Filosofând despre cunoaştere, s-a tot spus şi se repetă perpetuu că există o limită. Acea limită îndepărtată pe care spiritul uman o caută neostoit, acel punct la infinit unde se întâlnesc poezia, ştiinţa şi credinţa. Toate, creaţii ale spiritului uman. Forme ale expresiei artistice sublimate în metafore poetice, exprimate prin ecuaţii, marmură cioplită sau cuvânt scris. Părţi ale macrocosmului numit cultură, create cu scopul de a împărtăşi şi de a educa.
Poate nu numai. Pe lângă acele creaţii perene care intră în istoria culturală, de veacuri apar şi mediocrităţile. Lucrări scornite cu gândul la bani, faimă facilă sau petrecere deşartă a timpului. Acestea din urmă nu au acel mesaj, acel conţinut pe care noua generaţie îl poate asimila pentru a se instrui, punând astfel temelie noilor creaţii. În căutarea senzaţionalului instantaneu, rolul de instrument educaţional este neglijat şi de multe ori inversat.
În literatură, fără osebire de gen, comercialul predomină. Facilul smulge arginţi din punga spiritelor simple, neoferindu-le nimic altceva decât pierdere de vreme. Şi multe laude din partea confraţilor ce zâmbesc, liniştiţi de lipsa concurenţei reale.
Am pornit acest demers de la o sferă generală a cunoaşterii umane. Ce legătură are cu SF-ul? Păi mulţi din autorii celebri de SF au pornit şi s-au dezvoltat ca oameni de ştiinţă sau specialişti. Au popularizat ştiinţa sau tehnologia cu specificitatea propriului domeniu, fie matematicieni, biologi sau ingineri… În scrierile mai mult sau mai puţin reuşite şi-au propus să popularizeze, să instruiască, să comunice idei şi concepte despre realitate. O realitate schimbată uneori pentru a corespunde problemelor sau pentru a crea o prea-abstractă metaforă. Codificarea informaţiei în opera literară este un subiect încă şi mai vast decât codificarea matematică a operelor muzicale clasice. Mesajele sunt criptate de autor şi lăsate cititorilor spre descoperire şi interpretare. Mainstreamul nu are aceeași preocupare. E mai mult o istorie a prezentului, o imagine ludică şi prea puţin ambiguă a unor realităţi comune. Piramida necesităţilor vitale este abordată dinspre baza acesteia, oscilând între pornografie şi erotism, cu vagi întreruperi pentru satisfacerea setei, foamei şi eventual a instinctului de supravieţuire, dacă din întâmplare, autorul iscodeşte destul de repede o armă. Dar nu prea des, pentru că altfel o dăm în poliţiste, alt gen care deranjează.
Autorul de mainstream vede SF-ul drept un gen în care aventura are conotaţii de instinct sexual sălbatic sau instinct de supravieţuire sălbatic, plasând-o undeva între pornografie şi policier, cu vagi pericole asociate rockerismului:
Nu identific în SF un pericol mai mare decât în pornografie sau în rockerism. Mie, de pildă, filmele de science fiction mi se par încă destul de curate şi de morale (aţi observat ce vestimentaţie interesantă poartă femeile din aceste pelicule sau, altfel spus, că sunt mai tot timpul acoperite?) Şi mai cred că, peste un timp pe care nu-l pot aprecia, moda aceasta a science fiction-ului se va transfera în altceva. Radu Voinescu „LITERE, ARTE & IDEI”, nr. 1/10 ianuarie 1994; Revista Nautilus, Decembrie 2011.
Observaţi că SF-ul este acceptat în filme, ignorat în literatură, şi abordând extremele în vestimentaţie, de la acoperirea extremă a corpului se sugerează prin extrapolare, nudul perfect, asociat paradoxal pornografiei amintite în citat, şi nicidecum idealului de frumos în artă, recuzând-o până şi pe Venus din Millo.
Vă recomand să citiţi acest articol al lui Radu Voinescu, prezent în Revista Nautilus nr. 47, şi apoi editorialul aceluiaşi număr.
Veţi avea perfecta argumentaţie de ce SF-ul este ocolit, blamat şi denigrat. Pentru că nu eşti recunoscut ca scriitor dacă te remarci ca autor de SF. Pentru că însuşi scriitorul de SF doreşte migrarea spre mainstream şi aneantizarea sintagmei jenante. Pentru că mainstreamul prin puterea sa comercială tinteşte o cât mai mare acoperire pentru platitudini şi echivoc lipsit de substanţă, dus la rang de metaforă. Mai mult, pentru că nu se doreşte instruirea maselor ocolind monopolul şcolilor. Despre care ştim ce rezultate mediocre au în România. Nu se doreşte spargerea monopolului prezenţei scriitorilor de mainstream în manualele de literatură, a căror tipărire presupune drepturi de autor substanţiale…
Voi încheia cu alt citat din Radu Voinescu – “Specificul SF-ului şi al fantasticului”
Din toate aceste motive, deşi nu mă număr printre iubitorii literaturii de anticipaţie, consider eforturile de a o demola inutile. Prin faptul că un cititor nu recunoaşte lumea SF-ului ca fiind a sa, aşa cum o recunoaşte pe aceea din povestirile lui Poe sau ale lui Mircea Eliade (în afară, desigur, de cazuri izolate, de care are însă a se ocupa psihopatologia), acest tip de texte se autoexclude de la banchetul literaturii de studiat la şcoală.
Nimic măgulitor, dealtfel argumentaţiile sunt aceleaşi din tribuna unui derby Steaua – Dinamo. Iar distinsul nu doreşte demolarea literaturii de anticipaţie, ci a SF-ului.
Cred ca visez, si nu stiu daca este un vis SF, adica extra-natural sau un vis fantastic-oniric, adica supra-natural (‘mainstream’). In orice caz, nu am mai intalnit pana acum o asemenea anti-intelegere (nu pot spune lipsa de intelegere) a unui text ca in acest ‘editorial’.
(Tragandu-mi rasuflarea cam indignata, definesc cateva notiuni: a anti-intelege = a intelege exact pe dos. In continuare voi denumi ‘eseu’ articolul incrimninat din Revista Nautilus online, iar ‘editorial’, textul pe care-l comentez acum.)
Eseul lui Radu Voinescu nu mi se pare altceva decat o calda aparare a SF-ului, o justificare eleganta a tramelor intalnite de acest gen cand este vorba sa i se aplice eticheta “literatura”. Dl. Voinescu ne explica de unde apare diferentierea intre fantasticul pe care mainstream-ul si-l adjudeca cu mare patos si science-fiction-ul nostru de toate zilele, rejectat de puristii literati. Cheia acestor explicatii rezida in inradacinarea fantasticului intr-un acquis subconstient general, intr-un deja-vu generat de lumile onirice, de spaimele din copilarie, de superstitiile populare, in ancorarea in trecutul nu al omenirii ca specie, ci acela al formarii – la nivel subliminal – a individului care recepteaza.
SF-ul nu beneficiaza, in general, de aceasta ancora. O lume pur SF (vezi Solaris) trebuie imaginata de la cap la coada fara foarte mare posibilitate de vreo asemenea raportare (bineinteles, exista si o infinitate de cazuri intermediare, vezi Dune). De aici problema SF-ului, pe care am enuntat-o si eu la un moment dat in alti termeni decat Dl. Voinescu: SF-ul necesita resurse pentru generarea lumilor (atat in ceea ce-i priveste pe autori, cat si pe cititori). Un autor sau cititor SF trebuie sa dea dovada de mare abilitate ca sa poata continua pe culmile estetice o data ce s-a pierdut o mare cantitate de energie literara cu probleme de recuzita. SF-ul alearga in cursele de maraton cu pietricele in bocanci, ranita plina de bolovani si masca de gaze pe figura, iar concurentii in costume de sport Nike de ultima generatie.
Revin la editorialul de fata si constat ca se pledeaza exact impotriva tezei (sau tezelor) principale sustinute de Dl. Voinescu. Se extrag doua citate persiflatoare din eseul initial si sunt prezentate ca expunand credo-ul autorului eseului, cand ele – inca o data – nu fac decat sa exprime puncte de vedere cu care autorul eseului este in profund dezacord.
Va rog sa-mi acordati decenta sa nu comentez mai mult despre ultima fraza din ‘editorial’. Nu pot spune decat ca asemenea exprimari nu-si vor gasi niciodata vreo umbra de sustinere din partea SRSFF, atata vreme cat voi fi presedintele acestei organizatii.
Raman cu speranta ca Dl. Voinescu, chiar daca va citi vreodata acest ‘editorial’, va avea bunatatea sa ridice din umeri cu nepasare.
Intr-adevar dl. Voinescu nu desfiinteaza SF-ul. Il aseaza la locul lui, în anticamera literaturii:
“Iată adevărul cât se poate de banal în privinţa justificării SF-ului, dacă nu cumva ar mai trebui arătat, după teoreticienii kitsch-ului, că fără astfel de creaţii în registrul minor e dificil de presupus cât de bună ar fi pregătirea pentru receptarea marii literaturi.”
In “eseu” nu este criptata o sustinere a SF-ului, ci o asezare la locul pe care il merita. Iar aparenta apropiere de fenomen pare mai mult calda condescendenta. N-as putea spune ca inainte sau dupa paragrafele respective am intalnit referiri din care sa rezulte ca acele paragrafe sunt desigur scrise intr-o nota persiflatoare.
Multumesc pentru anti-intelegere.
Eugen, articolul tau, extrem de interesant si instructiv, ne invata ca facilul si comercialul care, nu-i asa, abunda numai in mainstream poate contamina sefeul virginal si pur, menit sa educe masele intr-un spirit pozitivist, materialist si, de ce nu, dialectic. Sa râdem sau să plângem de afirmatia ta?
Cred ca te afli intr-o eroare de interpretare sau de perceptie. Si, prin inadecvarea tonului si a subtirimii argumentatiei, nu faci altceva decat sa te situezi pe o pozitie fundamentalista si obtuza. Nu exista o dihotomie SF/Mainstream, exista doar literatura buna sau slaba (calitativ, estetic, ideatic etc). De aici ar fi trebuit pornita discutia. Din pacate, tu ai abandonat din start dialogul, preferand o diatribă perfect inutila si care nu explica sau nu propune nimic.
Draga Marian,
E de preferat sa reproduci afirmatiile, nu sa prezinti deductii proprii drept afirmatii. Mai precis, actiunile consecutive, indecise, se refera la o deductie, si nicidecum la o afirmatie, care nu-mi apartine, pentru ca nu se regaseste in text.
Nu sustin ca interpretarile mele sunt obiective si perfecte. De aceea sunt interpretari. Pentru ca am curajul (inoportun de multe ori) de a observa prin prisma subiectivismului propriu, si de a exprima impresiile lasate de aceste observatii.
Dealtfel, nu eu abordez o pozitie fundamentalista si obtuza. Ci deducand din realitati interne si internationale, scriitorii, pentru a fi recunoscuti de uniuni se feresc sa se auto-caracterizeze drept scriitori de SF. Iar aceasta transpare destul de clar din “eseul” citat, pentru ca SF-ul este acceptat ca gen, dar marginalizat.
Mai mult, nu inteleg cum un eseu publicat initial in 1994, si-a schimbat brusc intelesul si a devenit o călduţă apreciere?
Eugen, explică te rog, care este sensul și utilitatea unor asemenea „interpretări” care în opinia mea țin de o epocă revolută, aceea a realismului socialist și a stalinismului triumfător la orașe și sate pe tot cuprinsul globului pămîntesc.
Rolul literaturii nu este îndoctrinarea în spirit materialist-dialectic și nici vulgarizarea „revoluției tehnico-științifice” așa cum ești convins tu. O mentalitate de tip 1955 ! În Republica Populară Romînă nu se publicau decît texte care popularizau pentru masele largi de oameni ai muncii, cea mai avansată știință, cea sovietică ! Precum în „Gostat 1415” de Alecu Flegon, „Minieritul în anul 2005” de Mircea Pîrjol ” sau „Cu trenul interplanetar” de Paul Ioanid.
Într-adevăr, faci confuzii grave iar erorile tale se bazează pe lipsa de informație și cu siguranță datorită ignorării bibliografiei obligatorii, minim „Literatura SF” de Florin Manolescu și „Anticipația românească” de Mircea Opriță. Din păcate ignoranța nu poate fi o scuză.
„Tehnicismul e o caracteristică obligatorie a dogmatismului stalinist și, în consecință, un păcat universal. O mentalitate îngust-didacticistă apasă asupra modelului de anticipație considerat drept ideal. Ca urmare, condiția vulgarizatoare a genului acționează de-a dreptul tiranic.
Amatorismul literar se împotmolește în hățișul propriilor născociri oligofren-candide” – Mircea Opriță
SF-ul este parte integrantă din literatura generală (așa-zisul mainstream, o denumire peiorativă, de altfel). Autoizolarea, marginalizarea și ignorarea SF-ului nu se pot reproșa literaturii generale (este un nonsens !) și nici nu sînt cauzate de vreo pretinsă conspirație a criticii literare. Pur și simplu prea multe texte autointitulate SF sau care se pretind a fi SF, din toate timpurile și de oriunde sînt prea proaste pentru a pierde timpul cu analizarea lor. Fetișizarea și idealizarea unui gen literar denotă o poziție fundamentalistă și obtuză. Literatura polițistă sau narațiunile cu subiect istoric sînt și ele marginalizate de vreo cabală a criticii literare ? Nicidecum, multe asemenea texte nu sînt decît însăilări comerciale destinate consumului.
Eugen, haidem sa incercam o alta abordare: poti enunta in cateva propozitii ideile din articolul tau? Ca sa avem o baza de discutie. Poate reusim sa aflam ceva, poate descoperim niste idei interesante sau chiar mai mult, poate ajungem la niste concluzii interesante. Pentru ca, in forma in care este articolul, nu are nici o finalitate. Daca ai vrut sa spui ceva, mi-e teama ca ai ratat esentialul: ceea ce anume ai vrut sa spui. Faci apel la deductii si la mai stiu eu ce. Bun, ce ai dedus tu din articolele care te-au enervat atat de tare incat ai produs aceast text pe care ni l-ai servit ca editorial?
In incheiere imi permit sa dau un citat din Paul Zarifopol (Din registrul ideilor gingase). Cred ca ilustreaza foarte bine atitudinea din articolul tau.
„Există un fariseism foarte vizibil și dizgrațios, caracteristic diletanților cu pretenție. Oamenii de acest fel iau cu atât mai ușor atitudinea competenței serioase cu cât se feresc mai abil de a o pune la adevărată încercare. Diletantul pretențios este un domn prin excelență dificil, care știe să se păzească de răspundere cu minunată măiestrie. Deși altfel “diletant”, posedă virtuozitatea considerabilă de a-și masca incompetența și a speria prin severitatea judecății sale.”
Domnilor, ma simt coplesit de atentia pe care mi-o acordati. Domnule Tamas, aveti perfecta dreptate, nu am studiat literatura sovietica a anilor ’55. Dar e posibil sa fi citit pana la abuz Isaac Asimov, tot rus la origine, pare-mi-se. Dupa cate se pare, din lungimea intrebarilor dv. raspunsul ar trebui sa depaseasca nivelul unui simplu comentariu. Prin urmare, explicatiile cerute vor avea forma unui articol. Daca va fi publicat sau nu, viitorul va decide.