În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.
Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.
– Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!
Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era nici un necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.
– Nu-mi trebuie nici un desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.
Şi-a notat ziua blestemată în calendar şi a deschis larg fereastra cu toate că era o seară de primăvară destul de rece. Nu avea aer; simţea că se sufocă. Îi ardeau obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.
Învăţa, în general, bine şi destul de repede. Ar fi putut face şi acum la fel, dar nu avea nici un chef. Nu era chiar prima în clasă, dar era printre primii. Presimţea că va lua câteva note rele şi îşi va strica media, dar nu putea citi un rând. A încercat să deschidă o carte, dar rândurile îi fugeau din faţa ochilor.
“Şi apoi, dacă nu-mi trece starea asta de rău, ce să caut la şcoală?”, s-a întrebat. “Cum să mă concentrez la lecţii dacă nu-mi revin?”
Şi-a spus că, în prezenţa profesoarelor, ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar nu ştia cum să se comporte în faţa domnilor profesori. Îi era o imensă ruşine, mai ales în prezenţa bătrânului profesor de geografie, când se cobora de la catedră pentru a arăta pe hartă. Acesta avea ceva foarte excitant atunci când se ridica pe vârfurile picioarelor, ca într-un balet absurd, pentru a arăta Alaska. Aceeaşi senzaţie avea şi în prezenţa profesorului de matematică, care, mai snob, stătea întors cu spatele către clasă, înşirându-şi demonstraţiile. Când se întorcea cu faţa pentru a recita vreo teoremă, pe Emma o apuca leşinul.
Colegii nu aveau de unde să ştie de ce boală suferă ea. Începuseră să zâmbească, să chicotească sau să râdă ca proştii. Pentru a nu se uita la ei, Emma întorcea privirea în altă parte sau se prefăcea că se uită în carte. Curios lucru pentru ea era faptul că, în general, i se păreau cu toţii respingători, urâţi şi murdari, iar privirile nu îi erau atrase decât de unul Brown, un schilod negricios, cu o pată roşie pe umărul stâng.
În acea zi n-a rezistat, cu toate eforturile făcute, la toate orele. După bătrânul geograf şi tânărul matematician, a fost nevoită să admire huiduma de biologie, o domnişoară bătrână de peste o sută de kilograme, şi piticul de logică, acestuia stârnindu-i, cum e şi logic, ceva mai mare decât el, fluturând odată cu gesturile largi şi retorice.
La ultima oră, sportul, n-a mai mers; nu ar fi avut nimic împotrivă să admire trupul perfect al brunetei de sport, dar i se făcea groază de colegi. Aceştia se găseau, în ochii ei, într-o situaţie penibilă, absurdă, lipsită de orice sens, ca o turma de oi.
A umblat pe străzi ore întregi, să se liniştească, dar degeaba; toţi oamenii apăreau, în faţa ei, în aceeaşi postură. Îi era frică să se vâre în aglomeraţia din mijloacele de transport.
A luat-o pe jos, pe străzi mai puţin umblate sau prin parcuri, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. A întors-o pe toate feţele şi o explicaţie plauzibilă n-a găsit. N-a găsit nici un fel de explicaţie, nici ştiinţifică, nici morală, nici mistică, nici nimic. Cât despre o explicaţie politică, deoarece la baza tuturor fenomenelor sociale stă politicul, pe fată a pufnit-o râsul.
S-a oprit în faţa unui magazin de produse electronice şi s-a uitat la cele câteva televizoare pornite; nu, ceea ce i se întâmpla nu se aplica decât persoanelor prezente fizic, în carne şi oase, aflate chiar în faţa ei. Persoanele de pe ecran nu erau afectate. A ajuns la concluzia că o situaţie absurdă, ori o accepţi ca atare, ori te sinucizi. Ce rost avea să se sinucidă? În fond, într-o anumită conjunctură social-politică sau filogenetică, populaţia planetei s-ar fi putut afla în situaţia în care o vedea ea. Dacă ar fi umblat cu toţii goi, să vezi pe unul cu sexul acoperit ar fi fost o extravaganţă condamnabilă.
Oamenii erau cu toţii la fel. Cu ea era necazul. Asta, bineînţeles, dacă cei din jur vor înţelege cum îi vede ea.
S-a culcat și a avut un somn chinuit, cu foarte multe inserturi erotice groteşti, suprapuse peste scene din filmele de pe CD-uri.
La miezul nopţii, i s-a făcut foame şi a coborât în bucătărie. Mama sa nu se culcase: citea o carte şi o aştepta.
– Ce e, fata mea, te simţi rău? a întrebat-o văzând cât e de palidă.
– ?
– E ceva în legătură cu ciclul?
– Da, a admis Emma privindu-i sânii fleşcăiţi, burţile multiple şi picioarele umflate de varice.
A pus plăcinta pe colţul mesei, dezgustată, şi a ieşit; îi pierise foamea. Nervoasă, mama ei a strigat-o să vină înapoi. Nu o mai auzea. A stins lumina şi s-a băgat sub pătură, dar nu a mai putut să doarmă. A încercat să pună un film, dar o enerva cel mai mic zgomot. Cuvintele o scoteau din sărite cel mai mult.
S-a îmbrăcat, cu o oră înainte de a se trezi toţi ceilalţi, a coborât, şi-a băgat în geantă câteva sandvişuri şi a ieşit fără s-o simtă nimeni.
Răcoarea dimineţii îi făcea bine, dar oamenii care treceau pe lângă ea, către serviciu sau la cumpărături, o dezgustau. Era ceva între dizgraţios şi erotic, ceva foarte neplăcut în fond. Excluzând bătrânii, unii tineri o scârbeau, părând nişte maşini stricate, dar foarte mulţi aveau în ei ceva care o făcea să-i fiarbă sângele, să se înroşească şi să simtă cum i se strânge stomacul.
A ajuns la şcoală cu o jumătate de oră mai devreme, apoi s-a refugiat în W.C., intrând la o oră exact cu o clipă înaintea venirii profesoarei de limba spaniolă. Corpul negricios și bărbătos al acesteia era la fel de urât ca şi faţa; în plus, îi albise părul din regiunea pubiană, în vădit contrast cu părul capului, vopsit în roşu. A întors privirea într-o parte, uitându-se lung la John Brown, sfrijitul negricios care îi atrăgea atenţia mai mult decât ceilalţi băieţi.
– Ce faci, Emma, admiri picioarele lui John? a încercat profesoara o glumă, în limba spaniolă.
– Nu, ”domnule”, a răspuns fata în engleză, îi admir organele genitale.
După ce, în primul moment, profesoara a rămas perplexă, şi-a dat seama că a auzit bine. Clasa era în delir; nimeni nu se aştepta să audă aşa ceva din gura Emmei Hartland, o fată timidă şi aşa bine educată în spirit puritan.