“A fost odată” sau un fel de “cândva demult într-o galaxie foarte îndepărtată”, ei bine a fost aproape întotdeauna un rege sau un împărat (regină sau împărăteasă după caz), hmmm… clar stăpânea un regat sau un imperiu, să-i zicem un imperiu galactic, sau după gusturi intergalactic.

Pe schema obişnuită, în povestea noastră, regatul are trei moştenitori, fiecare mândria familiei şi a ţării, evident perfecţionaţi genetic sau rodul unei selecţii atente de generaţii, cu scopul de a fi liderul ideal. Gândiţi-vă la Gattaca sau la Jocul lui Ender, pentru că ajungem să ne întrebăm de ce întotdeauna terţului (care la Orson Scott Card devine unicul capabil să salveze lumea de un inamic invizibil, geniul renegat care provoacă extincţia unei întregi specii) aşadar terţului, sau lui prâslea, îi este oferit mereu locul eroului aventurier, acela care-şi va înfăptui destinul prin cunoaştere de sine şi nu prin moştenire directă? Cu toate acestea, eroul, oricât ar fi el de ales, are nevoie întotdeauna de îndrumare, o apariţie spectaculoasă a unui maestru, Yoda dacă vreţi, sau mai mult decât atât, un ghid din altă dimensiune, pentru că bătrâna Sfântă Duminică este mai mult decât o fiinţă obişnuită, este un calator şi un stăpân al timpului (o variantă feminină de DR. Who) o zeitate sau o forţă a destinului, dacă putem accepta idea că timpul poate fi manipulat într-o realitate în cinci dimensiuni. Ea ştie trecutul şi viitorul şi îl poate ghida pe erou în direcţia optimă. Aici apare indirect problema pe care fizica cuantică o rumegă azi :cum poate o acţiune să genereze un viitor alternativ şi care opţiune, asta dacă am putea alege, ar fi cea mai bună? Dr. Who ştie cu siguranţă!

Şi atunci nu putem să nu ne întrebăm de ce eroului îi este oferită cea mai veche navă din hangar, ce-i drept cu care-şi dusese bătăliile şi tatăl său (e adevărat că şi Han Solo se descurcă foarte bine cu o rablă ) pe care trebuie s-o repornească, s-o realimenteze cu energie ? Poate pentru că nava este o bioentitate, o combinaţie de biologic cu mecanic, un fel de Moya sau de nava Wraith, vie şi mecanică în acelaşi timp, singura care poate fi mai mult decât un mijloc de transport pentru erou, poate fi şi un ghid. Şi asta pentru că nava pe care am botezat-o C.A.L. nu e doar vie, ci posedă şi inteligenţă superioară şi poate comunica cu căpitanul ei oferindu-i informaţii stocate în baza ei de date. In plus are şi un avatar la îndemână .E dată naibii nava asta! Stăpâna Timpului a încărcat în memoria ei traiectoria cuantică ideală, astfel ca nava să-l slujească optim pe tânărul căpitan.

Nu are rost să vă amintesc viteza cu care merge”ca vântul” adică cu viteză luminică şi ca gândul, adică poate ajunge instantaneu dintr-un loc în altul, pliind spaţial. Cert este că odată nava reparată, eroul nu face nici mai mult nici mai puţin decât să treacă peste/ prin o punte (o punte Einstein-Rosen, gaură de vierme, Poartă Stelară s.a.m.d.) care leagă planeta natală de restul universului, o schemă arhicunoscută care-mi amintește la prima vedere de Stargate dar şi de Dune, Steaua Pandorei sau Praxis. Din acest moment el devine călător, căpitan de drept al unei nave interstelare, avertizat să se ferească de civilizaţiile ostile din afară, din teritoriile “necartografiate” ale universului, o căutare de tip Star Trek, unde “oamenii roşii” iau locul Klingonienilor, o specie periculoasă care trăieşte la lumina unei gigante roșii, capabile de a lua forma unor spectre primejdioase ce iau minţile călătorilor şi de “omul spân” sau extraterestrul clasic, de tip Roswell sau Asgard-ul sau cum aţi mai vrea să îl numiţi, gri, scund, fără haine ori cu un costum bio mulat pe corp, cu capul imens şi ochi mari negri fără pleoape. Clar nu e o specie prietenoasă în acest caz, ba mai mult decât atât, marele lui atu este exact disimularea.

Ajuns în “teritorii neexplorate” între stele şi nebuloase necunoscute, eroul este sfătuit constant de avatarul navei. Totuşi, chiar şi aşa, îşi ia singur propriile decizii, greşite de altfel şi nici o avatară frumoasa ca Andromeda din filmul cu pricina, nu l-ar putea opri să-şi urmeze destinul. Destin = zonă unde legile fizicii clasice nu se mai aplică, aşa că-i putem spune în continuare hazard, întâmplare,soartă .

Astfel că, pierdut în pustietatea spaţiului, călătorul întâlneşte inevitabil nava solitară a unui SPÂN- tradus “specie planetară alienă neprietenoasă” (un personaj de tipul dansatorilor-faţă polimorfi din Dune) care bineînţeles, conform legilor mai sus-menţionatului hazard, nu ştiu cum naiba se face că îi ia mințile puştiului. Cert este ca eroul se trezește trimis într-o altă dimensiune, printr-un fel de gaură, o “fântână” (oglindă, portal ) un loc gen Triunghiul Bermudelor, unde timpul şi spaţial se modifică generând posibilitatea incursiunii în dimensiuni paralele. Aici tânărul aventurier se regăseşte într-un fel de “flatworld”, într-o realitate bidimensională, o poartă spre infern sau o peşteră ca cea în care Luck se confruntă cu Wader, în fapt un alter-ego al său, ucigându-şi propria teamă şi trecând la o altă etapă a iniţierii. Cert este că odată revenit în dimensiunea lui, prinţul nu-şi regăseşte, ci îşi pierde identitatea iniţială în faţa spânului.

Totuşi speciile inferioare ca insectoizii, supuşi de generaţii agresiunilor spânilor, se alătură lui Harap-Alb. Albina şi Furnica, două mătci puternice a căror populaţii numeroase pot acoperi sisteme solare, sunt eroi pozitivi în această aventură. Ei vin în nave roi, aţi mai auzit de ele de la wraith, magogi şi mulți alţii şi îl vor ajuta în încercările sale în lumea stranie a oamenilor roşii. E clar că până acum Harap-Alb nu s-a dovedit a fi încă un supererou. E doar un biet novice în ale lumii şi ale universului şi de ce dintr-odată îl cheamă Harap-Alb? Pentru că spânul îi botează aşa, e codul sclavilor imperiali menit să-i distrugă prinţului identitatea originară. Sau să i-o ascundă? Oare spânul nu se află acolo tot datorită liniilor hazardului, şi nu face ce face tot pentru a-i fi pe plac “sorţii” aşa cum Stăpâna Timpului ştia deja? E un rău necesar menit să mişte angrenajele lumii.