Atunci când pedepsești un copil pe nedrept, faci din el un viitor delincvent. La fel, atunci când lauzi un mânuitor al condeiului fără s-o merite, faci din acesta un viitor delincvent al literaturii. Scriitorul are impresia că l-a luat pe Dumnezeu de un picior și se instalează într-o dulce și prolifică mediocritate.
Cârcotașii pot cere exemple, în sensul celor spuse mai înainte, pot cere nume, să aibă motiv de distracție sadică. Îi invit să caute singuri, sa nu vrea totul pe tavă și să învețe, dacă au ce, din greșelile celor căutați!
Ovaționații fără rost, e mai mult ca sigur, nu se știu singuri; dacă are câte unul minima inteligență să-și dea seama de situația în care se află, nu are nici un interes să scoată capul din apă. Ei simt o plăcere aproape sexuală să fie gâdilați sub barbă.
Lăudacii se știu ei; laudele deșănțate sunt proliferate cu bună știință, să mai poată fi desființat un pretendent la gloria eternă. Lichelismul e normal și arhiuzitat în lumea literaturii, acesta fiind mult mai prezent la ființele inteligente. Nu au de ce să se invidieze doi gropari, fiecare fiind cu groapa lui, dar scriitorii, mai ales când se mai erijează și în critici, lucrează la groapa comună a literaturii, unde nu se știe cine e mai de adâncime sau mai de suprafață.
Când îl critici pe scriitor, îi dai șansa să-și șlefuiască asperitățile sau să revină asupra textelor mai slabe, să le reactualizeze continuu. Brâncuși a șlefuit-o pe ”Domnișoara Pogany” până la esență.
Totul e să-l critici pe scriitor în mod obiectiv. Dacă îl critici fără motiv, doar așa, să te afli în treabă, că nu-ți place de el sau că răspunzi la vreo comandă, poți ajunge la același rezultat ca atunci când îl lauzi fără motiv. Ca să salveze aparențele, criticului îi vine mai ușor să laude.
Desființarea prin demolare se întâlnește undeva, la infinit, cu desființarea prin supraînființare. Laudele pot desființa un scriitor de valoare, acesta neștiind la un moment dat, în ce punct se află. Lucrurile sunt mult mai grave dacă scriitorul lăudat e lipsit total de talent; nulitățile nu au îndoieli în ceea ce le privește.
Dacă un scriitor talentat își dă seama că a fost păcălit de prieteni și a luat-o pe un drumul desfundat indicat de aceștia, se poate refugia în ziaristică, în alt domeniu conex sau poate aștepta pensia. Scriitorul fără talent rămâne pe loc și produce opere pe gustul lăudacilor lui.
Școala românească de critică e şi mai bulversată decât școala de literatură, care poate merge și fără roata de rezervă: critica obiectivă și de valoare.
Se poate scrie o lucrare valoroasă doar pentru gustul criticii și gustul publicului, în același timp. Dacă e scrisă doar pentru unul dintre cele două aspecte, nimic nu e peren. Science fiction-ul românesc actual e scris doar pentru gustul unor critici de circumstanță, mai mult o critică de preîntâmpinare decât de întâmpinare. Publicul e în formare, cum în formare e și critica de valoare.
SF-ul românesc e o clădire de mall cu mai multe etaje sau nișe, cum vreți să le spunem, care nu comunică între ele, în condițiile în care mall-ul însuși e considerat o nișă a mainstream-ului. Fiecare etaj e cu publicul, criticii și scriitorii lui. Aceste etaje nu se referă la literatură, ci sunt structuri organizaţionale cristalizate pe criterii de interese și simpatii de moment. Fiecare etaj se apără violent de vecinii lui.
Necazul cel mai mare e că nu avem cazuri separate, fenomenul tinzând să se extindă necontrolat. Când un cetățean scuipă în Dunăre, nu are loc decât un act dictat de lipsa educației. Dacă însă, două milioane de cetățeni scuipă în Dunăre, crește nivelul apei și se inundă culturile. La fel e și cu critica de circumstanță generalizată; când două milioane de critici scuipă în apele unui fluviu scriitoricesc, nivelul acestora crește și amenință însăși cultura română. În anumite perioade de timp, cultura română a fost înecată de mediocritate, cum se întâmplă și azi.
E ceea ce se întâmplă și acum în SF-ul românesc, parte și el, a culturii române. Pe etaje, se coagulează jurii, care premiază și promovează, să fie ceva, acolo. În trecutul apropiat, science fiction-ul era menit să-i țină ocupați pe cei care aveau prostul obicei să gândească. Azi, science fiction-ul e menit să dea de lucru celor care au prostul obicei de a-i înlătura pe cei care mai îndrăznesc să gândească. Jobul acestor scriitori autointitulați critici e să promoveze cum știu ei mai bine, adică după ureche, scriitorii unei zecimi de secundă și să se plimbe, în timpul programului, cu scara rulantă, între etaje, pe la standurile ticsite cu dicționare, cărți de bucate sau tratate despre arta scrisului, în căutare de tinere talente, dispuse să dea o țuică.
Asta spuneam si eu; trebuie sa avem grija sa nu se raspandeasca din nou obiceiul scuipatului in Dunare; e o metafora dura, dar cu metafore abia sugerate, nu facem nimic. Sunt prea multe mimoze in SF-ul romanesc, pe care nu ai voie sa le ofensezi nici macar cu un suras. La propriu, daca voi parasi vreodata Craiova si Romania, principalul motiv, nu pretext, este obiceiul din ce in ce mai generalizat de a se scuipa pe jos. Romanii din Italia nu au inteles ca, mai ales in sud, daca scuipi in spatele unui italian, iti poti pierde viata.
cu Mircea Coman pe post de “feliator de butuci” nu ce poate spune ca acest CONCURS LUNAR DE SF de pe SRSFF va avea o soarta trista. “pierzatorii” au la dispozitie un spectacol de critica si nu-s repudiati pe motive de apartenenta la un clan (ca tot spunem lucrurile pe numele de botez). Coman nu este remunerat pentru munca sa fenomenala, nu vine din vreun coltisor de tara unde putea sa fi baut deja vreo tuica, nimic din ceea ce a facut in ultimii doi ani pe acest taram al criticii nu-l descalifica (ba, dimpotriva!) si gaseste mereu tonul potrivit incurajarii celor care vor sa ajunga undeva, indiferent unde isi propun dumnealor.
pana anul acesta am considerat concursul Helion ca fiind etalon, si toti prietenii si aprecierile mele au aratat acest lucru. de cand a inceput ACEST concurs-maraton-lunar de pe SRSFF, si dupa ce am vazut si rezultatele jurizarii (chiar daca eu, personal, aveam un alt favorit) impreuna cu motivele expuse elegant pentru top-uirea lor (unde iar am o rezerva) pot spune ca a inceput O NOUA ERA in pretuirea “autohtonilor”.
am observat aparitia unor nume noi, precum si usurinta cu care ei se pot remarca numai pentru ca isi doresc foarte mult sa scoata capul dintr-un mal de a carui existenta, probabil, nici n-au aflat.
e cea mai buna ocazie pentru fiecare dintre noi de a da masura talentului care ne chinuie.
Mircea Coman – pentru ca nu e platit de nici un clan!!! – este acel arbitru strain de care aveam nevoie. si, asa cum am mai declarat, niciodata n-o sa-i pun la indoiala gusturile, pentru ca – in sfarsit – literatura romaneasca de Science Fiction are un fel de robot insensibil la mita (scuze, Coman, asta e impresia pe care mi-o lasi) care da gauri perfecte in roca dura a nesimtirii cu care se impart laurii in acest areal, punand lucrurile intr-o ordine care, chiar daca va fi numita ORDINEA LUI COMAN, ne lasa tuturor un MODEL, ne ofera un pic de SIGURANTA, ceva ce poate fi numit drept CALE DREAPTA, cu criterii, motivatii si indemnuri pentru fiecare caz luat in parte.
lui Mircea Coman nu-i este LENE sa-si motiveze alegerile, nu vinde cateva amarate de titluri pentru bani de lemne, nu are fonduri pe care trebuie sa le justifice la sfarsit de an, nu are energie in dumnealui decat pentru A ORDONA UN HAOS iscat din interese meschine (rau!). el nu este un lider formal, sa fim seriosi, este un LIDER INFORMAL. iar ascensiunii lui NU AVEM CE-I REPROSA. deopotriva, profesionisti, hobby-isti si neica-nimeni ii citim cronicile cu religiozitate de DOI ANI DE ZILE!!!
sa-l lasam sa-si faca treaba si fiecare sa aiba parte de lucrurile bune pe care le face PENTRU NOI TOTI. iar cei care vor sa-si faca un nume, sa-i faca de-o culegere, sau doar de paine, sa-si faca de cap, sa aleaga (ca au de unde) povesti cu care sa-si dea propriile premii locale, micii si tuicile, sa-si umple culegerile sau fituicile.
toti avem de castigat de pe urma acestui om, chiar nu vedeti asta?
sa ne traiesti si sa ramai asa cum esti, draga Mircea Coman!
eu sunt in stare sa recunosc ca esti ceea ce avem nevoie!
sa vedem cine mai are suficient sange in instalatie sa recunoasca asta!
Draga Eugen, repet, lumea este croita asa si asa va ramane mereu, cu bune si rele. Dar se vor ridica din mijlocul ei si indivizi care vor incerca sa lupte cumva. Nu stiu insa cat vor rezista, exista o presiune uriasa. Spui ca raspunsul meu taie avantul cititorilor cei mai optimisti. Eu cred ca cititorii sunt singurii care trebuie sa faca diferenta intre o lucrare buna si una slaba, pentru ca ei sunt prea putin interesati de gasti si lupte pentru imagine. Problema este ca si cititorii au devenit cam dezinteresati, in acest haos social-economic, iar cei care mai sunt devotati fenomenului prefera sa cumpere si sa citeasca nume deja consacrate.
Asadar, efortul unor eroi precum Mircea Coman, poate fi observat de cateva sute de pasionati care cunosc siturile astea, dar cum se pot atinge masele? Cei care intra intr-o librarie si cauta o carte, se uita la cum arata coperta, la ce scrie pe spatele ei, la ce nume are editura, la ce nume are autorul, la ce premii a obtinut. Eu i-am sugerat lui Mircea, daca tot ii place critica, sa scrie o carte care sa aiba mai mult impact.
Si sa nu uit, trebuie totusi sa remarc ca anumite reviste si organizatii fac un efort de promovare a autorilor tineri sau chiar si a celor cunoscuti. Dar vor putea acestea sa le dea peste nas celor care publica autori supralicitati si dau premii bombastice numai ca sa atraga atentia cumparatorilor?
Mie Editura SRSFF imi suna foarte fain. O editura curata si un critic curat pot face diferenta. Cine ii va sustine?