Acum
După o perioadă în care am descoperit că poţi să bei până uiţi care era problema, am început să renunţ la băutură şi m-am decis că toată viaţa mea e inutilă. Am decis să mă otrăvesc. Vedeam această metodă de sinucidere ca fiind rezervată celor care nu au îndoieli cu privire la gestul lor.

La 2 minute după ce am înghițit pastilele sub mine vecinii au început o petrecere drăcească. Am bătut în podea dar nu s-au oprit. Mi se părea umilirea finală. Socializarea îmi râdea în faţă în timp ce muream.

Şi atunci s-a întâmplat. Atunci am simţit nu furie ci linişte şi determinare. Atunci toată frustrarea mea a dispărut. Atunci mi-am dat seama că nu eu trebuie să sufăr. M-am dus la baie şi mi-am băgat degetele pe gât. Eram prea inteligent ca să mor dacă nu voiam.

RĂZBUNAREA trebuie plănuită. M-am aşezat în faţa calculatorului şi am pornit clientul de torenţi.

RĂZBUNAREA trebuie să presupună o intervenţie minimă şi să facă victima să se urască mai mult pe ea decât pe tine. Ca atunci când trebuie să tragi de pumn înspre faţă şi celălalt îi dă drumul.

RĂZBUNAREA trebuie să îţi ofere satisfacţie.

RĂZBUNAREA trebuie să nu-i ofere celuilalt dreptul la replică.

Petrecerea de sub mine a durat până duminică la 5 dimineaţa. Muzica devenea din ce în ce mai melancolică pe măsură ce vecinii mei se îmbătau.

După 20 de minute creierul vecinilor intrase în starea de somn alfa. Starea la începutul căreia e cel mai rău să te trezeşti. Atunci boxa cu inducţie de ioni începu să urle:

THE BEAUTIFUL PEOPLE, THE BEAUTIFUL PEOPLE; la 100 de decibeli.

Boxele astea era o jucărie frumoasă cu care explodam ţânţari. Erau prea enervanţi pentru otrăvuri sau clasica lampă cu ultraviolete. Pentru că boxa genera sunet printr-un câmp electro-magnetic suficient de intens încât să inducă vibraţii în fierul ionizat din aer, puteai să omori ţânţari în foarte multe feluri. De data asta voiam să omor pe vecini… Luaţi asta muiştilor. Bătutul în podea al vecinilor era în ritm cu muzica.

Până s-au prins ce să facă era deja 8. Nu mai erau în stare să cheme poliţia. Mă simţeam BINE.

M-am aşezat din nou în faţa calculatorului. Eram calm. Am început să scriu. După 15 ore de lucru în care nu am şters nici un cuvânt, terminasem. 237kB şi 0.5 $ cheltuiţi pe internet şi curent. Înainte de a-l încărca pe un forum de unde se furau idei i-am scris titlul: Programul Prometheus.

***

La 10 ani după moartea Alinei, starea în care ajunsese lumea nu părea o catastrofă chiar aşa de mare pentru Ciprian.

Orbita Pământului se deteriora accelerat. Apropierea de soare începea să fie fatală după primele 7 luni. Ciprian nu mai voia să ştie dacă era din cauză că Prometheus fusese o idee proastă de la început: folosirea energiei cinetice a orbitei Pământului pentru generatoare de curent. Putea să fie şi din cauză că oamenii erau calici: populaţia sărise după program de la 8 miliarde la 20 cu un consum de curent corespunzător.

Descurajantă era reacţia oamenilor. Majoritatea nu au vrut să creadă că Pământul cade în Soare. Cei care se opuseseră de la început nu erau aşa de calmi. Linşaje la scară mare au început. Şi Ciprian era să fie executat pentru că purta sacou. Era o prostie şi nu ştia dacă să se bucure că a fost salvat sau să se aşeze într-un colţ şi să aştepte să moară pentru că Maria Şerparu făcea parte din brigăzile morţii. Nici măcar să îşi aleagă un nume original nu erau în stare. Pe măsură ce trecea timpul, linşajele erau din ce în ce mai violente şi mai ritualice. Oamenii ca Maria nu se mai mulţumeau să omoare, simţeau nevoia să îngrozească şi să umilească. Dacă nu s-ar fi auto-decimat din cauza paranoiei, brigăzile morţii ar fi omorât toţi oamenii cu mult înainte ca pământul să cadă în Soare.

Dar nu ei erau importanți. Importante erau diversele facţiuni care acaparaseră sateliţi Prometheus. Imediat ce au apărut primele zvonuri despre baştani care încearcă să scape de pe Pământ, zeci de catapulte 10g au fost vitrificate de sateliţii capturaţi. Ciprian se gândea ce depăşit e modelul agentului raţional. Oamenii preferă să piardă toată lumea dacă nu câştigă şi ei. Teoria jocurilor era încă o prostie pe care îşi pierduse timpul să o înveţe. Sateliţii erau într-un fel de război rece. Orice satelit care trăgea era decimat de alţi sateliţi care îl aveau în vizor. Primii 7000 de sateliţi au fost distruşi în prima lună. După ce s-au mai rărit, ritmul de distrugere a scăzut şi odată cu el şi curentul pentru marile metropole a căzut. Nu mai conta, oraşele fuseseră pustiite de execuţii şi sinucideri. Lumina felinarelor nu făcea decât să lumineze lucruri care mai bine ar fi rămas în întuneric. În ultimele momente foarte puţini oameni îşi păstrau demnitatea. Primele victime au fost minorităţile, apoi oamenii ciudaţi, apoi oamenii diferiţi, apoi cine mai rămăsese. Ciprian a văzut cum l-au târât afară pe vecinul lui ţigan în timp unul urla: “… în gură de manelari care ne-aţi distrus ţara”. Sile a tăcut ca un peşte când au început să-l chinuie. S-au enervat şi l-au omorât foarte repede după asta. După ce au terminat cu Sile un gagiu a venit la Ciprian şi l-a mânjit cu sânge pe faţă. Era ultima tâmpenie care le trecuse prin cap: cei care vor fi însemnaţi vor fi salvaţi. Ideea apăruse undeva în Brazilia într-un grup creştin apocaliptic. Nu era cel mai rău lucru care se întâmpla. Cu 2 luni înainte de momentul în care temperatura urma să omoare orice fiinţă vie de pe Pământ, Matei Sclavin începuse să ameninţe oameni cu o puşcă Gauss 6500. Ideea lui era ca o parte dintre oamenii ameninţaţi să îi tortureze pe ceilalţi. Urmau să supravieţuiască doar cei mai “creativi”. Orori nespuse s-au întâmplat sub privirea încântată a lui Sclavin. Era foarte pretenţios în privinţa celor pe care îi lăsa să trăiască. Oamenii acceptau să devină demoni ca să mai trăiască o zi în iad. Ultima ştire pe care Ciprian a prins-o era cu nişte imagini care arătau o fetiţă de 5 ani care era sfârtecată de puşca Gauss pentru că nu a vrut să-şi schingiuiască bunicul. Ciprian se gândea că şi Alina ar fi făcut la fel.

Ciprian era detaşat. Ştia ce face, dar nu şi de ce. Cu 7 ani în urmă înţelesese consecinţele Prometheus. De atunci acaparase 4 sateliţi. Nici unul nu fusese reperat sau distrus. În tot acest timp cei patru sateliţi alteraseră orbita a peste 300 000 de micrometeoriţi. Ciprian se gândea cât de multe lucruri învăţase după ce înţelesese influenţa sateliţilor Prometheus asupra orbitei Pământului. Orbitele savante ale micrometeoriţilor ajungeau acum la punctul terminus: sateliţii de comunicaţii ai Pământului. Cu 3 luni înainte de căderea în soare, în plin război “rece” între sateliţi, întregul sistem de sateliţi de comunicaţii al Pământului a fost distrus complet. Concomitent, cei 4 sateliţi ai lui Ciprian sau început o acţiune preprogramată de eliminare a restului de sateliţi Prometheus rămaşi. Era important să scape măcar cineva. Nu conta că este un baştan împuţit. Tot ce spera Ciprian era să mai existe catapulte 10 g.

Acum nu mai trebuia decât să îl întâlnească pe Snail.

Snail era genul de om pe care oricine l-ar fi considerat urât. Avea o faţă banală, palidă şi rotundă. Ochii lui erau extrem de mici şi stupizi cel puţin ca aspect. Statura lui indica un om malnutrit. Postura sa nu se potrivea deloc cu aspectul său. Avea alura unui om foarte puternic. Ciprian nu se putea hotărî dacă Snail era într-adevăr puternic.

– Te aşteptai la un om într-o mantie neagră?

– Nu. Eram pregătit pentru orice. Voiam să văd cum arată un om capabil să distrugă specia umană.

– Hai să nu exagerăm. Specia umană s-a distrus singură. Ar fi cam nedemn ca specia umană să fie distrusă de un parcagiu care a petrecut câteva ore în faţa calculatorului…

– Ar fi. Dar în mod clar tu asta ai vrut când ai pregătit mesajul prin care omenirea să afle în ultima clipă că tu ai fost. Sunt uimit de lipsa ta de logică. Dacă omenirea s-a distrus singură, cum poţi să mai pretinzi că tu ai distrus-o? Oricum tu chiar crezi că în zilele noastre oamenii mai au timp să se uite la televizor? Tu ai idee ce se întâmplă la suprafaţă? Oricum nu ai fi putut să difuzezi mesajul. A trebuit să distrug toţi sateliţii de comunicaţii ai Pământului.

– Şi acum? se bâlbâi Snail. Nu mai era foarte obişnuit să vorbească şi în nici un caz nu era obişnuit să fie demontat şi ironizat.

– Nu am venit să te omor. E mai naşpa să fii ultimul om…

Snail se gândi preţ de câteva secunde la un răspuns inteligent şi acid, dar îşi dădu seama că este mai bine să tacă la sfâr…

Singularii au ieşit din Nîă mutând asincron toate particulele pe o rază de 100 km cubi. Pentru un observator uman asta s-ar fi tradus într-un sunet adânc emis de toate obiectele înconjurătoare.

Misiunea singularilor era să contacteze elementele care se opuneau entropiei când ajungeau în punctul culminant al dezvoltării tehnologice. Nu îşi permiteau să iasă din Nîă mai mult de câteva ore. Entropia muşca din ei cu o viteză uluitoare, iar planta fractal se usca cu repeziciune.

Nu mică a fost surpriza singularilor când nu au găsit nimic la coordonatele calculate. Raportul lor a conchis că elementele vii au folosit energia emisă de sateliţi să se deplaseze în alt sistem solar. Urmau să fie găsiţi. Datorită particularităţilor tehnologice ale acestor elemente vii aveau să fie numiţi satelitiştii. Raportul mai menţiona că în istoria satelitiştilor nu existase nici o intervenţie a reflexiilor corpului întunecat. Fanta spre Nîă se închise imediat în urma singularilor.

Trin se gândea la ce a rămas din specia umană. 34 de oameni nu este foarte mult. Aceşti 34 nu erau oameni valoroşi după standardele lumii pe care nava lui Trin o lăsase în urmă. Dar Trin ştia mai bine. Trin avea încredere îi ei pentru că fiecare îşi apăra interesul. Pe Pământ ar fi fost clasificaţi drept sociopaţi. Aurel Ganea de exemplu era un geniu financiar. Pleiada lui de afaceri căpuşase Programul Prometheus şi le asigurase celor 34 banii pentru a pregăti o evadare de pe Pământ.

Când totul mergea conform planului, nebunia sateliţilor orbitali le distrusese orice şansă de scăpare. Se hotărâseră să amâne plecarea spre Marte până în ultimul moment, ca să nu mai rămână prea mulţi sateliţi care ar fi putut distruge pista sau nava. Din păcate era suficient unul singur ca să îi facă bucăţi. Apoi s-a întâmplat: cineva a distrus toţi sateliţii de comunicaţii şi apoi toţi sateliţii Prometheus. Trin nu era religioasă, dar se gândea că omul care a distrus sateliţii merită o lumânare. Şansele lor de a scăpa de pe Pământ se îmbunătăţiseră considerabil. Şansele de supravieţuire pe Marte erau altă poveste.

Deşi erau poate cei mai insensibili oameni pe care Trin a putut să-i găsească, se vedea că sunt zguduiţi rău. Ca în cazul unei mușcături de păianjen, nu se puteau obișnui cu o astfel de durere; ea urma să pulseze intens până la metabolizarea completă a veninului. Trăiau durerea distrugerii și a singurătății… Trăiau.

Undeva în fundal era instinctul de a trăi care nu îi lăsa se să întindă pe jos și să aștepte să moară. Căpitanul Trin mai verifică o dată traiectoria de interceptare a planetei Marte și se pregăti să dea primele ordine. Este ora 17 37. În spațiu nu există întârzieri sau blocaje de trafic. Peste exact 3 luni, 2 zile și 8 ore orele nu vor mai avea sens. Pe Marte ziua și anul au lungimi diferite. Tot ce va rămâne va fi denumirea de oră, zi și an. Aveau trei luni ca să conștientizeze și aceste lucruri. După trei luni aveau să aterizeze – un alt termen care își schimba înțelesul. După trei luni avea să fie anul 1, ziua 1, ora 1. Trin insistase asupra acestui aspect. Notaţia duodecimală avea parţial sens pe Pământ; un sens justificat mai mult de tradiție. Ei urmau să folosească notaţia zecimală, mai simplă şi universală. Limbajul în sine avea să le aducă aminte de lumea căreia i s-au opus dar pe care nu o voiau distrusă.

Trin trăia cu două secrete teribile. Primul era legat de drumul ei în câmpul de floarea soarelui. Cel de-al doilea era legat de cel care era responsabil pentru distrugerea Terrei. Snail. Un demon – aşa ar fi vrut să îl numească deşi nu era religioasă. Se întreba totuşi dacă nu era un om ca toţi ceilalţi, doar mult mai furios şi mult mai singur. Era un secret pe care nu îl putea împărtăşi cu ceilalţi şi aşa destul de şifonaţi psihic. Oamenilor de rând le ia prea mult timp să urască ceva. Lipsa posibilităţii de răzbunare îi consumă pe oameni. O ştia din excursia în Cambodgia în care văzuse blestemele adresate lui Pol Pot scrise peste tot. Era evident că oamenii nu pot să treacă peste marile duşmănii deşi persoana vizată a fost demult devorată de viermi. Îşi descătuşau frustrările cum puteau. Drept compensaţie, victimele pur şi simplu scriau mai multe blesteme…

Prezenta versiune nu constituie forma finală. Autorul ne va prezenta corecţiile necesare în următoarele zile.