Bărbatul veni la biblioteca din X când Emilia mai avea doar o lună până la pensionare. Oraşul era mic şi toţi locuitorii ştiau aproape tot ce se putea unul despre altul, dar pe el nu-l mai văzuse niciodată. Când se apropie de biroul ei, Emilia îl privi mai încântată decât o şcolăriţă ce desface prima ei trusă de machiaj. Purta un costum negru, cu veston ca pe vremea bunicului şi batistă roşie iţindu-se din buzunarul de la piept. Avea vârfurile mustăţii întoarse în sus, părul grizonat discret pe la tâmple, iar degetele lungi, cu unghiile tăiate până în carne, miroseau vag a tutun de prizat.

— Sunteţi nou în oraş? îl întrebă Emilia, deschizând o fişă.

Numele pe care bărbatul i-l spuse îl uită pe loc, dar rămase cu impresia că era ceva exotic.

— Abia am sosit, recunoscu el cu glas plin, de cântăreţ de operă. Sunt inspector…

— Sigur că da! spuse Emilia, de parcă acel cuvânt ar fi lămurit toate lucrurile.

El voia să citească poveşti, şi nici asta nu i se păru Emiliei ieşit din comun. Îi propuse un volum de Andersen, dar erau multe alte opţiuni la dispoziţia lui.

— Aveţi o bibliotecă bogată pentru un oraş de provincie, remarcă bărbatul, în timp ce ea căuta tomul dorit.

— O, am primit donaţii importante! roşi Emilia, de parcă i-ar fi făcut un compliment amoros. Au trăit pe vremuri cărturari adevăraţi aici. Şi apoi, niciodată nu poţi avea prea multe cărţi. În sute de ani, s-au scris atâtea, că nici o viaţă de om nu-ţi ajunge să le răsfoieşti măcar!

Găsi volumul şi îl aşeză pe birou. Era îmbrăcat în piele maro, puţin uzată de atâtea mâini care îl răsfoiseră. Emilia completă rapid fişa şi i-l întinse.

— Lectură plăcută! îi ură, încercată în avans de nostalgie după momentele acestea, când ajuta pe cineva să descopere o nouă lume între coperţile tari.

Acasă o aştepta doar un motan şpanchi, însă Emilia nu se considera un clişeu şi nici nu credea că avusese o viaţă neîmplinită. Nu era invidioasă pe colegele cu familii numeroase, nici pe prietenele cu slujbe bănoase, case şi maşini scumpe. Cărţile erau viaţa ei, şi câţi oameni se puteau lăuda cu una atât de bogată?

Bărbatul se aşeză la ultima masă, chiar lângă fereastră, cu faţa la şirurile de bănci de-o vârstă cu Emilia, despărţite de două culoare late. Pentru ea, erau braţele unui fluviu al cunoşterii şi Emilia îl privi pe furiş pe acel om căruia decise să-i spună Cititorul. Se simţi în siguranţă, de parcă l-ar fi cunoscut de-o viaţă întreagă. Înţelese cumva că pentru el conta fiecare cuvânt pe care-l citea, că nu avea să-l uite niciodată. Într-un fel al lui, şi el trăia doar prin vorbele altora, iar când îi returnă volumul, Emilia îşi dori să se întoarcă.

Şi Cititorul reveni zi de zi, la ora 9, cu punctualitate de ceasornic elveţian. După câteva zile, Emilia descoperi că el respecta cu sfinţenie un ritual. Cerea întotdeauna câte o singură carte. Uneori, el spunea autorul şi ea îi sugera titlul, alteori bărbatul ştia exact ce voia. Preţ de cinci minute înainte de a deschide tomul, privea fix coperta şi, chiar în secunda când timpul expira, îi surâdea vag Emiliei. Apoi lumea întreagă părea să dispară pentru el. Nu se oprea din citit până nu ajungea la ultima pagină, nici nu avea nevoie de mai mult de câteva ceasuri pentru a termina o carte, însă Emilia era convinsă că lectura sa nu era deloc superficială. Uneori, când dădea pagina, în colţul ochiului stâng îi mijea o lacrimă. Nu pleca decât la închiderea sălii de lectură.

Nu prefera un gen, un spaţiu geografic ori o epocă anume. De la un roman poliţist de Chandler trecea graţios la piesele lui Shakespeare, de la lirica Annei Ahmatova la proza lui Ba Jin. Termina dintr-o suflare “Mizerabilii” lui Hugo sau “Omul invizibil” al lui Wells. Ţopăia graţios de la Byron la Proust, de la Tolstoi la Chinua Achebe, de la Platon la Caragiale. Într-a doua săptămână, plângea la fiecare carte. De fiecare dată, Emilia voia să se apropie de el, să-i ofere un şerveţel de hârtie, dar ochii lui negri se fixau asupra ei şi simţea o sfială ciudată. Ceilalţi nu-i dădeau atenţie, şi Emilia se mira uneori. Cititorul ieşea în evidenţă printre elevii care se pregăteau de examene, pensionarii plictisiţi şi casnicele cu cercurile lor de lectură, ca un extraterestru la un bal vienez.

Într-a treia săptămână, Emilia remarcă un fapt ciudat. Cărţile cerute de el nu mai erau dorite de nimeni, deşi unele se număraseră până atunci pe lista favoritelor. Înşişi autorii lor păreau să se fi molipsit de un fel de lepră, numele le erau deodată exilate din fişele cititorilor, chiar dacă el făcuse cunoştinţă doar cu a douăzecea parte din vasta lor operă. Emilia ar fi vrut să-i atragă atenţia asupra molimei al cărei purtător involuntar era, poate chiar să glumească la ceaşcă de ceai pe tema asta, în afara bibliotecii, însă fără urmă de intenţii erotice. Dar când Cititorul restitui “Divina comedie” a lui Dante, preferata ei, Emilia îşi simţi toate gândurile topindu-se ca glazura unui tort lăsat pe masă într-o zi toridă. Se îmbujoră, completând fişa cu sentimentul că îşi luau rămas bun, iar el se aplecă spre ea şi-i sărută galant vârful degetelor.

— Astăzi e ultima zi petrecută împreună, şopti Cititorul. Vreau să vă  mulţumesc pentru sfaturile atât de folositoare! Îmi voi petrece altfel restul timpului în acest oraş.

— O, nu face nimic! Dar de ce să ne părăsiţi dacă mai aveţi vreme de pierdut aici? Mai avem atâtea cărţi bune!

— Cine îmi spunea că sunt pe lume atâtea cărţi, că nici o viaţă de om nu ne ajunge pentru a le răsfoi măcar? Mereu treaba cititorului va fi neterminată, însă hotărârea mea e luată. Îmi pare rău, Emilia.

Ieşi cu pas ca de paradă, iar lumina din încăpere păru să se stingă odată cu el. Emilia strânse volumul la piept şi privi pierdută pe fereastră la norii negri ce se adunau deasupra oraşului. Plecarea lui i se părea un prolog nefericit la viaţa ei de pensionară. Simţea privirea cuiva aţintită asupra ei, dar nimeni din sală nu se uita la ea. Durerea bruscă de cap o făcu să suspine şi începu să cotrobăie prin sertarele biroului.

Peste stradă, Cititorul se puse în mişcare, ştergându-şi ochii cu batista.

— Ce păcat! şopti. Toate cuvintele au fost spuse, toate enigmele rezolvate, toate sentimentele dezvăluite. Au ajuns până şi în măruntaiele infernului. L-au despicat şi l-au istorisit mai bine decât aş fi putut face eu într-o mie de ani! Ce-mi rămâne, decât tristeţea?

Un tunet răzleţ împrăştie copiii care jucau şotron în piaţă. Cititorul dispăru după colţ, iar Emilia scose un mic şuierat de surpriză când, în locul foliei de aspirină, în sertarul de sus găsi un pacheţel cu o fundă mare, roşie. Îl deschise, uitând pe loc de migrenă. Dincolo de ambalajul strălucitor era doar un crâmpei de pergament. Mirosea a pământ.

Cu o strângere inexplicabilă de inimă, Emilia silabisi literele ce se scurgeau de pe pergamentul îngălbenit ca lichidul din pustulele deschise ale unui ciumat.

— Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foametea, cu molima şi cu fiarele pământului. Iar înaintea lor gonea lăcrimând al cincilea călăreţ, şi numele său era Invidia.

Pergamentul se aprinse între degetele Emiliei, care-l aruncă în coş, cu un strigăt de oroare. Privirea îi căzu pe volumul încă neaşezat la locul său.

— Dante, murmură Emilia. Ce nume ciudat! N-am mai auzit niciodată de el.

Deschise cartea şi încercă să citească, dar literele se învălmăşeau în combinaţii fără sens. Emilia se zgribuli şi deschise catalogul, dar nu recunoscu niciun nume. Cu un geamăt, Emilia căută ajutor în sală. Ceilalţi cititori priveau însă pierduţi în jur. Pe stradă, cineva striga…