Vehiculul cu milioane de deţinuţi slăbănogi, dar vioi, pătrunse pe culoarul principal al etajului cel mai de jos al puşcăriei.

În viteza ameţitoare, mulţi se aruncau singuri afară, nerezistând psihic, se împingeau violent, provocând celor de alături traumatisme sau mureau, pur şi simplu, fără o cauză vizibilă. Stresul era foarte mare şi călătoria lungă, iar mesajul genetic era clar: unul singur dintre puşcăriaşi trebuia să ajungă în celula de lux.

Pereţii umezi şi cenuşii ai cu­loarului kilometric păreau a alerga înapoi. Constructorul puşcăriei din peşteră era cel care stabilise regulile jocului.

Drumul, lung cât un infinit, era pe sfârşite; simţeau asta. Numărul celor care erau sortiţi pieirii era din ce în ce mai mic. Când, în sfârşit, în vehiculul cilindric nu mai ră­maseră decît doi deţinuţi, unul se întoarse către celălalt, mirat şi puţin speriat.

– Ce faci, nu te sinucizi?

– Nu.

– E ordin să rămân numai eu. Sunt ales să intru în celulă.

– Şi ce?

– Tu, într-un fel sau altul, va trebui să dispari.

– De ce nu mă ucizi tu?

– Nu e în program. Eu trebuie să propovăduiesc iubirea între entităţi. Sînt ultimul care ar putea face o crimă.

– Iar eu sunt ultimul care ar putea face o sinucidere.

– Treaba ta.

Vehiculul se oprise la uşa mem­branoasă a celulei, iar cei doi coborâră. Tremurând de frig, pătrun­seră cu mişcări vibratile înăuntru.

Aveau de ispăşit o pedeapsă de nouă luni de închisoare şi, plicti­sindu-se, inventară diverse jocuri pentru a-şi menţine forma fizică şi pentru a nu înnebuni.

Cînd începură transformările celulei, se înscriseră şi ei în ele. Rareori, mai schimbau două vorbe.

Cînd seria de metamorfoze încetă, fură puşi în libertate şi eliberaţi de ultimele rămăşiţe ale fostei celule.

– Suntem siamezi, spuse Iisus.

Celălalt nu răspunse, hotărît să nu mai scoată nici un cuvînt, niciodată. Se mersese prea de­parte cu iubirea aproapelui.