punice la mondiale. Ştii cum stă treaba cu războaiele? Aceeaşi poveste. Oamenii se adună laolaltă şi se sălbăticesc. Doar că, pe câmpul de luptă, sălbăticia îi ţine în viaţă, le dă sens. Îşi lasă persona pe scenă şi luptă în culise. Nu mai sunt actori, nu mai e teatru. E ce rămâne din om când toate lanţurile s-au rupt, când cortina cade peste ultimul act.

Drept să-ţi spun, vă lipseşte un război. Nu vedeţi? V-aţi construit case-cu-vase. Le-aţi construit doar ca să plătiţi, să intraţi şi să spargeţi, să ieşiţi. Scuză-mă, trebuia să pun „plătiţi” la final. Preţul îl afli abia când ieşi. Dar nu contează. Ai spart destule farfurii, ai distrus destul ca să mai conteze acum. Civilizaţie! Democraţie! Bun simţ! Dă-mi voie, dragule, să râd şi să scuip. În orice ordine. Aţi dat jos toga şi v-aţi pus blugi. Era o vreme când vedeam mame disperate dându-se de ceasul morţii pentru o pereche de blugi. Băieţii lor începeau liceul. Zi mare. Se cereau blugi. Se cereau lacrimi. Se cereau atenţii tovarăşilor profesori.

Ce spuneam?

Aruncă o piatră la întâmplare şi, cu siguranţă, loveşti un om îmbrăcat în blugi care habar n-are ce e aceea togă. Ce vreau să spun, dragule, e că lumea nu s-a schimbat. Lumea s-a ascuns. A devenit din ce în ce mai bună la deghizare. S-a umplut de culori, de strălucire, dar nu pentru frumos, ci pentru epilepsie. Culorile acelea nu fac altceva decât să orbească, să sperie, să ne facă să ne întoarcem privirea.

Ce vreţi, de fapt? Tânjiţi să ieşiţi din anonimat. Apoi tânjiţi să intraţi înapoi. Pragul acela s-a ros deja de când îl tot trec fete cu fuste scurte şi tocuri-pumnale.

Ar fi momentul perfect să… nu mai taci.

Bine, poate am vorbit prea mult despre tine, despre voi, despre azi. Poate vrei să ştii cine sunt. Poate vrem amândoi.

După cum ţi-am spus, nu ştiu exact cine sunt. Nume, chip, vârstă, nimicuri… Ştiu doar de unde şi pe unde am venit. Ştiu unde am ajuns şi ce am văzut.

Ar fi trebuit să fiu mort de aproape două mii de ani, aşa că poate te întrebi – dacă ai terminat cu „e nebun, e nebun, e nebun” – de ce îţi vorbesc şi, mai ales, cum.

E simplu.

Adevărul e că picioarele mi-au devenit grele de la un timp. Toată fuga de lapidare vreme de secole m-a obosit, aşa că m-am pus jos şi am aşteptat. Puteam să aud bocetul femeilor, înjurăturile plebeilor şi caii patricienilor, puteam să-i aud cum strigă că sunt doar un peregrin, că Roma are să mă calce în picioare. Dar nu-mi păsa. Oboseala soarbe viaţa – moartea – de orice însemnătate.

Apăru Moartea. Nu, nu moartea, ci Moartea. I-am dat chip de femeie şi am scutit-o de manta neagră şi de coasă. Pentru binele tuturor… Purta o togă – ca bărbaţii, doar că ea era gata oricând şi pentru oricine să o dea jos – şi părul negru îi cădea peste umerii cumva dezgoliţi. Purta machiaje dintre cele mai scumpe şi parfumuri care te lipseau de orice strop de raţiune. Îmi doream din tot sufletul să nu se apropie. Să plece. Să pot respira. Dar ea s-a aşezat în genunchi, lângă mine. Toga îi ajungea până în pământ. Ceva îmi dădea impresia că era gata oricând să cadă de pe trupul ei. Şi era din ce în ce mai greu să-mi ţin respiraţia.

Oare mai aveau mult până să mă ajungă din urmă câinii?

Şi-a apropiat buzele cărnoase de urechea mea şi a şoptit:

− Vrei să mori, Majestatea Ta?

Iar eu, uitând să nu respir, i-am zis că da.

Şi ea zâmbi.

− Înţelept ca întotdeauna. Degeaba priveşti în stânga şi-n dreapta, Majestate. Câinii tăi turbaţi s-au domesticit pentru câteva sute de ani. Şi-au pus zeii în mâinile unui om, legea în mâinile altuia. Câinii tăi au adus întreaga lume la picioarele Romei. Şi lumea i s-a urcat Romei la cap. Familie, pietate, lege, autoritate, toate s-au fărâmat sub talpa Plăcerii. Omul s-a unit iar cu divinul sau, mai bine zis, omul s-a numit divin. Dominus et deus. S-au sfâşiat între ei sute de ani. Toţi voiau să fie zei. Apoi, câinii turbaţi de care fugi tu s-au împărţit în două haite. Una te-a căutat la Apus, cealaltă la Răsărit. Cei din Apus au fost răpuşi de heruli. Roma, aşa cum o ştii tu, s-a stins la finele celui de-al cincilea secol. Imperiul de Răsărit a rămas în picioare încă un mileniu, dar s-a stins şi el. Fugi degeaba, Majestate.

I-am zis că îi aud.

− Vrei să îi auzi. Oamenii au nevoie să se simtă urmăriţi, vor să simtă sfoara care le leagă încheieturile de cer. Dar tu nu eşti om. Nu eşti orice om.

Am întrebat-o dacă sunt în siguranţă.

− Da. Nu te mai vânează nimeni.

M-am simţit gol. Şi greu. Şi fără noimă.

Ea s-a ridicat de pe asfalt (nu ştiu când anume era, dar ştiu că stăteam pe asfalt) şi mi-a şoptit:

− Bucură-te că ai dat peste mine, Majestate! Moartea te cruţă, dar nu şi viaţa.

De-atunci bântui.

A plecat. E… a câta persoană care pleacă? Am pierdut de mult numărătoarea. Oamenii pleacă atunci când vine vorba de moarte. De parcă tocmai cuvântul, numele, ar aduce-o înaintea lor. Adevărul e că le place să fugă, le place să se teamă. Se simt în siguranţă atâta vreme cât nu o pomenesc, atâta vreme cât tac şi lasă elefantul din camera lor strâmtă să-i calce în picioare.

Fugiţi! Imaginaţi-vă urmăriţi, hăituiţi! Dar nu, nu vă urmăreşte nimeni, nu aleargă nimeni cu coasa după voi, nu-i pasă nimănui. Nici cerului, nici omului nu-i pasă de om. Vă hăituiţi pe voi înşivă. Sunteţi prada care aleargă cu sufletul în palme spre prădător. Aveţi nevoie de fugă, aveţi nevoie de panică. Ce mai rămâne când se lasă liniştea? Ce mai rămâne când dispar maşinile, zgomotul, fumul? Coasa calmului e mai ascuţită decât cea a morţii.

Ce spuneam?

Ce-mi spuneam?

Am ajuns să vorbesc singur. Nu, nu sunt nebun. Sunt mai nebun atunci când vorbesc cu alţii. Vrei, nu vrei, tu eşti singurul care te înţelegi, care te cunoşti. Tu ştii cum să-ţi vorbeşti, cum să-ţi taci.

Tu şi cu mine, Majestatea Ta…

Încotro?

E întuneric. Parcul se umple de oameni prinşi între zgomot şi tăcere, între negru şi roz… Se ţin de mână. Vorbesc prea mult despre prea puţin. Râd. Liniştea îi îngrozeşte acum. Se luptă cu ea în toate felurile. Râd în gol. Să li se audă vocea e tot ce contează. Şi merg înainte. Privesc înainte. Au aşteptat toată ziua – în linişte – să ajungă aici. Au aşteptat să se lase întunericul. Şi nu ştiu de ce. Nu ştiu nici eu, nu ştiu nici ei. E drept, în lumina lunii dispare orice imperfecţiune. Dar rămân numai contururi. Omul dispare. Rămân doar râsete, rămân doar voci.

Sunteţi frumoşi. Aşteptaţi noaptea ca să vă aşezaţi pe-o bancă în mijlocul parcului, să vă priviţi în ochi şi să tăceţi. Alegeţi noaptea ca să vă pustiiţi în voi înşivă, să vă aprindeţi o ţigară şi să ascultaţi frunze! Nu o aşteptaţi ca să vă ascundeţi!

Cu cine vorbeam?

Femeia dinaintea mea e frumoasă. Ştiu despre ea că are doi copii şi că îşi doreşte din tot sufletul să poată, măcar pentru puţin, să şi-i scoată din minte. Are ochii negri şi părul îi ajunge până la umeri. Faţa îi e palidă şi-şi ţine mâinile în buzunarele strâmte ale blugilor. Ţine o ţigară stinsă între buze. Aburii par fum.

Îmi cere un foc.

Îi dau.

Mai ştiu despre ea că bântuie. Ca şi mine. Păşeşte prea sigură pe ea ca să ştie unde merge. Clipeşte prea rar. Se chinuie prea mult să se gândească doar la ceea ce vede. Vrea să scape, vrea să se piardă.

Stă dreaptă înaintea mea şi fumează.

Mă pufneşte râsul. Îmi aduc aminte de vremurile când fumau şi purtau pantaloni doar bărbaţii. Îi pot vedea tot trupul. Aproape că n-am nevoie de pic de imaginaţie…

Aruncă ce-a mai rămas din ţigară pe ciment şi o calcă. Se teme să nu dea foc parcului? Se aşază pe bancă, lângă mine, şi tace.

Ştie la ce e bună noaptea.

Ne privim.

Nu ne-am mai văzut, ori auzit, ori ştiut într-un fel sau altul, niciodată. M-au hăituit romanii, apoi nemurirea… Am văzut multe – oameni, monştri, miracole, minciuni, miracole-minciuni –, dar n-am stat niciodată să privesc.

Vedem mult, privim puţin.

De milenii caut banca asta, seara asta, liniştea asta, chipul ăsta.

Îşi lipeşte tâmpla de umărul meu şi închidem ochii. Eu îmi văd toga, îmi văd regatul, îmi văd forul şi-mi văd tablele… Îmi văd apoi vatra, focul. Sunt acasă. Am ajuns acasă.

Ea vorbeşte. Dărâmă tot.

− Plângi, Majestate, îmi zice.

Şi eu plâng. Plâng ca un copil, ca un strigoi pierdut în timp, printre icoane şi manele, printre clasici şi dame de pică. Plâng fiindcă mi-e dor de simplu, mi-e dor să ştiu, nu să cred. Plâng fiindcă nici pământul, nici omul, nici cerul nu mai sunt certe. Plâng fiindcă nu ştiu dacă vreau să plec sau vreau să schimb. Plâng fiindcă nu ştiu unde să plec. Nu ştiu când… Nu ştiu ce să schimb. Nu ştiu cum… Plâng pentru că nu pot merge decât înainte. Plâng pentru că nu mă tem. Pentru că am obosit să văd şi să nu privesc.

Nu vreau să plece şi ea, aşa că plâng în linişte, pentru mine. Îmi curăţ ochii de ce-au văzut şi de ce trebuie să mai vadă.

Şi simt că tocmai realizează cât de puţin sens are tot ce se întâmplă în acest moment. Caută sens, caută să se justifice. Fiecare pas, fiecare gest, fiecare gură de aer trebuie justificată. Cui? Nu zeilor ori dumnezeului, nu celorlalţi, ci nouă. Am mai spus (nu-i aşa?) că omul îşi e prădător.

− Trebuie să plec…

Simt cum se ridică de pe bancă, apoi, după o vreme, îmi fac curaj şi-mi deschid ochii. E pustiu. Îmi muşc mâna cu toţi dinţii şi privesc ceasul. Da, la ora asta lumea îşi arată pustietatea, adevărata faţă.

Îi închid la loc. Degeaba…

Sunt ultimul rege al Romei. Poate sunt zeu, poate strigoi… Dar nu, nu sunt om. Oamenii mor. Femeia îmbrăcată în togă, cu umerii goi, nu le spune că sunt în siguranţă, că nu există nicio gloată de romani care-i bântuie, că nu există nicio frânghie care-i leagă de cer. Eu sunt liber, dar tânjesc după sfoară. Vreau să mă leg de cer şi să dansez după cum mă poartă norii, după cum îmi cântă ploaia. Vreau să mă ştiu urmărit de plebea nebună, vreau să strig şi să mă feresc de pietre. Vreau să mă ţin cu dinţii de viaţa mea. Vreau să mă tem.

Vreau să fiu om.