Acum 7 ani
Nu am ajuns psihiatru. Am devenit asistent la un sanatoriu. Acolo l-am cunoscut pe Paul. Eram destul de plăcut de “glumeţi”, poate pentru că eram singurul care stătea să îi asculte. Pentru unii dintre ei am căutat lucruri şi am intrat în jocul lor. Asta îi liniştea într-o oarecare măsură, deşi îmi aducea reproşuri de la director. Paul era diferit. El părea să vrea să se vindece şi era foarte, foarte lucid. Pentru cei care îl evaluau asta se traducea în paranoia.

Uneori mă întrebam dacă eu ar trebui să fiu în locul lui. Eram foarte de acord cu ce spunea:

– Mă, fii atent. Eu am lucrat în corpul diplomatic; ştiu cum merg lucrurile. Am luat parte la negocieri pentru investiţii în infrastructură trans-statală. Totul este bazat pe calculul economic.
– Nu şi între oamenii de rând. Oamenii au…
– Mai ales între oamenii de rând.
– ?…
– Când am ieşit la pensie, eram singur. Viaţa în corpul diplomatic a fost prea insuportabilă pentru primele mele două neveste. Nu am avut venituri chiar aşa de mari, dar nu asta le enerva cel mai tare. Cel mai tare le enervau delegaţiile: “Tot timpul pleci!!”; “Femeie, asta este munca mea”- pe urmă nu mai ştiu ce ziceau că începeau să ţipe şi eu plecam. Îşi imaginau că o să renunţ la ce fac pentru ele sau ceva de genul… Ce spuneam?
– Când ai ieşit la pensie…
– Aşa… M-am întors în ţară. Aveam o pensie bunicică şi ceva bani rămaşi. Deşi eram singur, eram încă tânăr. În corpul diplomatic poţi să fii pensionar mai devreme. 45, parcă. Şi mă întorsesem acasă. Mai aveam de rezolvat un proces pentru o moştenire. Şi aici m-am fript rău.
– Ce s-a întâmplat?
– M-a mâncat la măsele să mă pun cu un dubios.
– Interlop?
– Nu mă. Cetăţean onorabil. Oamenii destul de proşti să fie numiţi interlopi ajung la puşcărie. E un fel de eroare de marketing. Cei care…
– Şi ce ţi-a făcut?.
– M-am judecat cu el pe o casă primită moştenire. Aveam testament, eram ok. Tipul avea doar tupeu; mâinile lui strânseră şi mai puternic un obiect imaginar. În timpul procesului a dispărut dosarul cu dovezile mele.
– Poftim?!
– Să vezi. Ca prostul am dat în judecată administratorul de la arhivă. În proces nu am avut nici o şansă, nenorociţii se acoperiseră ca să ies eu prost. Am cerut şi îndepărtarea judecătorului din primul proces. Trebuia să fie şi el în cârdăşie cu interlopul. Cam în momentul ăsta procurorul a deschis procedura de punere sub interdicţie. Au zis că trebuie să fiu cam zuz ca să dau în judecată administratorul arhivei şi apoi să cer şi îndepărtarea judecătorului. Judecătorul din al treilea proces m-a declarat incapabil după o expertiză şi o audiere de ochii lumii. Mi-a numit un curator care şi-a băgat picioarele în al doilea proces şi apoi l-a pierdut şi pe primul. Ei au ieşit toţi bine: primul judecător, al doilea judecător, al treilea judecător şi administratorul de arhivă. Eu am ajuns aici după ce curatorul mi-a lichidat toată averea. M-au nenorocit.
– Ei însemnând 3 judecători diferiţi, un administrator de arhivă şi un “om cumsecade”?
– Scuteşte-mă, ştiu pe dinafară semnele de paranoia. Voi nu puteţi lua în calcul cum se face diferenţa între paranoia şi persecuţie. Premisa de la care plecaţi este că lumea este corectă. De exemplu aici crezi că e un loc în care trebuie să ne vindecăm.
– Fiind asistent, nu mă gândesc că aici este un abator.
– Hahahaha! Ce panaramă eşti. Chiar asta e bă! Tu chiar crezi că este economic profitabil pentru doctorii să stea pe salariu?
– Cum adică profitabil. Trăiesc din salarii şi din donaţii şi cadouri…
– Aşa, aşa. Hai să vorbim despre veniturile suplimentare. Cadourile sunt mizilic. Donaţiile sunt în schimb interesante. De unde vin ele?
– De la fundaţii de binefacere? nu îmi plăcea unde merge discuţia.
– Nu fii prost. Fundaţiile nu cacă bani. Tu crezi că e ca în filme? Vine un activist cu insignă la un om bogat, vorbeşte frumos şi ia bani căcălău pentru fundaţia lui de binefacere.?
– Din ce ştiu eu…
– Ştii despre lucrurile publice. Nu te-ai întrebat niciodată care este profitabilitatea carităţii.
– Păi există beneficii de imagine şi nişte scutiri de taxe.
– Ai început să gândeşti băiete. Politicienii au nevoie de imagine şi până la o anumită limită e profitabil să scapi de taxe. De la limita aia în colo trebuie să îţi pui probleme. De ce un om renunţă de bună-voie la averea lui. Să nu îmi vorbeşti despre sentimentul de caritate că ai mutră de om deştept. Vorbim despre sume imense. Sentiment de caritate apare şi la o suma de 100 de euro cât dă pulimea. Cine mai dă bani fundaţiilor ăstora? “Anonimous benefactors”. Cine este interesat de bolnavii psihic? Hai să vedem? Avem un loc unde sunt oameni pe care în general nu îi apără nimeni şi care nu se pot apăra singuri. Oamenii ăştia sunt valoroşi. Ghici pentru ce.

– Aaaah… habar n-am? discuţia o luase rău la vale.
– Studii clinice clandestine. Dar hai să le spunem experimente pe oameni. 20 de ani de diplomaţie m-au făcut să fiu scârbit de eufemisme. Da bă, experimente pe oameni. Nu e vorba numai despre hapuri pentru dovleac. Orice test făcut pe oameni dă mai multe informaţii decât cel făcut pe şobolani. Ai idee câţi bani economiseşte o companie care închide o linie de cercetare cu 3-4 ani mai devreme? Sau câte descoperiri fabuloase s-au făcut pe ficatul sau rinichii unui tip care crede că e urmărit e o raţă? Ţii minte cum se găseşte locul geometric? Mai întâi îl ghiceşti şi pe urmă demonstrezi că ăla este. Există şi calea analitică, dar e grea ca dracu şi durează mult. La fel şi în cercetare. Ştii că trebuie să foloseşti substanţa X la tratament pentru că ai făcut teste pe oameni şi ai “norocul” să ai o linie de cercetare perfect legală chiar în direcţia aia. Dacă nu faci asta, o să pierzi în faţa concurenţei… Organele nebelite de hapuri sunt şi ele bune la ceva.
– Acum o să mă iei cu poveştile de groază despre furat organe de la bolnavii care se sinucid? Nu ai văzut nici o dată aşa ceva.
– La vârsta mea nu am nevoie de dovezi pentru aşa ceva. Tot ce e profitabil să se întâmple se va întâmpla. Gândeşte-te bine câţi oameni ar rezista tentaţiei. Gândeşte-te câtă lume spune despre bolnavii: “ală nu mai e om”, “e o legumă”. Eu nu am mai fost pe afară de mult, dar astea erau pe vremea mea. Cuplează asta cu ideea că “oricum o să o facă cineva”.
– Asta e… ajunsesem într-un punct mort. Era şi oribil şi delirant, iar eu îl pornisem.
– Prea oribil ca să fie adevărat. D-aia ăia care spunem lucruri şui suntem înăuntru şi oamenii care nu spun prostii şi nu se bagă aiurea trăiesc fericiţi afară.

S-a ridicat pentru că era timpul mesei şi bolnavii ajung să aibă o precizie de ceasornic în lipsa oricăror alte stimulente. Pe mine discuţia m-a lăsat ambivalent. Pe de-o parte era delirantă şi înfricoşătoare. Pe de altă parte avea o oarecare logică şi nu era mai dubioasă decât ce citeam zi de zi pe forumurile pe care le frecventam. Adică asta era o poveste realistă în comparaţie cu “30 DE MILIOANE DE REPTILIENI VOR INVADA PĂMÂNTUL! SUNTEŢI MANIPULAŢI! DESCHIDEŢI OCHII ŞI VEDEŢI ADEVĂRUL!!” pe un site de dezbateri de etică aplicată. Troli ca ăsta erau în libertate şi Paul era instabil psihic. Am decis să nu îi mai dau medicamentele. Poate din cauza paranoiei lui, sau poate din cauză că mi se dădeau într-un pahar. Putea să fie orice acolo.

Paul a fost găsit spânzurat după 3 luni. S-a făcut o anchetă penală. Directorul a spus că mă acoperă. A zis că ştie că nu i-am mai dat medicamentele. Acum, se putea ca el să se fi sinucis din cauză ca nu i-am mai dat medicamentele care îl calmau (sau aşa ar fi trebuit) sau din cauză că ăia i-au dat totuşi medicamentele dubioase şi asta i-a agravat paranoia sau poate medicamentele erau chiar dubioase… Eu înclinam spre a doua variantă…

De atunci m-am răzbunat pe cei de la sanatoriu în multe feluri, dar numai în mintea mea. Nu eram sigur că a fost vina lor. Cel mai rău era că de fapt mi-era frică să mai fac ceva. Disperarea şi resemnarea sunt rezultatele fricii pe termen lung.

Acum 4 ani
Nu am mai vorbit cu o fiinţă umană de 3 ani. Lucrurile sunt făcute în aşa fel încât să te descurci fără să vorbeşti atât timp cât plăteşti. Poate d-aia cumpăram de la supermarket.

Acum 2 ani
Carolina23 m-a contactat pe mail. Avea mailul meu de pe un forum pe care se dezbătea etică medicală şi era interesată de mine din cauza comentariilor pe care le-am scris. Spunea că vrea să vorbim. La momentul ăsta eram atât de furios pe lume încât interesul unei persoane era o manifestare a dibăciei cu care încerca să obţină ceva de la mine.

Carolina23 era mai probabil Carolina32 şi la ea interesul a durat luni. Luni în care a fost interesată de mine în ciuda ciudățeniilor mele. Uneori am şi exagerat doar ca să văd până unde poate merge. Dacă îmi plăceau păianjenii era ok, dacă credeam că imigranţii sunt sursa tuturor problemelor aşa credea şi ea. Foarte subtil.

Spre final cel mai mult a surprins-o faptul că lucram la un sanatoriu. M-a bombardat cu o mie de întrebări în legătură cu oamenii care sunt acolo.

Spirala întrebărilor ei începuse să se apropie de punctul terminus: mai întâi întrebări despre sanatoriu, despre doctori, despre câți pacienţi sunt, despre ce boli au, despre dacă sunt vizitaţi, despre cine răspunde de ei… Apoi s-a mai învârtit un pic în jurul cozii şi m-a întrebat dacă bolnavii ajung să fie donatori de organe. I-am spus că nu pentru că nu pot să îşi exprime consimţământul. M-a întrebat dacă nu se poate şi pe alte căi…

Amintirea a ceea ce i s-a întâmplat lui Paul la sanatoriu m-a făcut să văd negru în faţa ochilor. Explicaţiile ei legate de copilul ei bolnav de numai 4 ani m-au înfuriat şi mai tare, dar nu am lăsat să se vadă acest lucru. Am aranjat o întâlnire cu ea. Nu am venit la întâlnire. A venit un poliţist căruia i-am scris un denunţ semnat Snail. Denunţurile anonime nu se iau în considerare direct dar pot duce la autosesizarea organelor de poliţie. Nu am mai aflat nimic despre Carolina. Speram să putrezească în închisoare. Pentru tentativă de trafic de organe nu se dădea pedeapsă cu suspendare şi copilul ei avea peste un an. Îmi dădea impresia unui animal lipsit de moralitate; în stare să facă orice pentru puiul pe care l-a fătat. Prima imagine care mi-a venit în minte a fost a unei viespi care îşi depune larvele într-o tarantulă vie. Încercam să simt milă pentru fiul ei, dar nu puteam.

Ciudat, dar răzbunarea nu mi-a oferit nici o satisfacţie. Mai ales că cei de la sanatoriu erau bine-mersi. Timp de 2 săptămâni am simţit că nu am ce să le fac. Că ce i-am făcut Carolinei, deşi corect, e insuficient. Era genul de chestie laşă pe care o faci ca să te descarci. Copiii mici omoară gândaci sau chinuie animale ca să îşi manifeste puterea asupra unor fiinţe mai slabe…

În 7 ani a avut loc prima lansare a unui satelit invers orbital în jurul soarelui. Lansarea s-a făcut de pe o pistă Gauss de 1.6 km. Satelitul era la lansare doar un cilindru. Oricum oamenii nu au văzut decât o flamă albastră. Rachetele accelerează treptat. Satelitul pornea cu viteza maximă şi pe urmă decelera. La peste 38 000 km pe oră aerul din jurul satelitului exploda. La 100 km altitudine scutul termic al satelitului se desprindea şi începea să cadă. Programul Prometheus nu irosea nimic. După ieşirea din atmosferă, satelitul îşi deplie panourile solare de 350 m şi radarul. Costurile de 40 de ori mai mici la lansare îi lăsaseră pe ingineri şi oameni de ştiinţă să se joace puţin. Deja producea puţină energie, dar numai o fracţiune infimă din ce urma să producă prin mişcarea de rotaţie pe care avea să i-o imprime întâlnirea periodică cu Pământul. Concomitent sateliţii releu şi staţiile de panouri augmentate plasate în deşerturi au fost inaugurate. Acestea urmau să capteze raza de microunde emisă de sateliţii Prometheus. Rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor: curent mult şi ieftin. Câteva voci critice au cârâit că se obţine mai puţină energie decât se sperase. Diferenţa era nesemnificativă. Confirmarea a atras şi mai mulţi oameni să investească în Prometheus. S-a putut trece la faza a doua. Programul prevedea lansarea a 200 de sateliţi în primul an şi a câte 500 în fiecare an următor.

A fost o perioadă de aur a omenirii. Prometheus era doar un pretext pentru schimbarea multor lucruri. Pornind de la exemplul lui, oamenii cereau şi făceau presiuni pentru reforme în toate domeniile. Uneori aveau succes, dar important era entuziasmul. În unele domenii progresul a fost enorm. Aplicaţiile Prometheus au fost nenumărate. Au fost create ferme perpetue în care era ziuă permanent, catapulte 4,5g care au înlocuit mare parte din avioane, vapoare solare gigantice şi primele arome de funcţiologie. Au apărut şi abominaţii care consumau mult curent doar pentru că era ieftin. Activiştii ecologişti au fost oripilaţi de minele de minereu cu percuţie seismică indusă. Consumul de energie era în unele cazuri de-a dreptul iraţional. Mai multe oraşe s-au bătut pe titlul de “Primul oraş în care nu e niciodată noapte”. Rezultatele s-au văzut în turism dar şi în psihoze insomniace.

Ciprian se gândea cum viaţa lui a evoluat în paralel cu programul Prometheus. Deşi Alina îl convinsese să nu voteze, programul îi influenţase viaţa decisiv. Primii ani ai proiectului au adus o dezvoltare fără precedent.

Două episoade au transgresat efectele economice ale Prometheus. Primul a fost distrugerea complexului nuclear din Coreea de Nord de un satelit invers orbital. Asta a reaprins criticile la adresa renunţării la interdicţia armelor în spaţiu. Era o critică fără chef asemănătoare tratării plângerii unui borfaş împotriva relelor tratamente aplicate de poliţie. Conform legii ar avea dreptate, dar nimănui nu îi pasă. Raza de microunde concentrate a satelitului invers orbital s-a mişcat atât de repede încât pentru privitor complexul nuclear a apărut ca un pătrat cu latura de 20 de km care a radiat puternic timp de 12 secunde. Tocmai din acest motiv agenţiile de ştiri au folosit un filtru care să evidenţieze raza de microunde şi camere de mare viteză care să prindă mişcarea ultrarapidă a razei. Deasupra lui s-a văzut o frumoasă auroră boreală – cum o caracterizase prezentatoarea evenimentului în direct. În urma razei au rămas bălţi de metal topit, aburi toxici, pământ pârjolit şi sticlă. Filmuleţele cu distrugerea complexului au avut un succes imens pe internet.

Prometheus a intervenit din nou în viaţa oamenilor la numai 14 ani de la lansare. Un meteorit urma să lovească Pământul pe bune. Din cauza multelor ştiri alarmiste, oamenii au ignorat la început problema. Ulterior au propus ca meteoritul să fie vaporizat cu sateliţii invers orbitali. Chiar dacă nu erau folosiţi împotriva unei nave mamă, sateliţii invers orbitali puteau să facă praf un meteorit ceea ce era “awesome”. Cum Prometheus era al oamenilor, propunerea nu a putut fi catalogată drept idioată de la început şi s-a dus o susţinută muncă de convingere ca să se explice că multe bucăţi din meteorit ar fi ajuns să bombardeze Pământul. Apariţia lui Istro într-un comunicat al programului Prometheus a ajutat foarte mult la calmarea spiritelor. Raţiunea a învins şi meteoritul Harpe a fost deviat cu o rază de mică putere în mod elegant de la interceptarea Terrei. Acesta fusese momentul în care Ciprian calificase Prometheus ca o organizaţie profesională care nu mai ceda unor impulsuri iraţionale.

Consecinţele
Ciprian a ajuns să se urască pentru admirația iniţială a Prometheus. Atunci când scandalul a izbucnit, maşina de PR a Prometheus a făcut istorie. Legătura atât de evidentă între staţiile de receptare a microundelor plasate lângă ocean şi ploile radioactive a fost mistificată. Când au dat în judecată filiala Prometheus pentru provocarea cancerului de piele, Alina era încrezătoare şi pregătită să lupte. Într-un fel părea că acum e în sfârşit sigură de ceva. Privind în urmă, Ciprian se întreba dacă nu ar fi trebuit să renunţe la proces şi să plece în lume cu Alina şi să se plimbe. Se gândea că siguranţa cu care considerau că au dreptate s-a înfipt ca râma în asfalt. Procesul a durat încă 5 ani de la moartea Alinei. Deşi s-au dedicat în întregime – era o chestie de răzbunare mai mult decât de bani – au fost înţepeniţi în amânări, expertize, supraexpertize, completări de expertize citări de martori, excepţii de neconstituţionalitate şi alte lucruri care ar fi trebuit să disciplineze administrarea dreptăţii. Programul Prometheus nu voia să piardă nici un proces. Şi nici nu a pierdut. Site-urile şi grupurile de socializare ale celor afectaţi de ploile radioactive erau hăcuite sau date jos. Asociaţiile bolnavilor de cancer de piele erau date în judecată până sucombau. Când discutau despre ultima amânare a procesului Ciprian a întrebat-o de ce continuă:

– Pentru că sunt nişte nemernici, Ciprian! Pentru că exact împotriva chestiei ăsteia au luptat oamenii când au dat bani pentru Prometheus. A… şi pentru că vreau să le iau banii.
– Ce o să faci cu banii?
– Ţi-i dau ţie, nătărăule! Trebuie să îmi promiţi două chestii. OK?
– Ok. Ciprian se aştepta la momentul ăsta.
– Vreau să îmi promiţi că nu o să te laşi nici după ce mor.
– Mor cu ei de gât, îţi promit!
– Şi a doua chestie: că o să câştigi şi că o să te plimbi în jurul lumii cu banii lor. Îţi cumperi o barcă aşa cum ai visat şi te plimbi în jurul lumii. E important să câştigi. E important să câştige măcar cineva. Trebuie să existe ideea că se poate. Altfel o să rămânem cu rataţii ăştia pe cap.
– Dar nici avocaţii nu promit că o să câştige procesul; eu sunt doar un prof de economie…
– Tu eşti iubitul meu! zise Alina zâmbind atât cât mai putea. Ciprian îşi lipi faţa de peruca roşcată a Alinei.