În exclusivitate pentru Revista SRSFF şi în premieră în România, o a doua povestire SF (în traducerea Antuzei Genescu) a scriitoarei de origine română, Nina Munteanu.

Vincent îşi scoase casca de pe cap şi se trezi înapoi în apartamentul său, zăcând singur şi extenuat în patul lui regesc. Cabina intimă, cu foc în şemineu, dispăruse. Dispăruse şi Katherine.

Se uită lung la cască. Vehiculul său spre Paradis. Spre Katherine.

Parfumul ei de liliac îi zăbovea în minte când îi evocă faţa frumoasă, zâmbindu-i doar lui. Nu, îşi reaminti el. Nu mie. Lui Jake, purtătorului meu. Lui Jake i-a zâmbit. Lui Jake, cel cu care tocmai făcuse dragoste. Jake, care s-a bucurat de mireasma dorinţei ei, care a simţit dezmierdarea picioarelor ei subţiri. Vincent nu era decât o prezenţă oarecare.

Îşi cercetă corpul diform şi noduros. Furuncule rebele şi cicatrice îi brăzdau pielea lividă, lipsită de păr. Îşi aminti că se ciocnise cu Katherine cu două zile în urmă, pe un hol din Corporaţia Samson, iar fata îl atinse cum mâna pe coapsă fără să vrea. Se dăduse brusc înapoi, roşie la faţă de ruşine, pentru că nu ştiuse cum să facă să nu se uite la el cu scârbă. Apoi dispăruse, înainte ca el să poată deschide gura. Probabil ca să se spele pe mâini. Sunt doar un Supraveghetor oarecare din Corporaţie, îşi zise el. O pocitanie fără nume. Nu ştie că sunt Vincent, supraveghetorul ei, cu care împarte gânduri frumoase despre viaţă şi poezie pe ecranul virtual.

Acum două săptămâni, ea începuse să trimită, îndrăzneaţă, câteva comentarii prietenoase la finalul raportului ei. El îi răspunsese cu propriile comentarii şi se pomenise că, în timpul zilei de muncă, îi aştepta mesajele mai nerăbdător decât orice altceva. Când le deschidea, făcea clic direct pe post-scriptum, raportul formal îl citea mai târziu. Îşi aminti de mesajul ei de săptămâna trecută, de la care începuse toată povestea:

— Îţi place poezia, Supraveghetorule? E una din pasiunile mele. În ultima vreme, l-am citit des pe Milton. Scrierile lui sunt sigur mai vechi de 400 de ani, totuşi, îmi stârnesc în suflet dorul de Paradis. Crezi că poate exista Paradisul pe Pământ? Poate că e destinul nostru să tânjim după el.

Până atunci, îşi trecuse codul după salutul de încheiere: „Salutare, UTILIZATOR 134872.” De data aceea, semnase: „Prietena ta virtuală, Katherine”.

Numai când îi reciti semnătura de câteva ori la rând îi veni în minte ideea ingenioasă de-a o căuta în roiul de o sută de muncitori din laboratorul de cercetare al Corporaţiei Samson, desemnând un purtător să lucreze cu ea. Începutul a fost cât se poate de inocent. N-a vrut decât să ştie cum arată. Programul SenTech era de vină.

Reuşi s-o vadă, cât de cât, pe Katherine cu ajutorul programului de holograme SenTech şi-al conexiunii dintre casca virtuală şi un senzor înglobat în fruntea lui Jake. Mulţumită lui Jake, care nici măcar nu ştia că-i face un serviciu lui Vincent, SenTech îi permitea s-o vadă, s-o audă, s-o simtă pe Katherine prin intermediul simţurilor lui Jake. Jake habar n-avea că Vincent avea acces la implantul lui sau că Supraveghetorii îl foloseau, de obicei, ca să-i spioneze pe purtători. Ştia doar că implantul îi sporea abilităţile cognitive. Să fii conectat direct la baza de date din computerul central era un mare avantaj în munca de administrator de date pentru Vincent.

Sperând ca întâlnirea să fie cât mai plăcută pentru ea, dar şi pentru el, Vincent îl alesese pe Jake ca purtător judecând după ceea ce aflase despre gustul lui Katherine în materie de fizic bărbătesc. Dar, odată ce-o văzuse roşind în faţa corpului perfect al lui Jake, după ce-i ghicise dorinţa şi simţise inima lui Jake bătând nebuneşte, ştiuse că voia mult mai mult. Avea să fie o aventură interesantă, îşi zisese, şi-şi pregătise imediat AI-urile pentru supraveghere continuă. Jake nu pierdea timpul. După prima lor întâlnire înflăcărată, Jake o atrăsese pe Katherine în cabina lui izolată, unde o cucerise. Vincent nu era pregătit pentru asemenea împrejurări pline de dulceaţă, nici pentru a trăi atât de intens nişte dorinţe uitate. Prin Jake, se simţea ca un amant ideal, stârnind-o pe Katherine răbdător, la început cu mângâieri calme, apoi potrivindu-se ritmului ei tot mai aprins. Ea era timidă, însă nu exagerat de timidă, şi îi răspundea cu o afecţiune deosebită. La sfârşit, Vincent rămăsese cu o senzaţie neplăcută, ca şi când s-ar fi trădat. Adânc mişcat de experienţă, îşi smulsese casca şi-i trimise un mesaj în calitate de Supraveghetor anonim al ei. Îl umpluse cu citate din Milton.

— La mine nu se va uita niciodată ca la Jake, rosti el, privindu-şi corpul diform.

Mildred, androidul lui model AI20, veni alunecând la pat şi-l atinse pe umăr.

— Nu ştie că eşti Supraveghetorul ei, Vincent? îl întrebă cu glas metalic. Ar trebui să-i spui, poate că te-ar plăcea…

— Nu, Mildred, se răsti el. – Îşi imagină că ochii verzi şi rotunzi ai androidului îl privesc cu milă, aşa că-şi înmuie vocea: poate că i-ar plăcea să comunice cu mine ca Supraveghetor anonim al ei, dar mă tem că numai aşa se va uita la mine, niciodată nu mă va considera altceva. – Aşeză casca pe noptieră. – Nu m-ar putea iubi niciodată pe mine. – Oftă îndelung şi mângâie casca. – Dar mă mulţumesc cu atât. – Buzele i se strâmbară într-un zâmbet când se luptă cu o senzaţie de plăcere vecină cu vinovăţia. – Modul creator în care utiliza el capacităţile de supraveghere ale SenTech depăşea cu mult scopul iniţial al programului. – Oare asta mă face un fel de peşte? – Privi încreţiturile aşternutului, apoi le mângâie. Cu ochii la pielea ca de leopard a mâinii sale, murmură: aşa să fie, atunci. Măcar sunt un peşte inofensiv.

— Biblioteca întreabă dacă vrei să salvezi acest scenariu SenTech sub denumirea Katherine 1, ca să-l foloseşti şi altă dată, anunţă Mildred cu glas răguşit.

— Da, da, răspunse el nerăbdător. – Îşi duse cearşaful la ochi, vrând să-i savureze mirosul, chiar ştiind că nu va simţi nimic, şi cocoloşi materialul în pumn. Aruncând o privire fugitivă la trupul său noduros, sări în picioare şi rosti: salvează-l.

~~~~

— E urât ca naiba. Parcă-i un monstru dintr-un film prost, îi şopti Fanny lui Katherine, în timp ce căutau staţii de lucru libere, cu două săptămâni mai târziu.

Printr-un panou transparent, Fanny se holba la o figură cocoşată din biroul de deasupra lor. Bărbatul era unul din cei douăzeci de Supraveghetori ai Departamentului de Cercetare al Corporaţiei Samson, dar Katherine ştia la care anume se referă. Numai unul dintre ei era urât.

Katherine aruncă ochii spre locul în care el patrula ca o pisică sălbatică, azvârlindu-le priviri fulgerătoare. Simţi că se înroşeşte la faţă. Stânjenită, întoarse iute capul. Fireşte că nu auzise ce  spusese Fanny, dar ştia cum vorbeau toţi despre el. Le citea cuvintele în privirile şi rânjetele nesimţite. Obrazul spân şi capul lipsit de păr parcă erau din ceară topită. Pielea netedă era pătată de insuliţe de băşici gata să pocnească şi crăpături în care mocnea un fluid asemănător cu lava. Katherine nu se putu abţine să-şi amintească zvonul că din cauza lui ar fi avut loc incendiul care aproape că-l omorâse şi-i trimisese la moarte pe alţii. Făcuseră experienţe cu un produs nou în laborator. În explozie îi muriseră trei colegi, inclusiv logodnica.

— Mă întreb de ce nu-şi face operaţie estetică, continuă Fanny, în timp ce se aşezau la două staţii libere. În ziua de azi, în epoca de acum, când nanoreconstrucţia e la îndemâna oricui, îmi dă impresia că aşa îi place lui să arate, ca să ne sperie pe toţi.

Ca să se pedepsească, îşi zise Katherine, şi simţi că o ustură ochii. Dacă Fanny ar putea vedea dincolo de aspectul lui exterior hidos, în ochii aceia care emană tristeţe blândă şi vulnerabilitate. Îşi aminti de momentul când se ciocnise de el pe hol, cu trei săptămâni înainte, şi-l atinsese din greşeală pe coapsă. Mirosea a fum şi metal. Li se întâlniseră privirile, iar ea roşise ca o puştoaică. El avea ochi de poet. Se răsucise fără o vorbă şi plecase rapid. Pesemne o considerase nepoliticoasă.

— Fanny, probabil că e de tip G, rosti Katherine, uitându-se în gol. – Îşi trase brusc scaunul şi se trânti pe el. – Cei de tip G nu se pot descurca cu efectele nanoconstrucţiei. – Degetele ei alergară furioase pe consolă, activându-i suportul virtual şi accesând reţeaua cu codul ei. Staţia se umplu instantaneu de un set de fişiere, un raft virtual plin cu cărţi, şi o vază de flori.

— Am priceput, replică Fanny, aşezându-se pe scaunul vecin. – Îşi activă propriul suport virtual: teancuri de fişiere cu documente şi un poster cu un bărbat gol. – Nu trebuie să te superi imediat. Ai zice că-ţi place de el. – Privi în gol. – Mă bucur că nu ne cunoaştem Supraveghetorii. Şi că nu ne cunosc nici ei pe noi. Aş muri să ştiu că el mă supraveghează pe mine. Închipuie-ţi cum ar fi să fie al tău, Katherine! Oribil! Şi ce ironie: frumoasa şi bestia. Parcă ştie şi el ce absurd ar fi – nu se uită niciodată la tine.

Katherine simţi că-i iau foc obrajii. Nu cumva el îi detesta frumuseţea? Nu cumva o considera vinovată în vreun fel? Fanny se aplecă spre ea şi-şi lăsă capul pe-o parte.

— Ar putea la fel de bine să fie un AI20, aşa cum stă acolo singur, în turnul lui de fildeş, şi dă ordine anonime unora din noi, sclavilor lui. Urât ca moartea şi rece ca gheaţa.

Katherine se dădu înapoi scârbită.

— Fanny!

Se concentră pe ecranul ei, mirată de dorul care-o tulbura. El nu era o maşinărie. Mai degrabă un animal rănit. Nimeni nu cunoştea numele Supraveghetorului său, cu atât mai puţin identitatea acestuia. Dar, cu două săptămâni în urmă, când ea încălcase protocolul şi semnase cu propriul nume, Katherine, el îi urmase exemplul şi scrisese: Vincent. Ea ştia cine e Vincent: bestia. O ghicea în adâncul sufletului. „Vocea” lui şi ochii bestiei rosteau acelaşi lucru adevărat. Dar, dacă bestiile josnice îşi urlau regretele otrăvite la lună, el îi trimitea citate din poezii.

Nu, nu ei i le trimitea, se corectă Katherine. Ea nu era decât o altă angajată necuviincioasă care se ciocnise odată de el. El nu ştia că era UTILIZATORUL 134872 – Katherine, de-acum – care îi trimitea rapoarte şi, în ultima vreme, îi împărtăşea gândurile. Activă cu mouse-ul mesajele salvate şi îl găsi pe cel căutat: răspunsul lui Vincent de acum trei săptămâni la remarca ei prostească despre poezie şi Milton.

Îl citise de mai multe ori şi, de fiecare dată când vedea că-i folosise numele, îi tresărea inima.

„Îţi admir pasiunea pentru poezie, Katherine. Nu-i aşa că reduce proza la însăşi esenţa care insuflă elan sufletului nostru? Dacă crezi în destin, atunci fiecare dintre noi e deja o poveste aşteptând să fie scrisă; a mea ar fi o tragedie. Vai, dorinţa mea arzătoare de cunoaştere a mistuit ceea ce am iubit mai mult. Nu mă aştept să găsesc Paradisul nici în viaţa de pe Pământ, nici altundeva.

Mi-ai stârnit curiozitatea de a-l citi pe Milton. Poezia lui e relevantă şi astăzi. Poate ai dreptate când vorbeşte despre faptul că tânjim după Paradis: «îmbrăţişaţi, Adam şi Eva dormeau înconjuraţi / De cântul privighetorilor şi peste trupurile goale / Din bolta înflorită trandafiri curgeau.»”[1]

Urmându-i exemplul, semnase, „Prietenul tău virtual, Vincent”.

Peste trei săptămâni, încă făceau schimb de păreri personale despre filozofie şi găseau prilejul să-l citeze pe Milton.

— Ei, aşa mai merge!

Vocea stridentă a lui Fanny o smulse din reveria silenţioasă. Tresări în scaun, anulă datele de pe ecran şi ridică ochii, toată roşie în obraji la gândul că o va vedea pe Fanny holbându-se la ecran peste umărul ei. Dar Fanny căsca ochii la un bărbat care venea spre ele păşind maiestuos. Katherine oftă şi o cuprinse un val de plăcere. Jake. Îl cunoscuse doar cu două săptămâni înainte, când Vincent le dăduse o sarcină comună.

— Ăsta da mascul, zise Fanny. Ce corp şi faţă perfectă! Pariez că-i grozav în pat.

Katherine se îmbujoră. Măsură ochii de actor faimos ai lui Jake, maxilarul lui ferm, împodobit permanent de un zâmbet lejer, şi fruntea fără riduri, ascunsă sub bucle dese de păr castaniu. Da, era un tip excelent. Şi aţâţător.

— Eşti o fată norocoasă, oftă Fanny.

— Mda, spuse Katherine, simţindu-şi propria ezitare. Norocoasă.

Deşi fuseseră intimi de mai multe ori deja, ea tot nu-l cunoştea îndeaproape. Farmecul şi umorul său mascau o tăcere adâncă – sau nu mascau nimic? Putea el să aibă o relaţie de dragoste cu ea sau era doar copleşit de pofta trupească?

— E purtător, nu-i aşa?

Katherine încuviinţă:

— Poartă o bucată din reţeaua V în el.

— De-asta e aşa agil şi educat.

Katherine încuviinţă din nou. Nu-l considera pe Jake educat. Agil, poate. Reuşise s-o culce pe burtă de la prima întâlnire şi pe urmă la fiecare din ele.

— Eşti aşa de norocoasă, Katherine. Le ai pe toate.

Katherine înghiţi în sec. Se gândise să renunţe la Jake. Părea mai interesat să-şi folosească gura ca s-o sărute decât ca să vorbească. După două săptămâni de sex grozav, ea începuse să tânjească după seninătatea care venea odată cu traiul obişnuit petrecut alături de altă persoană. Ei doi nu păreau să aibă prea multe în comun. Nu discutaseră niciodată aşa cum discutase ea cu Vincent pe ecranul virtual. Jake era un realist plictisit. Şi nu-l interesa deloc poezia. Katherine se hotărâse să se despartă de el până nu se trezea ea părăsită pentru o tăvăleală scurtă cu alta.

— Bună, fetelor.

Jake ciufuli smocul lui Fanny, apoi alunecă spre Katherine ca o panteră. Adunându-i părul lung şi negru cu amândouă mâinile, se aplecă s-o sărute pe gât. Începu să se clatine în hotărârea ei la atingerea lui seducătoare. Jake o prinse de mâini şi-o ridică de pe scaun.

— Vino. – Îi zâmbi ca un băieţel care ascunde o şopârlă în buzunar. – Am ceva să-ţi spun.

O îndepărtă de staţia de lucru şi-o duse în hol.

— Despre ce e vorba, Jake? – Katherine aruncă priviri furişe în jur şi îl privi iritată. – Se uită lumea la noi.

— Nu poţi să-ţi spun aici. Deseară. Ne întâlnim în Piaţa Samson, nivelul 2, la 23:00. Atunci mi se termină schimbul. Promiţi că vii?

— Da.

Katherine se uită în jur, întrebându-se cum avea să-i spună că vrea să-l părăsească.

~~~~

— Te iubesc, rosti, trăgând-o spre el. Mărită-te cu mine.

Ea simţi că i se uscă gâtul. Asta vrusese el să-i zică? Ea venise să-i spună că nu-l iubeşte, că era îndrăgostită de alt bărbat. De un poet.

— Trebuie să-ţi spun ceva, Jake.

— Mai târziu, mai târziu, îi şopti el, ascunzându-şi buzele în părul ei şi trăgând-o într-o firidă dintr-un magazin abandonat. Mai întâi vorbesc eu.

Îi dezmierdă urechea cu buzele, apoi o sărută pe gât şi pe faţă. Pe Katherine o scutură un fior. Închise ochii şi se gândi la Vincent: „vorbind cu tine uit cum trece vremea”. Se lăsă dusă într-un colţ întunecat. Jake o sărută pe pleoape, pe obraji, pe păr. Poate că fusese prea aspră cu el. Voia s-o ia de soţie, să împartă cu ea o viaţă obişnuită.

Îl ajută să-şi dea jos hainele şi-i simţi mirosul dorinţei. Îl lăsă s-o dezbrace, s-o urce pe el, să-i sărute scobitura umărului, sânii, sfârcurile. Îşi imagină mâinile tremurate ale lui Vincent, expresia lui blândă, degetele lui explorând, curioase, pasiunea ei ciudată pentru el. Se înfioră, cedând poftei trupeşti. „… căci tu eşti trup din trupul meu / Şi Soarta ne-a înlănţuit la bine şi la rău”. Mai târziu, îşi spuse. Apoi nu se mai gândi la asta.

~~~~

Vincent se trezi din somn înghiontit.

— Katherine e cu iubitul ei, îl anunţă Mildred, privind în jos spre el.

Se deşteptă, îşi frecă ochii ca să-şi alunge somnul şi ceru Bibliotecii cu glas răguşit:

— Conectează-te la senzorul SenTech, la subiectul purtător Jake.

Pe ecranul uriaş de pe peretele opus apăru faţa lui Katherine. Se uita fix la el, plină de dorinţă. Aplecându-se spre el, îşi depărtă buzele. Vincent azvârli păturile şi se ridică în şezut, gol puşcă, uitând de pielea ca de leopard de pe trupul său hidos. Smulse casca de pe noptieră şi şi-o fixă pe cap, lăsând ecranul transparent să-i acopere faţa.

— Activează programul SenTech. Salvează scenariul cu numele de Katherine 17. Nu uita să schimbi „Jake” cu „Vincent” în dialoguri.

Camera dispăru, înlocuită de un coridor întunecat. El zăcea pe podeaua rece şi murdară. Trupul cald al lui Katherine aluneca peste al lui. Surprinse în nări mireasma dulceagă a dorinţei sale. Poate că, până la urmă, tot va găsi Paradisul pe Pământ! Se simţi excitat şi murmură: „Te caut, Katherine, jumătate a sufletului meu / Şi de la tine cer şi jumătatea mea!”

Ea se trase înapoi şi-l cercetă cu ochi mari. Apoi îşi lăsă capul pe-o parte, îl măsură plină de curiozitate şi se aplecă în faţă. Vincent îi simţi respiraţia.

— Vincent?

El simţi că inima începe să-i plutească. „Cum aş putea trăi / Fără de tine? Cum aş putea să mă despart / De glasul tău ca mierea şi de iubirea ta, / Ca singur în sălbăticie să trăiesc din nou?”

Katherine se holbă la el uimită, apoi zâmbi larg şi-l sărută. Şoaptele i se pierdură prin buclele lui: „Tu cu tandreţe mâna-mi în mâna-ţi mi-ai apucat, / Eu m-am supus şi am văzut cum frumuseţea / îţi este întrecută de graţie masculină / Şi de înţelepciune care, ea singură / Este cu adevărat frumoasă.”

Nebun după ea, o prinse cu braţele şi pătrunse în cuibuşorul ei umed. Ea rosti printre gâfâituri:

— O, Vincent! Vincent!

Spiritul lui pluti ca un vultur deasupra trupului ei afectuos. La sfârşit, Katherine îşi lipi obrazul de-al său, şoptind:

— Te iubesc, Vincent.

El închise ochii. O, de-ar fi adevărat! I se părea atât de real! Când deschise ochii, îi văzu privirea lipită de a lui, sclipind a mirare.

— Plângi…

Îşi scoase casca şi clipi ca să-şi alunge lacrimile. Era din nou în camera sa. În patul său. Ecranul se întunecase şi Katherine dispăruse. Se uită în jos şi-şi văzu propria sămânţă risipită pe trup. Clipi des şi închise ochii, agăţându-se de vorbele ei de iubire, ignorând ceea ce ştia – că-şi auzea numele doar pentru că i-l schimbase computerul – şi-şi închipui parfumul desfătător al dragostei lui Katherine amestecându-se cu mirosul său.

Lăsă capul în jos şi-şi studie mâinile zbârcite. Parcă erau nişte surcele uscate infestate de paraziţi. Întreg corpul său era o monstruozitate. Normal că ea îl iubea pe Jake. Cum şi-a putut imagina că-l iubeşte pe el?

Îşi înăbuşi sentimentele şi se ridică greoi în picioare. Tuşi să-şi dreagă vocea şi zise:

— Te rog să-mi cureţi patul, Mildred. Mă duc să fac un duş.

— Vrei să salvezi acest scenariu? auzi vocea metalică din spate.

— Da, da, răspunse nervos. – Numai aşa o putea avea pe Katherine. – Spune-i Bibliotecii să-l marcheze cu patru stele.

Îşi surprinse imaginea în oglinda din coridor şi rămase pe loc. Pielea întinsă a feţei sclipea ca un plastic modificat, strâmbat. Trase de singurul smoc de păr de pe capul plin de pete şi, simţind durerea, se privi provocator în ochii îngustaţi.

Plânsul şi poezia erau, evident, sentimentele şi gândurile lui, nu ale lui Jake, nu? Totuşi, Jake i le exprimase în faţa lui Katherine. Până acum, Vincent fusese convins că SenTech asigura un comportament unic strict al purtătorului faţă de Supraveghetor. Era conceput să-l ajute pe Vincent să sesizeze tot ceea ce i se întâmpla purtătorului, dar numai ca spectator activ. Ceea ce tocmai se petrecuse între Jake şi Katherine implica ideea că acesta acţionase sub impulsul unui mesaj subliminal primit de la Vincent. Că el, Vincent, iniţiase acţiunea. Clipi când îşi dădu seama de acest lucru şi văzu cum ochii i se lărgesc a încântare, apoi a vină şi groază.

Ce-am făcut?

~~~~

Katherine stătea culcată pe Jake, cu obrazul lipit de pieptul său păros. Îl mângâia încet pe cap.

— Ai fost un dulce să-mi citezi din Milton, rosti. N-am ştiut că te interesează poezia.

Jake se frecă la ochi şi se arătă nedumerit.

— Nu ştiu de ce-am făcut-o… nici cum. Pur şi simplu mi-au ieşit cuvintele alea pe gură. Nu l-am citit pe Milton niciodată. Pe tine te interesau chestiile astea.

Încreţi veselă din buze. Îi plăcea să-l vadă vulnerabil.

— Poate că ţi-a invadat mintea o muză poetică, îl tachină şi-şi plimbă degetele prin buclele lui.

Îi dovedise că sub ignoranţa lui se ascundea o profunzime neaşteptată. Jake căzu pe gânduri. Katherine îşi îngropă faţa în părul său, inhalând parfumul de mosc.

— Şi lacrimile…

Se retrase stânjenit şi-i aruncă o privire fioroasă.

— De ce mi-ai spus Vincent? Cine-i Vincent?

— Aşa ţi-am spus?

Katherine înghiţi în sec. Când făcuseră dragoste, se pierduse în ochii lui, închipuindu-şi, preţ de-o clipă, că era chiar Vincent. Suflet şi trup se contopiseră. Lăsă capul în jos.

— Nu-i decât un personaj dintr-un joc virtual care-mi place, rosti ea nepăsătoare.

Vincent nu putea fi al ei niciodată. Stânjenit de frumuseţea ei exterioară, se izolase fizic de ea pentru totdeauna. Nu o voia. Făcuse schimb de „scrisori de dragoste” cu o fantomă. Dar Jake era aici, lângă ea. Îl putea atinge. Îi putea simţi răsuflarea caldă pe obraz.

Şi o iubea. Acum o ştia: nimeni nu mai plânsese pentru ea până atunci. Îi şi recitase versuri. Se hotărî să nu se mai despartă de el. Poate că exista un mic Vincent până şi în Jake.

~~ Sfârşit ~~

Povestirea „Virtually Yours” a apărut mai întâi în numărul 15 (decembrie 2002) din Hadrosaur Tales. A fost republicată în numărul din ianuarie 2006 al revistei Nowa Fantastika (Polonia). A fost tradusă în ebraică şi publicată şi în Bli-Panika (Israel) în 2006. De asemenea, a fost selectată pentru antologia „The Best of Neo-Opsis Science Fiction Magazine” (Bundoran Press) din 2006 şi a fost nominalizată la Canadian Aurora Prix şi Speculative Literature Foundation Fountain Award.

Traducere de Antuza Genescu.

Textul a fost tradus şi publicat în Revista SRSFF cu acordul autoarei.

Pe data de 4 august 2009 Cristian Tamaş posta pe blogul său, Cultural SF Learnings, următoarea însemnare despre Nina Munteanu, redescoperind-o şi făcînd-o cunoscută publicului românesc.

Nina Munteanu este scriitoare canadiană de origine română, o binecunoscută autoare la nivel internaţional de science fiction, profesoară de creative writing şi ecologist. S-a născut în oraşul Granby, provincia Quebec, Canada. A obţinut masteratul în limnologie la Universitatea Concordia (Montreal, Quebec) în 1979. Predă la Universitatea Victoria (Vancouver, British Columbia), este consultant în probleme de mediu, coordonează ateliere de tehnică narativă şi predă cursuri de creative writing. Este membră a organizaţiei SF Canada (Canada’s National Association of Speculative Fiction Professionals), a asociațiilor Writers Federation of Nova Scotia şi Writers Union of Canada.

Povestirile ei au fost publicate în America de Nord iar romanul „Darwin’s Paradox” ( eco-thriller SF) a fost nominalizat la Premiul Aurora în 2008. „Angel of Chaos” este un prequel al romanului „Paradoxul lui Darwin”. Nina Munteanu a fost pentru o scurtă perioadă editor secund al primului site românesc de arte şi SF în limba engleză, Imagikon.

Este autoarea a cinci romane SF („Darwin’s Paradox” (2007), „Angel of Chaos” (2010), „Collision with Paradise” (2005), „The Cypol” (2005), „Outer Diverse. The Splintered Universe Trilogy”, octombrie 2011) şi ghidul de creative writing „The Fiction Writer : Get Published, Write Now !“ (2009). Este laureată a Midwest Book Review Reader’s Choice Award. Povestirile i-au apărut în Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Grecia, Polonia (în publicaţiile The New York Review of Science Fiction, Strange Horizons, Chiaroscuro, Dreams & Visions, Neo-opsis Science Fiction Magazine, Hadrosaur Tales, Another Realm).

Blogul ei „The Alien Next Door” a fost premiat şi printre temele tratate se numără subiecte ştiinţifice, călătoriile, cultura pop, scrisul şi filmele.

The Alien Next Door: http://sfgirl-thealiennextdoor.blogspot.com – site personal concentrîndu-se asupra discuţiilor despre ştiinţă, călătorii, cultură pop, teme ecologiste. Există recomandări privind tehnica narativă, recenzii ale unor filme şi cărţi.

Revista SRSFF a publicat un fragment din volumul de creative writing „Scriitor de ficţiune: Să fii publicat, scrie acum !”, care va fi lansat la Tîrgul de carte Gaudeamus, standul editurii Paralela 45, pe data de 26 noiembrie 2011 cu titlul „Scriitorul de ficţiune”, trad. Costi Gurgu.

Alte texte publicate în Revista SRSFF:

„Un fluture în Beijing”

„Nina Munteanu – Scriitor de ficţiune: Să fii publicat, scrie acum !”


[1] Toate citatele din această povestire sunt preluate din ediţia on-line a volumului Paradisul pierdut, de John Milton, tradus de Adina Begu şi publicat de editura Aldo Press, Bucureşti, anul apariţiei neprecizat. (n. tr.)