Acum 35 de ani
Ce rost are să ai un nume dacă nimeni nu îl reţine? Ce rost are să ai un nume dacă nu vorbeşti cu nimeni? Ce rost are să scrii un jurnal dacă eşti sigur că nimeni nu îl va citi? Probabil că este din cauză că nu te poţi convinge să mergi la un prieten de închiriat (psiholog) şi te enervează ipocrizia preoţilor. Poate îl scrii ca să îţi păstrezi coerenţa sau poate speri că totuşi cineva se va obosi cu el…

Ţin minte când am aflat că nu există Moş Crăciun. A fost de la un coleg de grădiniţă. A fost în râsul general al altor colegi. Râdeau pentru că trebuie. Mulţi dintre ei încă credeau. Acasă aveau să îşi întrebe şi ei părinţii. Dar atunci trebuiau să râdă. Atunci m-am hotărât să nu mai fiu prost sau prostit.

Altă dată copiii nu s-au jucat cu mine 2 săptămâni pentru că am pus mâna pe un gândac şi aveam microbi. Urlau dacă mă apropiam de ei. Eu aşteptam să fiu mâncat de microbi. La acel moment microbii erau un fel de draci mici care îşi înfig furcile în piele până o distrug.

Prietena mea de-atunci – acum mi-o amintesc ca vrăjitoare – m-a învăţat să ghicesc în palmă. Ea mi-a arătat cum pot fi dresaţi păianjenii şi cum pot fi prinse lăcuste. Aveam planuri măreţe, să săpăm până în China. Să avem un submarin ca să vedem caracatiţe. Ea a fost singurul om la care am ţinut cu adevărat. A fost o perioadă în care soarele se împletea cu visele noastre cu piraţi şi căpcăuni. A râs şi ea împreună cu ceilalţi colegi de mine. Deşi eram mici, ea şi-a dat seama mai repede decât mine cum să se integreze. Încet, încet ne-am îndepărtat. A fost o alegere înţeleaptă pentru ea să renunţe la păianjeni, lăcuste, caracatiţe şi la mine. Copilăria ei a fost fericită.
Acum 33 de ani
Am decis că nu există Dumnezeu. Nu avea cine să mă întrebe sau să mă contrazică şi nici eu nu am spus nimănui. Realitatea mi-a confirmat că nu există. Am început cu gânduri rele. Apoi, prudent fiind, am încercat câteva furtişaguri şi năzbâtii mai mici. Cât timp nu m-a văzut nimeni, nu a venit nici o mână invizibilă din cer să mă pedepsească. M-am oprit când am fost sigur. Dumnezeu era din aceeaşi clasă cu Moş Crăciun. Concluzia mea a fost definitivă.
Acum 30 de ani
La şcoală a venit un trainer care să ne explice cum să avem succes:

– După cum ştiţi, majoritatea oamenilor nu îşi folosesc decât 10% din creier…
– Pe ce vă bazaţi?
– Poftim? – tipul era imaginea succesului. Intervenţia unui puţoi era aproape şocantă.
– Pe ce vă bazaţi când afirmaţi că ne folosim doar 10% din creier?
– Aaah… păi. sunt articole. Există zeci de articole care vorbesc despre asta. Este un adevăr ştiinţific. Toată lumea ştie asta.
– Nu.
– De ce spuneţi asta? falsa politeţe mă scotea din sărite de atunci.
– Pentru că articolele despre care vorbiţi nu sunt ştiinţifice. Sunt zvonuri. Dacă facem o imagine electromagnetică creierului, putem observa că tot creierul e activ.
– Dar nu e folosit cu adevărat. Nu descătuşează întregul potenţial.
– Dincolo de faptul că aţi reformulat şi nuanţat afirmaţia anterioară, conceptele pe care le folosiţi sunt lipsite de sens. Fiecare zonă a creierului are un rol precis determinat, afectarea unei zone foarte mici nu ar trebui să conteze dacă numai 10% din creier este folosit.
– Ce spui tu acolo, tinere, contrazice lucruri deja ştiute de toată lumea.

M-am aşezat cu gura căscată. Clasa îl credea; se vedea pe feţele lor. După mai mulţi ani am înţeles de ce. Două lucruri mă pierduseră atunci. Am prezentat ceva şocant fără să am charisma necesară. Am fost arogant şi asertiv în faţa unei mulţimi care era deja ostilă. Această ostilitate era încă în forma incipientă. Eram cel mai deştept. Ei ştiau. Eram inteligent şi nu trişam. În nici un fel; niciodată. Că nu copiam le era indiferent. Că nu le dădeam să copieze era puţin supărător. Că nu luam parte la prostiile şi răutăţile lor era de neacceptat. De oamenii ofticoşi se face cel mai mare mişto. Glumele şi răutăţile sunt adresate celor pe care îi rănesc şi nu le suportă.

Restul lecţiei a fost despre cum peste 70% din comunicare este non-verbală şi cum gândurile pozitive atrag bunăstare, iar cele negative atrag catastrofe. M-am abţinut să îl întreb despre cum ne-am putea uita la filme fără subtitrare dacă asta ar fi adevărat. Cu două zile în urmă în Orientul Mijlociu o bombă aruncase în aer o grădiniţă – sanctuar al gândurilor negre şi al proastei dispoziţii…

Trainerul nu a mai venit. Colegii au avut un motiv în plus să mă urască.
Acum 20 de ani
Liceul este o bună ocazie să te reinventezi. Dacă nu te cunoaşte nimeni poţi să pari sociabil deşi înainte nu erai. Sau poţi să încerci. Eu nu am făcut decât să fiu din nou cel marginalizat.

Am urât perioada asta pentru că am încercat să mă integrez, să ascult muzica potrivită, să port hainele potrivite şi să vorbesc cum trebuie. Frustrarea mea a fost proporţională cu eşecul. Nu ştiam dacă să mă urăsc pentru ce încercam să par sau pentru ce eram cu adevărat. Nu prea ştiam nici ce eram cu adevărat.
Fernando şi Mioriţa
Ciprian se relaxa în cancelarie citind din portalul 3D Mari Corăbii. După ce Maria Şerparu şi Aurelian Ganea ajunseseră la faza naţională la olimpiada de economie Ciprian simţea că poate rămâne mai mult timp aici. Îi atrăsese atenţia asupra acestui fapt profa de matematică:

– Domnule, nu ştiu ce i-ai făcut puştiului ăluia (Ciprian bănuia că numai Aurel Ganea putea fi puştiul acela), dar de când îi predai dumneata, a început să pună mâna pe carte. Anul trecut l-am lăsat corigent şi acum îşi face temele. Era cât pe ce să-i dau şi zece dar m-am abţinut ca să nu i se urce la cap. În mod normal Ciprian al fi comentat la adresa ideii că zecele e pentru Dumnezeu şi nouă pentru profesor, dar nu era cazul.

Acum se aşezase lângă el profesoara de filosofie, Letiţia Ionescu. Părea foarte rafinată după gesturi şi port. Asta îl intimida pe Ciprian.

– Bună ziua. Am venit să te felicit.
– Mulţumesc. Dar pentru ce? lipsa pronumelui de politeţe îl liniştea pe Ciprian.
– În primul rând pentru olimpiadă. Pe urmă pentru că se vede la dezbateri că puştii ştiu economie.
– Ăă. Mulţumesc. Avem club de dezbateri în liceu?
– Cumva reuşim să avem. Deşi unii ne pun beţe în roate.
– Serios? Cine?
– Directorul şi Sebastian Dâmb. Doi dobitoci.
– Proful de română. Am vorbit cu el.
– Şi cum ţi s-a părut? E un domn, nu-i aşa?
– S-a luat de mine că îi învăţ pe copii că manele sunt ok în timp ce el îi învaţă cultură. A zis că din cauză că nu punem preţ pe cultură se duce ţara de râpă. Eu i-am zis că din ce ştiu eu ţara se duce de râpă din cauză că avem deficit bugetar şi taxe prea mari. L-am întrebat dacă crede că predând Mioriţa poate obţine cetăţeni mai responsabili… S-a enervat rău…
– Cum spuneam, un dobitoc. Să-ţi zic şi de director. Alt cretin.
– Mda. Probabil…
– A scuze, tu d-abia ai venit şi nu vrei să te pui rău cu nimeni?
– Doar nu bârfesc. Cred că oamenii, chiar şi cei “dobitoci”, au dreptul la o imagine publică. Dacă sunt făţarnici, asta e, masca pe care o afişează îi forţează să se schimbe încet-încet în bine. Dacă le dai tot timpul în cap nu faci decât să îi înrăieşti.
– Ar fi frumos să meargă cum spui dumneata… spuse Letiţia înainte să plece.

În săptămâna respectivă Ciprian a trebuit să vorbească elevilor despre Prometheus. Elevii puneau preţ pe ce le spunea el şi se simţeau destul de confortabil ca să pună şi întrebări pe lângă programă:

– Tata spune că programul Prometheus o să îi facă pe oameni să piardă locuri de muncă. E adevărat?
– Dacă mă întrebaţi aşa, da, e adevărat. Întrebarea este însă vicleană. Politicienii îi păcălesc pe alegători cu crearea de locuri de muncă. Trebuie să ştiţi că nu orice creează locuri de muncă este bun. De exemplu, de curând în centru Bucureştiului s-a construit monumentul Mântuirii Naţionale, cunoscut şi sub numele cioara beată. Unul dintre argumentele construcţiei monstruozității a fost că se creează locuri de muncă prin construcţia ei. Într-adevăr se creează, dar pe termen scurt, se irosesc resursele şi se sperie turiştii. Deci mai bine dădeai bani oamenilor de pe stradă decât să construieşti chestia aia.

Acum în sensul celălalt, nu orice distruge locuri de muncă este neapărat rău. Sabotorii distrugeau mori şi războaie de ţesut aruncând saboţii în mecanism ca să nu îşi piardă locul de muncă. Ideea este că mecanismele respective erau mai eficiente decât ei şi reprezentau un beneficiu pentru societate. Deşi pe termen scurt tehnologia creează şomeri, pe termen lung ajută pe toată lumea. Aşa e şi cu Prometheus, o să se piardă locuri de muncă, o să se şi creeze puţine, dar la final societatea va avea de câştigat de pe urma energiei ieftine şi nepoluante. Trebuie să vă atenţionez că Prometheus nu o să aducă lapte şi miere. Oamenii tind să devină iraţionali când au acces la resurse ieftine. Proful de informatică îmi povestea că atunci când lucraţi pe calculatoare proaste vă chinuiaţi să faceţi algoritmi eficienţi. Acuma toată lumea foloseşte back-tracking pentru 2 plus 2.

După o lună a trebuit să le dea elevilor rezultatele proiectului. Câteva lucruri l-au mirat. Aproape toţi elevii au vrut să continue proiectului chiar şi după ce şi-au atins obiectivul de NPV. Aproape toţi elevii care aveau mai mult noroc au fost în prima cuartilă adică jalnici. Majoritatea elevilor care au avut NPV iniţial de 6000 (bogaţii) au fost pe mediană adică mediocrii. Şi, în final o chestie care l-a întristat foarte tare pe Ciprian. Aşa cum se aştepta, elevii muncitori au avut cea mai mare creştere de NPV. Nimic neobişnuit. Ce era oarecum descurajant era că echipele lipsite de orice scrupule care au mers pe negocieri knife, pe concedieri, salarii minime şi tot ce înseamnă cut-throat competition aveau cele mai mari NPV: erau în decilele 9 şi 10 pe curba lui Gauss. Ciprian s-a gândit serios la ce făcuse: urma să îşi înveţe elevii că e bine să fi inuman dacă NPV creşte. Timp de aproape 2 ore s-a gândit dacă poate să le dea punctaje mai mici echipelor jegoase decât echipelor cu ceva social responsability. Apoi a venit Alina şi i-a trecut. Nu era treaba lui să îi înveţe etică. Echipa lui Aurel Ganea urma să ia cu 2000 NPV mai mult decât echipa Mariei Şerparu, chestia cu social responsability era o prostie…

Uneori Ciprian avea efectiv bulan. De exemplu, a prins în direct discursul istoric de la dezbaterea all star dintre susţinătorii şi opozanţii Prometheus. Istro era un tip slab şi înalt pentru care costumul părea o a doua piele. Avea ochelari negrii cu ramă subţire şi era tuns scurt. Ochii lui negrii păreau să nu aibă pupilă. Tot aspectul era tăios şi foarte profi.

– În calitate de PR Officer al Programului Prometheus, vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să prezint adevărul despre Program. În primul rând, ţin să precizez că nu suntem neorganizaţi şi haotici. Programul Prometheus merge conform planului şi ştim foarte bine ce facem. În al doilea rând, apreciez că aţi reuşit să strângeţi reprezentanţi ai tuturor opozanţilor programului: ecologişti, sindicalişti şi oameni de ştiinţă. O să le adresez argumentele pe rând.

Este chiar lăudabil când oamenii de ştiinţă încearcă să asiste politicile publice. Singura problemă pe care o am cu oamenii de ştiinţă este când ne prezintă opinii obiective care sunt de fapt comandate de marile companii. Domnul Hammusen vine în această emisiune ca reprezentant al ICPP – institut independent de cercetare. Dar haideţi să vedem cine ajută ICPP să fie independent. Domnul Hammusen e liniştit în legătură cu independenţa sa pentru că nu ştie de Gold Hound care este un soft foarte drăguţ creat de unul dintre voluntarii Prometheus. În prezent este folosit de Interpol pentru a găsi firme care spală bani pentru terorişti. Ştiţi la ce mai e folosit Gold Hound? Are o componentă de AI care face analiză de limbaj şi grupează într-un spaţiu multidimensional site-urile care au viziuni similare. De exemplu institutele politice sunt ca limbaj şi idei 98% similare partidelor care le finanţează. Dar asta nu este spectaculos pentru că deja ştim cine finanţează pe cine. Aici se vede frumuseţea programului. Gold Hound are cel mai complex AI de analiză financiară online. Porneşte de la analiză de viziune similară şi descoperă de exemplu că ICPP are 98,9% viziuni similare cu Shell. Apoi urmăreşte cash flow-ul ICPP şi Shell şi observă tendinţe cu coeficient de corelaţie de +0.9. Mai departe găseşte companii cu 1 angajat care taie facturi de milioane în consultanţă pentru Shell. Aceste companii finanţează mai departe altele din diverse jurisdicţii şi paradisuri fiscale. După un şir de până la 20 de companii banii ajung la ICPP ca sponsorizări şi donaţii care nu au nici o legătură cu Shell. Ghinionul lor e că să tai facturi fictive este ilegal şi dovezile Gold Hound au fost suficiente să declanşeze o anchetă pentru evaziune fiscală. Ancheta are acces la toate conturile companiilor implicate şi poate să ne confirme ceea ce Gold Hound ne făcea doar să bănuim: Shell finanţează ICPP. Chiar suntem naivi să credem că aceste companii sunt interesate de politicile publice cele mai bune? Şi acum ne putem întreba: poate domnul Hammusen să fie obiectiv? Poate să prezinte alte opinii decât ale finanţatorilor săi? Eu cred că nu.

Acum referitor la argumentele ştiinţifice pe care a fost plătit să le creeze. Hammusen şi gaşca spun că sateliţii invers orbitali vor afecta orbita Pământului. Eu vă întreb pe dumneavoastră: cu ce e diferită acţiunea sateliţilor de meteoriţii pe care îi întâlneşte Pământul în orbita lui? Acum 2 zile am putut admira Perseidele care nu sunt decât nişte meteoriţi pe care îi întâlnim periodic. Facem acest lucru de multe mii de ani şi nu am păţit nimic. Dacă Perseidele nu fac nici un rău Pământului, ce rău ar putea să facă Programul Prometheus? Singurul lucru pe care îl afectează Prometheus este profitul giganţilor energetici. Aştept întrebări.

Lui Ciprian i-a fost ruşine de ruşinea lui Hammusen şi nu s-a uitat mai departe. Prietenii i-au spus că prestaţia lui Hammusen a fost într-adevăr jalnică.

Cei 99%
După ce Istro l-a executat în direct pe von Hammusen, Ciprian văzu cum predicţia Alinei se împlini cu precizie matematică. Asta o făcu să jubileze – îi plăcea să aibă dreptate. După primele 3 guverne răsturnate în alegeri pentru că se opuneau programului Prometheus următoarele şi-au “nuanţat” poziţia. Cu toate acestea s-au găsit partide care să aibă o poziţie mai tranşantă şi să ia locul a alte 7 partide de guvernare. Deşi o parte din finanţare depindea de opoziţia la programul Prometheus, politicienii au înţeles că nu mai au nici o şansă să câştige alegerile dacă se opun programului. Pentru restul ţărilor alegerile au fost decise de alte aspecte pentru că programul Prometheus ajunsese o problemă asupra căreia toate părţile erau de acord.

Următorul pas a fost obţinerea indirectă de finanţare. Deşi programul Prometheus era al oamenilor şi paragraful 6 părea să fie foarte eficient în a ţine marile companii departe de Prometheus, programul nu putea funcţiona singur. El avea nevoie de servicii externe şi de materii prime. Deşi companiile petroliere, companiile de maşini şi cam toate companiile de electricitate pierdeau, se iveau oportunităţi pentru producătorii de bobine, exportatorii de cupru (unul din motivele pentru care Chile a aderat la Prometheus prin referendum cu 89.4%), producătorii de panouri solare şi de uraniu ş.a.m.d. Dar ce era cel mai frumos la programul Prometheus era că nenorocea “instrumentele complexe de investiţii”. Pe măsură ce banii se reorientau spre alte industrii grupuri întregi de bănci şi fonduri de investiţii s-au prăbuşit. Când investitorii au început să pună întrebări au ieşit la iveală practici ilegale. Setea de răzbunare a oamenilor era satisfăcută.

Pentru unele industrii programul Prometheus era o binecuvântare. Bunăoară, industria nucleară mersese numai în jos după Fukushima şi atacul terorist din China. Faptul că sateliţii Prometheus aveau generatoare nucleare făcea programul foarte atrăgător. Politicienii s-au reorientat în consecinţă.

Inerţia vechiului sistem era învinsă încet şi metodic. Tratatele internaţionale care interziceau armele în spaţiu erau demontate. Organizarea internaţională a lui Prometheus prindea contur. Se demară construcţia pentru două baze de lansare: una în Somalia şi una în Bolivia. Nu exista logică tehnică sau economică în aceste amplasări, dar ele transmiteau un mesaj important: Prometheus era al oamenilor. Era ca atunci când câştigă premiul Nobel persoana care a făcut închisoare politică.