În premieră în România, traducerea povestirii „Bețe în roate” căreia i s-a decernat Premiul trei la Concursul de Povestiri Fantastice 2011 care a avut loc recent în Suedia.
Societății Române de Science Fiction și Fantasy i s-a acordat permisiunea traducerii și publicării în revista SRSFF a textelor premiate în cadrul „Concursului de povestiri fantastice 2011, Suedia”.
„Fantastiknovelltävlingen” (Concursul de povestiri fantastice) este organizat anual de SKRIVA (cea mai veche lista suedeză de discuții online destinată scriitorilor). Actuala ediție a concursului este cea de a douăsprezecea.
Am simțit mereu că locul meu nu e aici. Am simțit că sunt diferită. Când eram mică eram convinsă că sunt un extraterestru plasat pe o planetă străină pentru a îndeplini o misiune secretă care urma poate să îmi fie comunicată când venea vremea.
Poate că eram o mașinărie atent construită care colecta date despre mediul planetei și despre locuitorii săi, date care urmau să fie preluate de creatorii mei când venea vremea.
În timp am înțeles că cei mai mulți copii trec printr-o perioadă de dubii despre identitatea lor, o perioadă când simt că sunt tratați urât, nedrept, de familie, de prieteni, de toată lumea.
Dar senzația de alienare nu a dispărut niciodată.
*
Imaginați-vă o încăpere elegantă, o cameră scoasă din cea mai bună revistă de decorațiuni interioare destinată celor din clasa mijlocie. O încăpere mobilată în stil scandinav, stejar, canapea, perne și draperii în culori naturale. Stilată, dar rece. Sofisticată, dar impersonală. Un model de perfecțiune, dacă nu ar sări în ochi câteva detalii.
Pe masă sunt paste livrate la domiciliu, bețișoare, câteva paste atârnă peste marginea mesei, câteva sunt răspândite pe masă, o doză de bere strivită și una plină, o revistă porno deschisă pe mânerul canapelei, câteva DVD-uri porno pe raftul de sub televizor și pe jos și, în sfârșit, o pereche de blugi uzați cu chiloții încă în ei.
Televizorul e pornit. Sânii exuberanți ai unei femei umplu ecranul, iar limba unui bărbat îi linge cu elan și le suge sfârcurile. Scena se schimbă. O femeie stă în patru labe pe o canapea, iar un bărbat
o ia pe la spate. Gemete explicite însoțesc scena.
Tânărul slab care privește filmul nu a mai ieșit cu siguranță de mult din casă. Poartă un tricou jegos și stă cu picioarele depărtate, un braț pe spătarul canapelei, celălalt pompând ca un piston înainte și înapoi.
Respirația grea, vâjâitul din urechi și concentrarea absolută cu care privește televizorul explică de ce nu aude cheia băgată în ușă și nici tocurile apropiindu-se pe hol.
– AAA!
Strigătul îl surprinde, sare în picioare de pe canapea cu un țipăt, cu inima gonind. Apucă o pernă și își ascunde părțile nobile. Se holbează câteva secunde unul la altul, tânărul și femeia elegantă, ambii la fel de speriați și de uimiți de intruziunea neașteptată.
– Cine ești? Ce cauți aici? Ieși, sau chem poliția!
Tânărul încă se mai holbează la femeie, uimit.
– Aici locuiesc!
Femeia se relaxează, calmă de acum, ridicarea unei sprâncene acompaniind o voce oarecum superioară, oarecum incredulă.
– Aici locuiești? E apartamentul meu. Eu locuiesc aici!
Bărbatul își recapătă siguranța și râde din tot sufletul.
– Ai greșit etajul, drăguță.
Femeia îl privește în tăcere. Ochii ei se ațintesc pe perna ținută încă ca un scut. O urmează din priviri și se îmbujorează, rușinat.
– Stai să…
Se apleacă, își culege blugii de pe jos și pășește în lateral spre dormitor, închizând ușa după el. Se întoarce după o jumătate de minut.
Televizorul a fost oprit și toate DVD-urile porno sunt pe masă. Doza strivită se ițește din cutia de la paste pe care femeia o ține într-o mână în timp ce șterge masa cu o o cârpă, cu cealaltă mână. Când îl aude se îndreaptă, cu ambele mâni ridicate puțin. E aproape la fel de înaltă ca el.
Bărbatul poartă acum un tricou curat și aceiași blugi. Pare să fi încercat să se pieptene, sau măcar să-și fi trecut degetele prin păr, dar rezultatul e îndoielnic.
– Nu știu cine ești, dar asta e casa mea.
Arată în jur.
– Tot ce-i aici e al meu.
Cu o ușoară urmă de exasperare, arată spre DVD-uri.
– În afară de alea mai ai ceva?
Poate că bărbatul se simte mai tânăr ca niciodată, încurcat, rușinat, inferior femeii frumoase care, deși nu are cum să aibă mult mai mulți ani decât el, e atât de netulburată, de superioară, îmbrăcată ca și cum ar fi ieșit drept din Mad Men. Zâmbește, totuși, încercând să-și păstreze calmul.
– Am închiriat apartamentul cu tot cu mobila din el direct de la proprietar. M-am mutat alaltăieri.
Femeia zâmbește, dar în vocea ei nu e pic de căldură.
– Iar acum te vei muta iarăși.
O sclipire în ochii lui, poate de teamă, dar zâmbește încă.
– Nu mă poți da afară, am contract semnat.
– Nu pe numele meu.
Calmul, siguranța din vocea ei îl fac să nu mai zâmbească.
– Cu semnătura proprietarului! A plecat în străinătate pentru un an și a fost fericit să găsească atât de repede un chiriaș!
– Da, sunt sigură că a fost fericit. Nu-l chema cumva Jerry?
Tăcerea e accentuată de zgomotele ocazionale din stradă; poate că li se aud și bătăile inimilor?
– Îl cunoști?
– Așa-zisul meu frate. Un porc și un escroc. Probabil că a șutit cheile de la apartament de la maică-mea cât am fost plecată.
Din nou tăcere.
– Scuză-mă.
Femeia își ridică puțin mâinile, arătând cu capul spre cutia pe care o mai avea în mâna dreaptă.
– Mă duc să arunc gunoiul.
Pleacă spre bucătărie și se întoarce imediat după cealaltă doză de bere. Vede revista porno și face un pas spre ea, o ridică între degetul mare și arătător, ținând-o departe de ea, ca și cum ar crede că ar putea-o murdări.
– Vrei să o păstrezi?
Tânărul se înroșește din nou și clatină din cap. Se întoarce în bucătărie, cu doza într-o mână și revista în alta. Ușa unui dulap se deschide, ceva cade, ușa se închide.
Când se întoarce în cameră merge până la un birou cu trei sertare. Scoate o cheie din sertarul de jos și descuie sertarul de sus, din care scoate o foaie. Se întoarce, face câțiva pași și îi prezintă tânărului hârtia.
– Apartamentul meu. Afară!
Lasă jos foaia. Se holbează unul la altul câteva secunde, mânioși. Nu se aud decât respirațiile lor.
Bărbatul se relaxează brusc, zâmbește.
– Trebuie să stau ascuns câteva zile.
Ia unul dintre DVD-uri și în bagă în player. Televizorul e pornit. Se așează pe canapea.
– Chem poliția.
Vocea ei e răutăcioasă.
– Nu cred, drăguță. Nu prea cred.
Caută ceva între pernele de pe canapea. Fără să-și ia ochii de la ecran întinde spre ea un carnețel mic, negru.
*
Nu își închipuise că avea să-i pară rău pentru că scrisese cu atâta meticulozitate în jurnalul ei intim, că-l considerase o măsura de siguranță.
Nu-și imaginase nici că avea să-l urască pe fratele ei. Să-l considere potrivnic, da. Făcea totul pentru a-i pune bețe în roate. Să-l disprețuiască, cum să nu. Nu putea înțelege cum cineva înrudit cu ea putea să adopte ideologia politică în care credea el; era convinsă, de fapt, că alesese acea ideologie doar pentru a o contraria.
Dar să-l urască? Să-și dorească să nu se fi născut?
Și chiriașul ei.
Dezgustător, de-a dreptul dezgustător. Îi plăcea atât de mult să o enerveze. În ciuda faptului că îi spusese să nu facă așa ceva, mânca de fiecare dată la televizor. Dacă cumva se întâmpla să curețe masa după el atunci lăsa tot calabalâcul în chiuveta din bucătărie. Nu se obosea să pună un suport sub pahar și nu ștergea niciodată masa; era distrusă deja, plină de pete de bere și de grăsime scursă din mâncărurile livrate la domiciliu.
Se uita la filme porno toată ziua.
Și nu avea ce să-i facă.
Mergea la lucru zi de zi, tremurând la gândul situației pe care o va găsi acasă la întoarcere. Tresărea de fiecare dată când suna telefonul sau când bătea cineva la ușa biroului. Nu că ar fi stat prea mult în birou, dar oricum. I se făcea rău de fiecare dată când i se adresa vreun reporter sau vreo persoană necunoscută despre care nu știa ce dorea. Hristoase, și asta era meseria ei! Înainte o adora. Dar se terminase. Erau prea multe secrete în carnețelul negru. Ce idioată fusese!
Adusese patul de campanie din beci și îl pusese în spatele canapelei, sub fereastră. El încercase să doarmă pe canapea în primele nopți, dar ea se trezise de câteva ori și îl pocnise bine cu bătătorul de covoare. Prima săptămână o obosise atât de tare încât vineri seara se târâse direct în pat după cină. Dormise până la prânz, o premieră. Când se trezise din primul somn adânc pe care reușise să-l aibă de când el venise în viața ei, nu, nu în viața ei, în casa ei, căscase și se întinsese cu voluptate.
O aromă delicioasă de ouă prăjite, de șuncă și de ceai proaspăt turnat îi gâdilase nările și o îndemnase să deschidă ochii.
– Știam eu că te trezești imediat. Scoteai de un sfert de oră sunete pline de dor.
Stătea aplecat înspre rama ferestrei, cu brațele încrucișate, îmbrăcat cu ceea ce păreau a fi haine curate – își spălase într-adevăr rufele? Părea să fie prietenos?
Privirea ei incredulă, ușor iritată, fu atrasă de măsuța rabatabilă care stătea de obicei în dulap și care era acum lângă pat. Pe ea era o tavă cu un mic dejun englezesc complet, ceai, suc de portocale, pâine prăjită, ouă ochiuri, șuncă și cârnăciori și, lângă toate acestea, roșii coapte, preferatele ei… Fusese la alimentară?
– Nu mănânc niciodată micul dejun în pat!
Sunase mai aspru decât intenționa.
El zâmbi și apucă tava.
– Bun, atunci pot să mă bucur de compania ta în bucătărie. Mă gândeam eu că nu mă vrei la tine în pat.
Luă tava și ieși din cameră.
Intră în bucătărie îmbrăcată în halatul de casă și se așeză, ezitantă, vizavi de el.
– Îmi pare rău, n-am vrut să fiu atât de… Tăcu, trăsăturile i se înăspriră. Ce vrei? Bani? Aspru, din nou.
– Nu fi scroafă. Încerc doar să fiu amabil. Ar cam fi timpul să îngropăm securea războiului, nu?
Ochii lui erau căprui deschis, aproape de culoarea coniacului, se gândi. Ai grijă cu băutura. Nu se putu abține să nu zâmbească din cauza asociației neașteptate.
– Ce-i?
Vocea lui era încă prietenoasă, curioasă. Părea atât de tânăr; părul lui cârlionțat, brunet, imposibil de dresat, și sprâncenele dese îl făceau destul de atrăgător. Zâmbi.
– Bine, mulțumesc. Înseamnă că de-acum vei fi cuminte?
– Promit că voi încerca. Rânji.
Fermecător, se gândi în timp ce el lua cuțitul în mâna stângă și furculița în dreapta și începea să mănânce. Arăta fermecător.
Poate că lucrurile se vor aranja, până la urmă.
*
Lustruia masa frumoasă din lemn, fredonând pentru sine, cuprinsă de o senzație de armonie liniștită. Nu reușise să curețe petele de pe tăblie, dar nu se mai vedeau atât de tare. Admiră mulțumită fructul strădaniilor sale, cu cârpa în mână stângă. Cu dreapta, în care ținea sticla cu soluție de curățat, își duse după ureche o șuviță care-i căzuse în ochi.
Merse în bucătărie și se întoarse cu cârpa de praf. Când ajunse la raftul de sub televizor își dădu seama că ceva era diferit. Era gol. DVD-urile porno dispăruseră. Se uită prin cameră, verifică dulapul, analiză fiecare raft din bibliotecă. Termină cu ștersul prafului și scoase aspiratorul, zâmbind. În ultimele trei săptămâni reușiseră să se obișnuiască treptat unul cu altul; fuseseră amândoi politicoși, prietenoși și curtenitori și totul se aranjase, încetișor.
De obicei nu era nici pe departe atât de generoasă, de răbdătoare.
Când termină de făcut curat prin apartament își făcu un duș, unul rapid pentru că prânzul era gata. El gătise o omletă cu sparanghel. Mâncară într-o liniște odihnitoare.
Lăsă jos cuțitul și furculița, cu un suspin abia audibil de mulțumire.
– Ești bucătar?
Râse.
– Nu. De ce?
– Omleta a fost absolut divină
– Mulțumesc!
Își puse jos tacâmurile și o privi în tăcere. Ea râse ușurel.
– Ce-i?
– Știi ce mi-ar place să fac?
Ea nu răspunse, zâmbi doar, așteptă.
– Aș ieși la plimbare în parc. Cu tine.
Zâmbetul ei dispăru, înlocuit de îngrijorare.
– Dar nu ar trebui să ieși.
Sunt momente în viață când cuvintele sunt în plus. Când ochii noștri și ceea ce numim științific feromoni ajung în centrul nostru intim și ne controlează atât de mult acțiunile încât abia că ne mai gândim la altceva decât la dorință, atunci trebuie să ascultăm de ceea ce ne absoarbe.
Scaunul scârțâi când el se ridică și făcu un pas spre ea, se ridică și ea și îl întâmpină, pentru prima oară, cu un sărut stângaci, dornic, care-i cufundă pe amândoi în cea mai adâncă fervoare, cea mai naturală experiență pe care o pot împărtăși doi oameni adulți, în același timp animală și profund umană: actul iubirii.
*
– Nu am reușit să rezolvăm problema.
– Zău?
– Nu înțelegem conceptul. Ne-a distrus planurile iarăși, pentru că e mereu ireversibil.
– E vorba de acea mică anomalie tipică clienților noștri?
– Nu, anomalia apare ca o deviere normală și în cadrul populației lor și, în ea însăși, nu are nimic remarcabil.
– Cineva care și-a dat seama ce se întâmplă?
– Nu, nu, nu suspectează nimic, în afară de câte unul care nu a ajuns încă la vârsta maturității sexuale, sunt unii care mai nutresc astfel de gânduri. Nu, vorbesc de actul reproductiv. Se întâmplă ceva care bruiază transmisia, sau mai degrabă o întrerupe definitiv.
– Dar e o problemă veche. De ce n-a fost rezolvată?
– Nu știm ce declanșează procesul și deci nu putem interveni. Pare cu atât mai straniu cu cât acel bruiaj nu e neapărat necesar pentru a realiza actul în sine.
– Și acum am mai pierdut unul?
– Da. De fapt tindem să-i pierdem pe toți la câtva timp după ce încep să se poată reproduce.
– Hm.
– Îi pierdem aproape pe toți cei de douăzeci-treizeci de ani. Dacă am inițializa de la început mai mulți…
– Imposibil. Ai idee cât costă? Deja au apărut voci care cer terminarea programelor care nu avansează destul de repede.
– Dar… potențialul e imens, e unul dintre proiectele cele mai promițătoare!
– N-avem ce-i face.
– Poate dacă am scădea numărul agenților… pentru fiecare agent în minus am putea inițializa sute de clienți.
– Nu gândești limpede. N-am putea face nimic fără agenți! Nu, trebuie să ne străduim să rezolvăm problema.
– Bineînțeles.
– Va trebui pur și simplu să inițializăm un nou client.
– Ei… asta nu se poate.
Tăcere surprinsă.
– Am ajuns la numărul maxim, dat fiind fluxul de energie de care dispunem; nu mai putem inițializa clienți noi.
– Dar… afirmi cumva că există în libertate hoarde întregi de clienți care au luat-o razna și care ne împiedică să inițializăm alții noi?
– Exact.
– Dar dacă e așa cum zici atunci elimină-i, ce mai aștepți?!
*
Suspină. De ce ajung mereu la el cazurile care atrag atenția publicului? Nu îi place să fie urmărit, să se vorbească despre el în presă. Ca să nu mai spunem de sânge. S-a întrebat adesea de ce-și alesese acea meserie. Nu îi plac violența, zarva și aglomerația. În afară de rapoarte și de celelalte hârtii care țin de slujbă poate suporta să citească doar romane de dragoste, lipsite de violență și de morți subite. La televizor se uită numai la documentare despre natură; dintr-un motiv sau altul poate suporta doar cruzimea naturii, nu și pe cea a oamenilor.
Poate de-aceea s-a făcut polițist.
Se luptă cu greața, își face curaj și privește scena din fața lui. Pe podea e corpul unui tânăr, cu capul într-un unghi nenatural, îndreptat înspre unul dintre picioarele mesei. Gâtul i-a fost tăiat, capul îi e aproape desprins de trup. Covorul odată alb e acum roșu închis.
O dâră de sânge se întinde din sufragerie înspre dormitor, unde pe podea zace o femeie tânără care ține un mobil în mâna stângă. Reușise să ajungă la telefon, care în mod evident fusese pe noptieră, dar probabil că se prăbușise în timp ce încerca să sune.
– Da, spuse legistul ridicându-se și dându-și jos mănușile de plastic. Sunt morți de cel puțin patruzeci și opt de ore. Amândoi înjunghiați. Ucigașul e stângaci. Pentru restul informațiilor trebuie să aștepți autopsia.
Arată înspre femeie:
– Nu era persoana de legătură dintre primul-ministru și noul partid naționalist? Parcă săptămâna trecută a fost o ceartă între ea și liderul partidului, nu?
– Da, l-a acuzat că e inuman.
Legistul râde.
– Tocmai ea, imaginea a publică a inumanului.
Polițistul suspină.
– Și bărbatul? Cine e?
Nu crede că doctorul o să-și țină gura și nici nu-i place să mintă oamenii în față.
– Are un frate mai mic. Poate că e el.
Legistul pare mulțumit cu acest răspuns și începe să-și împacheteze geanta.
Tânărul fusese căutat de poliție, dar și de foștii lui prieteni din lumea interlopă. Își înșelase tovărășii și fugise cu banii după unul dintre cele mai mari jafuri armate din țară. Cu câteva zile în urmă contactase din senin poliția și își exprimase dorința de a înapoia banii și de a depune mărturie împotriva complicilor. Una dintre condițiile lui fusese să i se ofere o nouă identitate precum și o sentință redusă, firește.
Polițistul clatină din cap. Păcat că foștii lui tovarăși îl găsiseră primii.
Înainte să plece, legistul se întoarce spre polițist.
– Era să uit, zâmbește, e ceva ciudat. Ciudățeniile mă amuză.
Zâmbește, invitându-l să continue.
– Se pare că ambele victime erau de asemenea stângace. Ciudată coincidență, nu? Îi face cu ochiul și pleacă, zâmbetul lui lărgindu-se într-un rânjet.
Se zgâiește după el. Idiotul naibii.
Știe că abilitățile lui sociale sunt aproape inexistente, poate vorbi cu colegii despre slujbă fără probleme, dar să sporovăiască… pur și simplu nu știe cum se face așa ceva. Știe foarte bine că oamenii râd de el.
Se uită la carnețelul lui, cel în care scrie toate observațiile care îi vin în minte, toate lucrurile care nu se vor regăsi mai târziu în raportul legistului și în notițele adjuncților săi. Un obicei pe care l-a căpătat în anii de la Academia de Poliție pentru ca să fie sigur că nu îi scapă nimic.
Și, din nou, mâna lui stângă poartă stiloul peste paginile micului carnețel negru.
© Marita Linkruus. Toate drepturile rezervate.
Traducere de Adina Barvinschi.
Textul a fost tradus și publicat în Revista SRSFF cu acordul autoarei.
Marita Linkruus a început să scrie în 2010. În 2011 a fost laureata a patru concursuri literare. Povestirea sa „N-a fost accident” (Ingen olycka) a fost publicată în antologia „Ferocele tărîm al amurgului” (Vildsint Skymningslandet, 2011), iar textul „Nemesis” în antologia „Căldură” (Hetta, 2011)
mda… o insailare “vai de steaua ei” de actiuni care se chinuie sa inchege o poveste. oricata periere de redactor ar avea parte proza asta e degeaba. parca-i scrisa de o adolescenta marcata de transformarile hormonale inerente. mai e si brutala!
suedezii astia…
Suedezii sunt cam de doua ori mai putini ca romanii si PIB-ul per capita este de vreo 3 ori si ceva mai mare. Deci ar trebui sa scrie de vreo 7-8 ori mai slab ca noi, nu? Efectul combinat al unei populatii mai putin numeroase si mai indestulate.
Lasand gluma la o parte, nu vad totusi de ce ne miram ca povestirile suedeze nu ne dau pe spate din prima. Nici mobila Ikea nu mai este ce-a fost.
In afara monolitului anglo-saxon, SF (si literatura, in general) de calitate ar trebui cautat(a) in tarile nu aflate chiar in prima linie a dezvoltarii economice si, in plus, cu populatie destul de numeroasa. Rusia, America Latina, India…
Oricum, initiativa de a publica aceasta mini-culegere de texte suedeze este laudabila. Macar ne mai lecuim de vesnicele noastre complexe.
@Cristian M. Teodorescu – “Macar ne mai lecuim de vesnicele noastre complexe.” :))
pentru cine le are… corect!
laudabila initiativa – fara doar si poate!
bine spus Ben Ami, dar încă mai sunt mulți complexați… zilele trecute m-am enervat teribil auzind un editor care își promova un autor spunând că la acesta ”nu se simte că scrie românește”. păi asta-i de rău! nu este limba în care a ales să scrie? nu-i așa? păi atunci s-o facă bine, comparându-se nu cu articolele din libertatea sau can-can, ci cu scriitura bună românească, căci avem puțintel și din aceea.