Celălalt se apropie de mine, tremurând vizibil.
– Domnule, nu te supăra că te abordez aşa…
Ridic o sprânceană, agasat.
Doamne, ce nu pot să-i sufăr eu pe ăştia de te acostează la cârciumă! (deşi ar fi interesant de dezbătut rolul bodegilor în intercomunicarea umană; ar fi interesant de studiat rolul acestor lăcaşuri, încă de pe la o mie opt sute – cafenelele de la Paris – fiindcă aici se făcea cel mai intens „schimb liber de informaţii” după Revoluţie. Printr-un mimetism interesant, tradiţia Bodegii ca loc de întâlnire s-a extins de la Marele Oraş până la satele cele mai îndepărtate ale Continentului. E greu de precizat astăzi cum se făcea mica intercomunicare înainte de apariţia lor. Existau şi Case mai des frecventate – cum sunt cele descrise de Honore de Balzac – dar este remarcabil că nici Dumas, nici Sienkiewicz nu se simt în stare să imagineze alt loc de întâlnire pentru aflarea de noutăţi decât bodegile. Aici, ştirea mică şi ştirea mare erau făcute publice şi comentate. Ceea ce sugerează o vulgaritate a unei „apropieri” şi „familiarităţi” grosiere între membrii „pleavei umane” – şi nu numai. Treptat, „luxul singurătăţii” avea să devină popular – dar direct proporţional cu tariful „serviciului”, în bodegi. Calitatea distruge instrumentul determinant şi-i deturnează sensul. În copilăria mea, pe la anii ’60-’70, bodega mai juca încă un rol important în viaţa… culturală a multor oameni din „păturile de jos”. Pentru preţul unei băuturi banale aveai acces la o societate pestriţă, la informaţiile care se vehiculau în cadrul ei. În multe povestiri ale prozei culte, naraţiunea începe ca în Turgheniev sau Sadoveanu, la diferite hanuri ale Ancuţelor. Abia de vreo douăzeci de ani încoace această „tradiţie” s-a estompat, nu atât prin generalizarea mass-media, cât printr-o ridicare excesivă a „nivelului social” al acestor bodegi. Ca o pierdere a sensului lor iniţial în scopul „funcţionalităţii” apare cadrul muzical – din ce în ce mai elaborat, dar şi mai scump – cu tonalitatea urcând de la nivelul de „fond sonor” până la dominanta acustică din cazul discotecilor. Comunicarea vie, originală, este înlocuită de comunicarea-standard, abstractă de cele mai multe ori prin necunoaşterea limbii în care se cântă. Se produce astfel o pierdere de intimitate, o spargere şi îngheţare a vieţii sociale, o şablonizare stupidă a microsocietăţii. Locurile unde „se punea ţara la cale” devin doar o prelungire a spaţiului însingurării şi alienării moderne în care nimeni nu mai cunoaşte nimic despre nimeni decât din mass-media şi în care toate serviciile se plătesc. Din ce în ce mai scump. Aparatul represiv şi de control, probabil, care avea interesul său în torpilarea acestor „bisericuţe” a încurajat „asanarea” acestor „cuiburi” şi cloace de promiscuitate, şi violenţă, şi complot inconfortabile pentru Putere. Dar, prin stoparea lor şi trecerea din nivel „undergrownd” în plină lumină social-istorică, microsocietatea se epurează şi de bună parte din informaţia pe care o stoca şi vehicula. Acestor oameni „de jos” li s-a răpit scena socială pe care se exprimau şi ai cărei protagonişti erau, în umbră. Iar Marea Scenă a Marelui Spectacol care, de fapt, se alimenta – stilizat – din această zonă instabilă de variabilitate necontrolată, Marea Scenă a monopolizat atenţia tuturor, ieşind însă extrem de sărăcită prin victoria obţinută. Transmisiunile sportive au urcat în topul de audienţă dominant. Iar Oamenii abia dacă mai au despre ce bârfi.)
Te duci şi tu să iei un pahar şi te trezeşti cu unul din ăsta pe cap…
– Am făcut o descoperire extraordinară… Domne, dumneata de unde eşti de loc?
– De aici, de unde să fiu? Din Bucureşti.
– Mda… Şi eu credeam la fel…
– Adică? îl întreb plictisit.
– Şi eu credeam că sunt din Bucureşti. În Bucureşti.
– Şi nu eşti?
– Nu.
Iau o înghiţitură din paharul de whisky de pe masă şi aştept să îmi explice.
– Uite, zice, tu ce bei acolo?
– Whisky.
– Şi e whisky?
– E whisky.
Îmi înşfacă paharul şi gustă. Apoi mi-l dă înapoi, strâmbându-se.
– Nu e.
Mă uit pe sub sprâncene, enervat de gestul său brusc care m-a lăsat fără replică, la idiotul ăsta spilcuit – poartă costum de funcţionar superior sau ceva de genul ăsta şi, când colo, îşi bagă botu-n paharul meu ca nesimţitu’ şi mă bârâie pe mine la cap cu nu ştiu ce tâmpenii.
– Nu e, domne, whisky! repetă nonşalant.
– Da ce e?
– E succedaneu. Nu ştiu ce e. E colorant…
– Eu l-am plătit de whisky, zic, cu o grimasă agasată.
– A, bine, asta e altceva… Dacă îţi place îţi mai fac eu cinste cu unul…
Ia un gât şi din paharul lui şi continuă:
– Uite, şi ăsta, cică e Courvoisier. Da nu e.
Aha, mă lămuresc, ăsta-i din ăia de la „Opoziţie” care cârâie că nu-i place nimic.
– La ce partid eşti? îl întreb.
– La niciunul. Noi, ăştia supra-guvernamentali, suntem apolitici.
– Supra-guvernamentali?
– Da. Lucrez la un Institut de cercetări al Armatei.
– Îhî… zic şi iau o gură de whisky. Sau, poate, erzaţ, cum zice ăsta.
– Domne, continuă omul nostru, şi cum îţi spuneam – eu am treabă cu determinări geografice, cu coordonate precise…
– Şi?
– Şi, aia e, că nu e!
– Ce „nu e”?
– Bucureştiul, domne! Nu înţelegi? Ăsta nu e Bucureştiul. Nici România nu e România. Nici Europa nu-i Europa. Trăim istoria şi localizarea unui alt oraş şi unei alte lumi.
– De când?
– Habar n-am. Uite, dumneata zici că eşti bucureştean, nu? Mai ştii pe cineva dintre cei nativi, dintre prietenii din copilărie, ceva?…
– Sincer să fiu, nu. Acum nu mai cunosc… La Revoluţie…
Îmi dau seama că, de ani şi ani de zile, persoanele cunoscute ale tinereţii şi adolescenţei mele fuseseră substituite treptat de relaţii noi, care nu prea mai erau acelaşi lucru cu cei dinainte. Până şi cei cu care fusesem foarte apropiat nu mai erau la fel. Se schimbaseră. Sau, dacă era cum zicea ăsta, fuseseră schimbaţi.
– Asta e. Vezi? Istoria şi localizarea în care ne aflăm sunt ale altui oraş.
– Şi noi unde suntem? îl întreb, nedumerit.
– Nu ştiu.
Mă ridic enervat, plătesc chelnerului consumaţia şi plec. La ieşire, în stradă, mă simt complet debusolat. Oare ce mi-o fi venit să intru tocmai în birtul ăsta, într-un cartier necunoscut? Întreb pe cineva cum pot ajunge în Centru şi îmi arată exact direcţia opusă celei în care o luasem. Şi îmi zic: chiar, ce-ar fi dacă tembelul ăla ar avea dreptate şi noi suntem aici într-un fecsimil al adevăratului Bucureşti care este, de fapt, în complet altă parte? Chestia asta, evident, nu are nici un sens, dar treaba cea mai neplăcută este că, nici acum, după câteva ore de mers, nu am reuşit să ajung într-un loc cunoscut. Rătăcesc printre magazine necunoscute, cu firme cu nume străine, necunoscute, pe străzi şi prin pieţe necunoscute. Aşa că mă opresc să mai întreb pe cineva cum pot ajunge în Centru. Şi, culmea, n-am la mine nici bani să pot lua un taxi până acasă. De altfel nici nu trece niciunul.
…
Text publicat cu permisiunea autorului.