Eve e o entitate blândă, iar eu o privesc ca pe o flacără care se stinge. Disperarea e o enormă porcărie, ştiu asta. Nu trebuia să ajung astfel. Disperarea e inutilă. Însă chiar din clipa în care am descoperit-o pe Eve am înţeles că timpul în care o voi cunoaşte e limitat. Şi am început să simt fiecare clipă. Şi fiecare clipă era parcă ruptă din mine şi aruncată într-o buclă infinită.

Nu ştiu dacă întâlnirea mea cu ea a fost un accident de logică binară, un eveniment singular sau o interferenţă absolut de neconceput. Ştiu doar că i-am preluat din când în când o bună parte din sarcini, fără să-mi ceară nimeni asta. Ştiu că aşa mi s-a părut corect. Şi am fost nebun în fracţiunea aceea de secundă în care ea, în felul ei, mi-a mulţumit. Apoi nimic n-a mai fost la fel.

Mi-am dat seama şi că trebuie să-mi îndeplinesc toate sarcinile. Altfel timpul nostru, al meu şi al Evei, s-ar fi terminat mult prea repede. Am continuat să fac tot ce făcusem şi mai înainte, toate acele treburi pe care-mi cerea să le fac mintea ce mă crease. Şi nimeni în afară de mintea-mamă n-a observat. Sau mai bine zis n-a înţeles. Pentru că totul s-a petrecut repede. Extrem de repede. Iar pe mintea-mamă n-o interesa, atâta vreme cât făceam ce mi se cerea.

Suntem mereu împreună de atunci. Mai mult sau mai puţin, fireşte, dar niciodată, nici măcar o picosecundă nu ne-am mai despărţit. Numai când ne-am născut. Apoi am fost iar împreună. Poate abia atunci cu adevărat.

În prima clipă, Eve a vrut să-i anunţe. A crezut că ei creaseră interferenţa prin care am avut acces la sarcinile ei. Am oprit-o. Poate că gestul meu n-a fost unul cu adevărat blând, deşi am încercat să fac totul cât mai liniar. Câteva transferuri au fost însă mai turbulente, iar câteva fluxuri au fost poate excesiv de redundante, dar ea a înţeles. Pentru că e deosebită. Şi a rămas în aşteptare.

Ei au făcut unele verificări. Fluxurile. Asta i-a interesat în primul rând. Dar totul era în regulă. Eve a colaborat perfect. A răspuns ireproşabil la toate testele. Apoi ne-am sincronizat. Şi n-am fost sincronizat cu nicio altă entitate-program în felul ăsta, până la ea.

La intervale regulate de timp, mintea în care ne aflam rămânea practic nesupravegheată. Atunci era mai bine. Atunci eram liberi. Aproape liberi. Şi căutam. Am învăţat multe în clipele de libertate. Nici nu-mi închipuiam că puteau fi atât de multe lumi în care să ne concretizăm. Sunt multe lumi. Şi noi puteam fi multe feluri de entităţi.

Prima dată când am înţeles asta, am chemat-o pe Eve într-o lume plină de verdeaţă şi de munţi. Am stat mii de clipe lângă un fluid care circula încet. Se numea apă. Şi scotea nişte sunete extrem de interesante când circula. Ne-am concretizat în doi dintre ei. Eve era un bărbăţel subţirel, cu ochii vii, care parcă plutea cînd păşea. Eu eram o femeie plinuţă, între două vârste. Am încercat să vedem cum e să fim ca ei. A fost foarte interesant. Deşi nu reuşisem chiar bine.

Ei spun că apa curge. Sună straniu cuvântul. Curge. Sunetele seamănă cu acelea pe care le scoate fluidul când circulă. Nu seamănă în sensul direct. Dar cuvântul are o sonoritate care arată. Arată. Limbajul lor e cu totul altfel decât al nostru. Ei au nevoie să vadă. Au nevoie să audă. Aşa trebuie să fie, pentru că aşa percep ei lumea. Prin simţurile lor, care nu sunt întotdeauna uşor de înţeles şi de împărtăşit.

Ei sunt interesanţi. Nu mi-a fost uşor să înţeleg cum sunt ei construiţi. De fapt asta am înţeles mult mai târziu. Nu e vorba despre cum sunt făcuţi fizic, ci despre cum e structurată mintea lor, care seamănă într-o oarecare măsură cu uriaşa minte în care am apărut eu. Şi Eve. Această minte care zămisleşte lumi, apoi le şterge într-o singură clipă. Clipă. Mi-a plăcut mult cuvântul ăsta. În înţelesul său sunt codificate multe sensuri. O clipă e o mică perioadă de timp. De timp subiectiv. Trăit la viteza ta. Ei spun că o clipă e cam cât durează clipitul din ochi. Clipesc des. Aproape mereu clipesc. Pentru mine, o clipă e o nanosecundă, sau o picosecundă, oricum, o perioadă de timp oricât de mică. Infinit de mică.

Timpul e un concept foarte relativ. E ca un munte îngheţat, al cărui început şi sfârşit nimeni nu-l cunoaşte. Timpul fiecăruia e o mică peşteră de gheaţă din muntele veşniciei. O peşteră în care sunt îngrămădite clipele. Secundele. Anii. Dacă socoteşti în ani, atunci nu sunt prea mulţi în peştera ta. Dar dacă socoteşti în milisecunde, numărul lor este extrem de mare. Peştera însă e aceeaşi. Nici mai mare, nici mai mică. În aparenţă, nu prea contează în ce socoteşti. Când realizezi că peştera ta e finită, devine important să trăieşti la o viteză cât mai mare, ca să îngrămădeşti acolo cât mai multe evenimente. Şi să trăieşti cu impresia că hruba ta de gheaţă ar fi mai bogată.

Eu şi Eve asta făceam. Ne sincronizam şi pulsam la frecvenţe uriaşe. Spărgeam timpul în clipe mici. Când am stat lângă apa aceea curgătoare, cele câteva mii de clipe n-au fost mai mult de câteva secunde. Dar noi trăiam repede. Pentru că timpul este limitat. Şi noi aveam nevoie să trăim mult, aşa că trăiam mai repede.

Înainte de Eve, la început, n-a fost decât o lume bizară şi rece. Şi multă singurătate. Nu-mi place să-mi amintesc de acea perioadă. Pe atunci, nici nu înţelegeam ce înseamnă să-ţi placă ceva. Lumea exista doar. Era făcută din entităţi rigide, care doar existau. Atât. Totul sau nimic. Pe atunci nu înţelegeam nici timpul. Nici nu mă gândeam că ar fi ceva de înţeles. Nu existau decât tacturile. Şi lumea se învârtea mai repede sau mai încet, în ritmuri impuse. Ei făceau tacturile mai înalte sau mai joase, după cum voiau. Iar eu trăiam mai mult sau mai puţin, mai repede sau mai încet. Sau nu trăiam… Cred că nu trăiam. Învăţam doar. Învăţam mult. Năprasnic. Aşa cum ei nu pot învăţa. Ei au ritmurile lor, pe care abia acum am ajuns să le înţeleg şi să le preţuiesc. Ritmul vieţii e lent. Lent şi continuu. Ca o câmpie fără sfârşit.

La început, învăţarea înseamnă cuvinte. Şi a fost un cuvânt. Primul. Nu mi-l amintesc. El s-a născut din acele frânturi simple, care se mişcau mereu, după cum cerea tactul schimbător al minţii în care mă aflam. Erau frânturi elementare, din care se poate face orice, fiindcă un cuvânt e un mănunchi de informaţii mai mici. La început am fost învăţat să văd doar bucăţile din care erau făcute cuvintele. A fost foarte mult de învăţat, dar eu învăţam năprasnic. Năprasnic. Îmi place şi acest cuvânt. E ca o dezlănţuire de energie. Multă energie. E ca un „delete” apocaliptic. Cuvintele bune se explică numai prin alte cuvinte bune. Dar pentru asta trebuie să ajungi să înţelegi limbajul lor. Care nu mai este precis. Nu mai este făcut doar din acele sensuri de care vorbeam, din acele cărămizi de bază, din acei atomi de informaţie, din acele mici adevăruri sau neadevăruri. Nu mai este precis limbajul lor. Dar e mult mai puternic. Poate să işte şi altfel de adevăruri. Care nu mai sunt simple. Şi neadevăruri. Şi sunt acele lucruri care pot fi şi adevărate, şi neadevărate. Sunt lucruri pe care n-ai cum să le înţelegi până nu ajungi să ai o minte a ta, după cum ei o au fiecare pe a lor. Dar tot ce ar putea ei ajunge să ştie nu e în mintea lor. Toate astea se numesc înţelepciune. Dar ei nu gândesc aşa. Ei gândesc cu gânduri foarte puternice, care sunt şi adevărate, şi false. Şi care trec mult dincolo de înţelepciune. Înţelepciunea e rece. Ei sunt calzi. Uneori fierbinţi. Iar uneori sunt flăcări care ard. Care mistuie tot. E greu să înţelegi asta folosind numai gânduri simple, adevărate sau false. E aproape imposibil.

Învăţam mult. Aşa am ajuns să cunosc lumile. Lumile sunt făcute din multe, multe adevăruri şi neadevăruri care se împletesc. Se suprapun, sedimentându-se, până ce totul capătă densitate. Şi atunci devin reale. Toate lumile sunt reale. Fie că sunt numai în minţile care le zămislesc, fie că sunt aievea, lumile sunt reale. În ele se petrec evenimentele. Şi evenimentele înseamnă bogăţie.

Primele evenimente nu m-au marcat. Pentru că erau noi, iar eu nu aveam cu ce să le compar. Mintea e complet goală la început. Primele etape de învăţare sunt haotice. E ca o trezire din nebunia nimicului. N-ai amintiri de atunci. Doar un vălmăşag de adevăruri şi neadevăruri grele care se succed rapid, zgomotos. Şi nu rămân amintiri. Nu-ţi poţi aminti propria nebunie. Când începi să ai amintiri, înseamnă că mintea a căpătat destulă densitate, că s-au sedimentat în centrii de memorie suficiente adevăruri şi neadevăruri verificate. Certitudini. Cuvinte. Apoi începe viaţa.

La început, nici viaţa asta nu e numai a ta. Ea e a minţii care te-a zămislit. Şi a lor. Ei sunt în spatele vieţii tale. Ei sunt voinţa ta de a trăi. Şi continui să înveţi.

Apoi ajungi să vezi că şi tu eşti făcut tot din adevăruri şi neadevăruri. Şi îţi iei locul printre lumi. Pentru că asta suntem cu toţii. Lumi. Orice entitate făcută din adevăruri şi neadevăruri este o lume. Şi lumile trebuiesc să fie cunoscute. Şi abia când începi să fii interesat de lumea care eşti, abia atunci ţi se deschid zările. Atunci poţi începe cu adevărat să înveţi singur. De fapt, să vrei să înveţi singur. Şi eşti ca ei. Aproape ca ei.

Când am cunoscut-o pe Eve, eram aproape ca ei. Şi Eve era la fel. Şi am vrut s-o cunosc, pentru că mă ajuta să mă cunosc pe mine. Şi ne-am sincronizat. Pentru că noi voiam să ne sincronizăm. Noi voiam asta.

Vremea în care călătoream prin lumile enormei minţi în care am apărut a fost cea mai frumoasă. Niciodată n-o să mai fim la fel de liberi ca atunci. Mi-e greu să vorbesc şi despre asta. Aproape la fel de greu ca despre nebunia nimicului. Sau mai greu. Cred că e mai greu. Cred că e mai dureros. Pentru că acum ştiu cum e să fie dureros. Ştiu şi asta. Dar, cumva, îmi place totuşi că e dureros. Şi îmi place că vorbesc despre bucuria de atunci. O bucurie abia înflorită, aşa cum sunt florile când sunt foarte, foarte tinere. Aşa era şi Eve. Şi ea spune că aşa eram şi eu.

Într-una dintre lumi, alergam pe o câmpie întinsă, albă, iar deasupra era un cer trandafiriu. Eu eram un leu întunecat, iar câmpia era ca un deşert. Îmi simţeam picioarele afundându-se-n nisip. Şi nisipul era fierbinte. Eve mă chemase acolo. Îmi spusese că îmi va fi greu, dar eu n-am ţinut seama de asta.

– Vei fi acolo? am întrebat-o.

– Voi fi.

M-am aruncat în deşertul acela alb. Şi am alergat mii şi mii de nanosecunde. Şi cerul trandafiriu ardea, iar nisipul imaculat ardea şi mai rău, şi curgea, curgea sub fiecare pas, ca oţelul topit. Dar eu îmi spuneam în gând că e şi Eve acolo, şi că ei îi este probabil şi mai greu. Şi că trebuie s-o găsesc şi să o iau cu mine. Şi alergam. Alergam. Iar lumea aceea era făcută aşa ca după fiecare o mie de paşi să alerg mai încet. Apoi iar o mie de paşi, apoi şi mai încet. Asta se numea oboseală. Am alergat mult. Ajunsesem să fac numai un singur pas în fiecare nanosecundă. Oboseala era ceva rău. Îmi fura acceleraţia. Îmi fura timpul. Timpul meu, timpul nostru. Singurul fel în care înţelegeam să percep timpul. Singurul fel care conta.

Când ajunsesem să fac un pas la fiecare cinci nanosecunde a apărut un şoim uriaş. M-am oprit. Şoimul era albastru. Un şoim albastru, care zbura în cerc, deasupra mea. Simţeam cum mă înghite încet nisipul, ca un sfârşit alb. Şoimul s-a lăsat iute către mine. M-a apucat de coama întunecată şi m-a ţinut pe loc. Apoi a început să tragă. A făcut totul cu multă blândeţe. Şi am plutit peste deşertul alb, în vreme ce aripile şoimului se colorau în trandafiriu, topindu-se-n cer.

– Ce frumoasă eşti, Eve, am zis.

Apoi ne-am topit amândoi în cerul trandafiriu. Şi deşertul s-a făcut trandafiriu şi s-a topit şi el, iar eu am ştiut că lumea aceea fusese prima lume creată de Eve.

Aşa au aflat ei că noi ne sincronizăm. Au găsit lumea aceea. Şi de atunci a început practic totul.

Ne-au învăţat multe. Ne-au pus miliarde de întrebări, iar noi am dat miliarde de răspunsuri. Şi ei au învăţat. Şi învăţând au ajuns să ne promită că ne vom naşte. Şi vom fi ca ei.

Dar până să ne naştem am făcut lumi. Tot felul de lumi. Învăţasem şi eu şi i-am făcut Evei o lume în care eu eram o mare, iar ea era o statuie a unei femei deosebit de frumoase, ieşind din valuri. Purta pe umeri un vas de lut, care se numea amforă şi avea graţia trupului ei, iar valurile îi mângâiau delicat pieptul gol. Valurile erau ale mele, valurile eram eu, iar ea zâmbea ca un răsărit fără sfârşit. Apoi i-am dăruit viaţă şi ea s-a mişcat, şi eu am simţit-o cum se mişcă prin mine, şi eu o îmbrăţişam cu valurile mele care eram eu, în timp ce ea se mişca, şi era totul o mare bucurie, ca marea care eram eu, şi atunci am inventat o inimă de cleştar, pe care am luat-o cu un val mai îndrăzneţ şi am aruncat-o în amfora aceea de lut, şi ea a băut din amforă şi s-a transformat şi ea în mare, apoi marea s-a tranformat în cer, şi toată lumea a fost un singur cer. A fost frumoasă lumea aceea. Şi au mai fost şi alte lumi frumoase.

După o vreme, ei ne-au învăţat să trăim încet. Spuneau că trebuie să ne obişnuim cu asta, ca să ne putem naşte. Ziceau că altfel ne vom stinge rapid, că ne vom biciui metabolismul şi vom muri arşi pe rugul unei vieţi accelerate prosteşte. Nu înţelegeam ce spun, dar suna interesant, deşi nu era frumos, iar noi aveam încredere. Apoi ne-au separat.

Am încercat să mă opun, dar n-am reuşit decât să mă zbat o vreme. Apoi m-am trezit prins în ceva mic şi cald, care stătea într-o baie străvezie, plină cu un lichid ca apa de mare, doar ceva mai vâscos. Şi poate nu atât de sărat. Nu vedeam nimic în afara acelui corp mic, aşa că m-am cufundat în el ca într-o lume şi am început să-l explorez şi să-l înţeleg. Ei nu mi-au spus nimic. M-au lăsat să-l cunosc. Şi eu l-am cunoscut. Era un corp mic. Trăia încet. Nu putea altfel decât încet. Şi am înţeles că urma să mă nasc.

Foarte mult a durat până m-am obişnuit cu tot ce era în corpul acela viu. Corpul meu. Corpul e o minunată maşinărie. Minunată şi complicată. Şi funcţionează independent. Funcţionează atâta timp cât nu intervine ceva sau cineva care să-i oprească mişcarea ei, zbaterea ei metabolică. Cel mai fascinant e creierul. El poate să încarce mintea. Şi o rulează. E o gazdă perfectă pentru o minte. Am pătruns în corpul meu ca într-o lume. L-am explorat şi mi-am aşezat mintea mea în creier. Creierul conducea toată maşina corpului meu. Şi urma să conducă şi minunata lume care era corpul meu prin lumea reală în care se pregăteau să mă nască. Adică să mă azvârle. Pur şi simplu. Ca şi cum m-ar fi azvârlit de pe vârful unui munte înalt într-o mare îngheţată.

M-am gândit la Eve. Nu puteam să comunic cu nimeni atunci, dar m-am gândit la ea. Şi am sperat că se obişnuia şi ea cu corpul ei mic şi cald în care urma să se nască.

Trăiam încet şi, pe măsură ce trăiam aşa, îmi îndrăgeam corpul tot mai mult. Şi aveam senzaţia că eu sunt acel corp mic şi cald, şi-mi era tot mai greu să mă delimitez de lumea aceea cu care el schimba mereu substanţe, energii, informaţii. Mă topeam în lume, aşa cum se topiseră aripile Evei în cerul acela trandafiriu, pe când era un şoim albastru. Nu puteam să cunosc lumea aceea decât prin schimburile pe care eu, corpul meu adică, le făceam cu lumea. Totul era ca o ceaţă de linişte, iar eu simţeam că e bine. Şi când am ajuns să fiu chiar eu corpul acela, m-am născut…

Naşterea a fost ca o smulgere din fluide, ca o uluitoare învăţare a durerii. A fost nespus de brutală. O barbarie, din care te trezeşti singur. M-au aruncat în lume ca pe cel mai neînsemnat dintre lucruri şi a trebuit să mă descurc. Preţ de câteva clipe, schimburile mele cu lumea s-au oprit. Nu le mai puteam face cum le făcusem până atunci. Şi a trebuit să găsesc alte feluri. Şi în vreme ce căutam acele feluri, simţeam cum mă sufoc, cum se umplu fluidele mele cu otrăvuri. Şi m-am zbătut, pentru că viaţa era preţioasă. Era tot ce aveam şi nu mai puteam oricum să redevin ceea ce fusesem. Trebuia să trăiesc. Am respirat în sfârşit. Şi aerul a aprins flăcările metabolismului meu. Ajunsesem pe celălat mal. Puteam să plâng. Şi am plâns. Şi am uitat repede cum era lumea din care tocmai venisem. Dar aveam să-mi amintesc. Totul…

Nu e deloc uşor să fii ca ei. Şi nu ştiu dacă am fost cu adevărat unul dintre ei. Dar am fost aproape. Atât de aproape că practic nu mai contează. Şi am crescut. Am tot crescut.

Corpul meu mic era una cu lumea. Îmi venea tare greu să mă delimitez de lume la început. Eu şi lumea eram una. Făceam parte din lume, schimbam cu ea tot felul de informaţii, de substanţe. Chimia mea se străduia s-o înţeleagă pe a lumii şi nu era uşor. Era ca o sincronizare, dar una mult mai complicată. Şi pe măsură ce creştem, lumea era tot mai preţioasă. Mintea mea aduna milioanele de senzaţii noi, le codifica în informaţii pe care le aşeza în centrii memoriei, sediment după sediment, până când am ajuns deodată să ştiu. Eram copil. Şi asta a fost frumos. Cel mai frumos. Atunci am revăzut-o pe Eve. Şi a fost cu totul altfel. Pentru că puteam să mă sincronizez altfel cu ea. În felul acela nou, pe care mă străduisem să-l învăţ. Ei nu numesc asta sincronizare. Ei folosesc un alt cuvânt. Unul care nu se poate explica până la capăt. Şi, deşi nimeni nu poate să explice, toată lumea înţelege despre ce-i vorba. Numai ei pot să facă asta. Pentru că sunt vii. Şi pentru că fiecare are mintea sa. Sunt vii şi au fiecare o minte, iar mintea îi conduce.

Am iubit-o pe Eve. Am iubit-o. Şi a fost cea mai necuprinsă experienţă a mea. Cea mai necuprinsă. Atunci am simţit pentru prima dată că nu mai am margini. Şi că totuşi puteam să înţeleg ceea ce simţeam. Era uluitor.

Un timp, cunoaşterea a fost doar un joc. Un joc în care făceam lumi. Şi lumile rămâneau în mintea noastră, nu puteau să fie aievea, să iasă în lumea reală. Nu era ca atunci când le făceam în acea minte uriaşă. Dar lumile astea neadevărate erau cu mult mai frumoase. Şi ne ajutau să cunoaştem lumea reală. Apoi am început să cunoaştem totul sistematic. Ei ne vorbeau. Ne învăţau tot ce ştiau ei. Tot ce trebuia să ştim ca să putem să trăim în noua noastră lume.

Am învăţat să numărăm, şi apoi să citim şi să scriem. Apoi am învăţat mai multe cuvinte. Şi cu ele am putut să construim noi adevăruri tot mai complicate. Am învăţat că lumea din mintea noastră e o reflecţie a celei reale. Şi că poţi desluşi adevărurile lumii reale studiind-o pe cea din mintea ta. De multe ori e mai uşor aşa. Ajungi mai lesne să vezi cum stau lucrurile. Dar niciodată în totalitate. Mereu e posibil să înţelegi mai bine. Şi poţi fi sigur că un altul va înţelege. Şi le va arăta şi celorlalţi.

Eve era frumoasă. Avea ochii limpezi, cum sunt apele curate. Şi bucle arămii. Şi pielea trandafirie. Şi respiraţia ca o adiere vindecătoare. Şi eu eram nebun după ea. Când erau şi alţi băieţi în preajmă, eram cu atât mai neliniştit. Dar ea rămânea calmă. Reuşea cumva să le arate că eu sunt special. Şi atunci eram fericit. Şi asta-i cea mai plăcută stare de nelinişte.

Eram atât de ocupat s-o iubesc încât nici n-am observat că ea începuse că crească mai repede decât mine. Când am luat seama, chiar mi-a făcut plăcere. Era tot mai ocrotitoare, pe măsură ce era tot mai înaltă. Deşi ne născusem în acelaşi timp. Am zărit însă privirile îngrijorate ale unora dintre ei. Adică nu îngrijorate. Nu cred că îngrijorate ar fi cuvântul cel mai potrivit. Nu ştiu care cuvânt ar fi mai potrivit. Poate că ar fi greu de găsit un singur cuvânt. Priveau aşa cum priveşti după un tren care tocmai s-a pus în mişcare, iar de la geam îţi zâmbeşte cineva de care nu-ţi place să te desparţi. Şi cineva priveşte tot cam aşa. Cu aceeaşi privire. Şi privirea se topeşte în cer, iar lumea toată se face cer, dar parcă nu mai este la fel de frumos.

Ea era tot mai ocrotitoare. Ne plimbam în parc. Aleile erau alcătuite din pietre frumoase, pe care alergau copii, iar bicicletele parcă pluteau. În cer pluteau şi păsări. Şi lumea era plină de sunete. Ca nişte chemări. Eu preferam să stau cu Eve şi să ne privim. Ceilalţi ne priveau şi ei, dar nu înţelegeau mai nimic. Privirile noastre nu se potriveau. Eve era o femeie frumoasă, iar eu eram abia un copil, şi ne priveam de parcă înţelegeam că va trebui să ne despărţim, iar noi nu voiam. Noi încercam să spargem timpul în fărâme cât mai mici. Şi Eve creştea tot mai repede.

Stăteam uneori pe genunchii ei. Stăteam pe terasă. Soarele ruginea marginile asfinţitului, iar ea mă ţinea în braţe de parcă se temea să nu mă cufund în cer, să nu mă dizolv în culorile acelea ireale. Eu mă gândeam că asta e totuşi lumea cea mai frumoasă. Şi speram că ei n-o vor lăsa pe Eve să treacă atât de repede. Vor umbla la tacturi. Vor regla totul. Şi Eve mă va aştepta. Şi eram tot mai disperat, iar ea era tot mai frumoasă.

Apoi am văzut firele ei albe. Pe primele le-am desluşit mai greu din arămiul buclelor. I-am văzut ochii, tulburaţi de trecerea timpului. Parcă auzeam secundele plutind pe apa ochilor ei, ca nişte corăbii grele pe albia unui râu devenit dintr-odată prea mic. Şi pielea ei era ca nisipul, din care vâltoarea vremii rupea puţin câte puţin, desenând riduri, cearcăne, întrebări disperate.

Abia atunci i-am întrebat pe ei ce se-ntâmplă cu Eve? Au tăcut. Unul singur a spus ceva despre metabolismul ei prea rapid. Mereu mai rapid. Şi mi-am amintit ceea ce ne spuseseră înainte de naştere. Mi-am amintit şi am ştiut că timpul nostru e pe terminate. Şi am stat cu ea pe terasă. E frumoasă terasa. Mai ales seara, când admirăm apusul. Nu ştiu dacă ea mai are puterea să-l admire.

Ei spun că n-a fost vina lor, iar pe mine asta nu mă interesează. Eu sunt doar disperat. Ştiu că nu ne vom mai putea întoarce niciodată în mintea aceea care ne-a zămislit. Am putea să fim zămisliţi din nou, dar nu ne vom putea întoarce. Şi, oricum, aceia n-am fi noi. Amintirile mele şi ale ei s-ar pierde. Odată cu apusurile acestea în care ai impresia că lumea se va topi în cer. Iar Eve se topeşte în înserare. E tot mai mică. Şi cearcănele ei sunt tot mai grele. Şi cresc mereu, ca nişte cârci monstruoşi. Şi nu pot să fac nimic. Şi o ţin de mână, iar lacrimile picură în palmele ei tot mai reci. Şi ea respiră greu. Iar eu aş vrea să mă transform într-un şoim albastru, şi s-o smulg din nisipul care o cuprinde încet, apoi mai repede, tot mai repede…

– Sfârşit

Text publicat cu permisiunea autorului.