O povestire în exclusivitate a scriitorului Liviu Radu, laureatul Premiului SRSFF “Ion Hobana” 2011.

Asupra Bucureştiului se abătuse o arşiţă insuportabilă, de parcă iadul îşi mutase sediul pe pământ. Însă căldura era insuportabilă doar pentru cei trecuţi de-o anumită vârstă, îşi spunea Mihail Moliar, uitându-se după picioarele şi fundurile fetelor – fetele zglobii care ţopăiau fără nici o grijă pe asfaltul încins, părând a se simţi în largul lor.
Descoperise în ultimul timp că se uita după fete.
Descoperise în ultimul timp că-l bântuiau fantezii erotice, provocate de fete şi femei tinere necunoscute, pe care le vedea pe sdtradă.
Descoperise, spre marea sa surprindere, că avea poftă. Citise cândva, în memoriile unui scriitor cu adevărat mare (cel puţin în comparaţie cu el), că acesta caracterizase bătrâneţea drept lipsa de poftă, nu ca apariţia impotenţei. Şi ca atare fusese surprins de apariţia subită a poftei. Moliar nu fusese niciodată un tip care alerga după fuste, dar nici un ascet. Cunoscuse dragostea adevărată, avusese şi aventuri – unele sordide – însă vârsta îl potolise. Vârsta şi teama de ridicol. Pentru el, femeile nu fuseseră niciodată egalele sale. Le considerase întotdeauna făpturi superioare, cărora le era recunoscător pentru că se aplecaseră spre umila sa făptură. Le respecta, le iubea, dar nu îndrăznea să le trateze ca pe un posibil obiect al unor pasiuni carnale. Se apropia de ele cu timiditate, cu un pic de umilinţă… şi multe dintre ele simţeau în el un bărbat deosebit, care merita cunoscut îndeaproape… şi doreau să-l cunoască, şi coborau spre el… şi nu regretau niciodată gestul lor, pentru că Moliar se lăsa cucerit cu candoare, răspundea cu iubire şi cu supunere, era un sclav ascultător şi fermecător…
Însă anii se scurg ca apa în nisip, iar tinereţea se topeşte ca zăpada mieilor… Moliar devenise conştient că nu mai avea farmecul de altă dată, căpătase un complex de inferioritate virulent. Îi intrase în cap că nici o femeie normală la trup şi la minte nu putea să fie atrasă de el – ca atare, începuse să ocolească femeile, pentru a nu le pune într-o situaţie penibilă prin insistenţele sale, şi pentru a se feri pe sine de ridicolul refuzului. Sigur, temerile acestea erau caraghioase, din moment ce nici în tinereţe nu curtase femeile, ci se lăsase cucerit de ele…
De fapt, temerea sa fusese provocată de un aspect anume, pe care nu îndrăznise multă vreme să-l recunoască: nu-l mai atrăgeau, ca altă dată, femeile frumoase şi inteligente, spirituale şi culte, cu oarecare experienţă şi dornice să fie muza – măcar temporară – a unui scriitor cu un pic de renume. Nu, în ultimul timp începuse să fie interesat de femei tinere, frumoase şi zvelte, complet diferite de bărbatul îmbătrânit şi obez în care îl transformase timpul.
Dar dacă judeca obiectiv – presupunând că era în stare de aşa ceva – descoperea că imaginea iubirilor sale rămăsese cam aceeaşi, doar el se schimbase, doar punctul său de vedere se modificase – ba chiar sistemul său de referinţă. Numai că o fată de douăzeci şi cinci de ani fusese cândva o femeie în toată firea pentru adolescentul Moliar, în timp ce o altă fată, absolut identică din punct de vedere al înfăţişării şi al vârstei, părea o copilă inocentă, ce ar fi putut fi fiica sau chiar nepoata îmbătrânitului Moliar…
Deci, îşi spunea Mihail în timp ce se târa fără vlagă prin soarele puternic, căutând un loc răcoros şi umbrit unde să soarbă o băutură rece, mai rece decât gheaţa, dar uitându-se de zor după puştoaicele în rochiţe scurte şi subţiri – sau în pantaloni scurţi, sau chiar în blugi – Doamne, cum poate să umble cineva în blugi pe o asemenea căldură? – este posibil ca gusturile sale să nu se fi modificat în decursul timpului, ci doar să fi devenit nepotrivite, din cauză că îmbătrânise…
Nu, nu era asta, se corectă el după o clipă de gândire, atracţia pe care o simţise pentru femei se potolise treptat, pofta sa scăzuse în timp, cu vârsta, după cum era şi normal… apoi revenise brusc, amplificată şi insistentă. Sigur, îi plăcuseră fetele frumoase întotdeauna, dar nu se uitase după ele pe stradă, ca un obsedat, nu avusese fantezii obscene şi excitante în legătură cu puştoaice necunoscute, pe care le văzuse întâmplător în faţa unei vitrine sau mergând liniştite pe trotuar – aşa cum i se întâmpla acum.
Singura explicaţie posibilă – pe care o accepta cu resemnare şi cu un pic de jenă – era că instinctul său de reproducător se manifesta în toată plenitudinea sfârşitului. Adică un mascul aflat la finalul capacităţilor sale de perpetuare a speciei simţea o nevoie impetuoasă de a mai avea un ultim urmaş, iar pentru asta se simţea atras cu înverşunare de femele cât mai tinere şi mai rodnice, care să poată da vlagă unei progenituri ce n-ar fi moştenit prea multă energie din partea tatălui…
Sigur, putea să îndulcească pilula minţindu-se, amăgindu-se că simţul său estetic îl făcea să aprecieze în mod deosebit frumuseţea şi vitalitatea tinereţii… realitatea era că se holba cu ochii ieşiţi din orbite, ca la melci, după puştoaicele cu forme superbe care colidau prin oraş, într-o cantitate mai mare ca niciodată.
Văzu, în cele din urmă, un restaurant umbrit, cu uşile închise, ceea ce sugera că înăutru exista răcoarea aerului condiţionat. Intră, fără să mai stea pe gânduri, şi găsi fără nici o greutate o masă liberă. Se trânti pe scaun, oftând, apoi gemu către chelneriţa ce apăruse ca din pământ:
– O apă rece… plată, minerală, nu contează, dar să fie foarte rece…
Femeia se grăbi să-i aducă licoarea incoloră într-o sticlă brumată, îi umplu paharul, apoi zâmbi mulţumită văzându-l cum soarbe cu poftă. O dată setea potolită, Moliar comandă o cafea fără cofeină, îşi aprinse o ţigară şi se pregăti să se odihnească în linişte în răcoarea localului.
Aruncă o privire în jur. Marea majoritate a meselor erau goale, după cum era normal să fie înainte de prânz.
Descoperi însă cu surprindere o tânără care se uita la el şi care, întâlnindu-i privirea, îi zâmbi, apoi îşi luă paharul şi se ridică de pe scaun. Veni, legănându-se uşor, şi se aşeză la masa sa, fără să fie invitată şi fără să ceară voie. Îşi puse poşeta pe faţa de masă, alături de pahar, şi-l privi, zâmbind uşor din colţurile gurii, având însă ochii plini de gravitate.
– Sărut mâinile, sunt Mihail Moliar, se prezentă Moliar, ca şi cum gestul femeii ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
Îşi rostise numele aşa cum îl rostea de obicei, a-ul din Moliar fiind un amestec de a şi e, rezultatul fiind ceva care semăna foarte mult cu Moliere – pentru că această asemănare fusese intenţionată, atunci când îşi alesese pseudonimul – părinţii săi, bucovineni de felul lor, numindu-se Golubciuc.
– Ştiu cine sunteţi, maestre, răspunse femeia, zâmbind acum şi cu ochii.
Căută în poşetă şi scoase un volum nou-nouţ, o ediţie ieftină şi modestă.
– Nu-mi daţi un autograf?
O admiratoare! se minună Moliar, care, pentru o clipă, se simţise din nou tânăr, ca atunci când femeile ce se aşezau neinvitate la masa sa reprezentaseră ceva obişnuit.
Scoase un stilou din buzunarul de la piept şi întrebă:
– Cum vă numiţi? Ca să ştiu cui dedic cartea…
Femeia zâmbi din nou – iar zâmbetul ei se modifică iarăşi, deveni enigmatic – se uită la paharul din faţa sa, la cristalele de sare ce-i împodobeau marginea, şi spuse cu un ton ciudat, ca şi cum ar fi dat cu sâc sorţii:
– Puteţi să-mi spuneţi Margarita…
Moliar scrise iute o chestie banală – avea pregătite în minte zeci de formule, rod al multor ani de dat autografe – apoi se holbă fără ruşine la tânăra din faţa sa.
Da, era tânără, nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, iar părul ei blond ca paiul avea o nuanţă pe care n-o putea imita nici o vopsea. Ochii mari, albaştri, sclipeau plini de veselie – sau plini de ironie, sau plini de ironie şi de veselie…
Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în ultimii ani, îşi spuse Moliar, conştient că nu exagera, că judecata nu îi fusese deformată de nebunia care îl făcea să tânjească după femei tinere. Era frumoasă, era elegantă, era îmbrăcată cu gust… remarcă toate acestea dintr-o privire.
Mai târziu, după ce discutară îndelung, descoperi că Margarita era inteligentă, spirituală şi cultă.
Cam prea multe calităţi, îşi spuse Moliar, simţind că-şi pierde luciditatea, că uită de teama sa de ridicol… pentru că se simţea în largul său, pentru că uitase ce vârstă are…
Nu îndrăzni să recunoască decât după multe întâlniri că era îndrăgostit nebuneşte, aşa cum nu mai fusese din adolescenţă. Iar acest lucru nu i se păru nici ridicol, nici nepotrivit.
La început se întâlniră prin cafenele, prin restaurante, unde stăteau de vorbă îndelung, râzând şi glumind ca doi copii, fără să le pese de cei din jur.
Apoi Margarita veni la el acasă şi i se dărui în modul cel mai natural cu putinţă.
După aceea se întîlniră numai în apartamentul lui Moliar.
Margarita venea şi pleca după voia ei, fără să-i spună niciodată când avea s-o mai vadă. Venea şi nu spunea cât intenţiona să stea. Pălăvrăgeau fericiţi, uneori Margarita cerea ceva de mâncare, iar Moliar găsea ceva prin frigider şi improviza o gustare.
Alteori, Margarita nu avea chef de vorbă, voia să facă dragoste şi-l conducea în dormitor fără nici o vorbă.
Uneori stătea cu el câteva minute, alteori rămânea în apartamentul lui o zi întreagă.
Însă întotdeauna pleca brusc, fără să-l anunţe din timp.
Se oprea din mâncat – sau îşi lăsa fraza neterminată, sau îl împingea de lângă ea – ofta, se încrunta o clipă, apoi reuşea să-şi compună o înfăţişare nepăsătoare, îl privea în ochi, îl săruta scurt pe pleoape şi-i spunea:
– Ştii că trebuie să plec. O să revin atunci când o să pot – dacă o să mai pot.
Îi întorcea spatele şi ieşea pe uşă.
Şi revenea peste o oră, peste o zi sau peste o lună.
Moliar începuse să nu mai îndrăznească să plece de acasă – dacă Margarita ar fi venit tocmai atunci şi ar fi găsit uşa încuiată?
Încercase să-i dea o cheie, ca să poată intra şi când nu era el acasă.
Margarita îl refuzase:
– Ce să fac aici singură? Nu vin să văd locuinţa asta, vin să te întâlnesc pe tine.
O rugase să-l sune atunci când venea spre el, ca să poată să se întoarcă acasă, dacă ar fi fost în oraş, pentru că trebuia, totuşi, să treacă pe la edituri şi redacţii literare, să facă unele cumpărături, să participe la lansări, târguri de carte sau diferite evenimente culturale…
Ea zâmbise enigmatic, ca de obicei, îl sărutase pe nas şi-i mărturisise:
– Nu ştiu niciodată când pot să vin la tine şi nu sunt niciodată sigură că o să ajung la tine – cu excepţia momentului în care am intrat deja pe uşă.
Timpul trecea greu fără Margarita – nu reuşise să afle numele ei real, se mulţumise cu cel al cocteilului ei favorit – aşa că încerca să facă tot ce se putea ca să nu-i simtă scurgerea lentă, atât de lentă încât avea impresia că albia prin care curgea acesta fusese blocată de gheţuri. Lucra din greu, scria aşa cum nu mai scrisese din tinereţe – la fel de mult, la fel de proaspăt, la fel de plin de simţire. Poate că, de fapt, întinerise…
Deci scria şi se uita la televizor. Evita, pe cât posibil, emisiunile politice, care deveniseră atât de pătimaşe, atât de lipsite de scrupule, încât i se păreau scandaloase. Se uita la filme şi la emisiuni distractive, căuta chestii lipsite de profunzime, care să-i ocupe timpul fără să-l oblige să se implice.
Nimerise mai mult din întâmplare peste emisiunile profesorului Woland.
Şi ajunsese să le urmărească cu o atenţie ciudată, ce părea lipsită de scop.
Doar părea.
Pentru că atunci când îşi dădu seama care îi fusese scopul, înţelese că o parte a minţii sale ştiuse lucrul acela de la început şi aşteptase ca şi restul minţii să accepte ceea ce nu părea acceptabil.
Emisiunile profesorului Woland năpădiseră toate posturile de televiziune, erau difuzate la ore imposibile şi la ore cu audienţă maximă. La orice oră ai fi deschis televizorul, nimereai peste una dintre emisiunile sale.
Aceste emisiuni – despre care se spunea că erau urmărite de un număr record de spectatori – fuseseră anunţate din timp, prin reclame zgomotoase şi şocante – pe care Moliar le ignorase. Rămăsese în mintea sa doar imaginea profesorului Woland de pe afişele ce împânziseră oraşul: un bărbat uscăţiv, cu ochi mari, pătrunzători, cu nas lung, uşor coroiat, bărbat ce avea colţul gurii strâmbat într-un zâmbet enigmatic, ce părea atât batjocoritor cât şi compătimitor.
Emisiunile acestui profesor – nimeni nu ştia ce fel de profesor era, nici unde îşi făcuse studiile, nu se ştia nici măcar ce naţionalitate avea, unii ziceau că-i neamţ, dar majoritatea oamenilor credeau că-i american – aveau un singur subiect: cum să reuşeşti în viaţă.
Evident, reuşita se măsura în bani.
Moliar se uita la asemenea emisiuni fără să-şi dorească să reuşească în viaţă, nu-şi dorea decât să fie împreună cu Margarita, dar spectacolul celor dornici să facă orice pentru bani reuşea să-l distreze.
Nimerise acum peste o emisiune intitulată Doar banii aduc fericirea, ca de obicei, profesorul Woland apăruse în centrul imaginii, zâmbind enigmatic, apoi îl lăsase pe asistentul său, Trombon – un individ gras şi îmbrăcat într-un costum negru mototolit, plin de pete – să conducă discuţiile. Trombon, împreună cu motanul Belzebut – un cotoi imens, negru, care mergea pe labele din spate şi care fuma fără încetare trabuce uriaşe – se plimbau printre dansatoare pe jumătate goale, care ţopăiau fără încetare în ritmul unei muzici obsedante.
– Lume, lume, lansăm astăzi cea mai nouă metodă de îmbogăţire, o îmbogăţire rapidă şi fără nici un fel de osteneală! răcni Trombon, mai tare decât muzica aceea ce-ţi trezea chef de ţopăit. Nu trebuie să faceţi nimic, doar să ne încredinţaţi nouă banii dumneavoastră, iar noi ne vom strădui să-i înmulţim! După zece zile vă vom înapoia de zece ori suma pe care ne-aţi dat-o! De zece ori, fără să faceţi nimic!
Pe ecran apăru un teanc de bani, care creştea fără încetare, ca şi cum ar fi fost o cocă pusă la dospit.
Televizorul îl mai arătă încă o dată pe Trombon care-şi sălta trupul obez printre dansatoarele cuprinse de frenezia dansului – şi pe motan care făcea salturi uluitoare, aruncându-se în aer, rostogolindu-se în văzduh de zeci de ori înainte să aterizeze printre individele aproape despuiate, iar în timp ce zbura prin aer, cotoiul miorlăia de zor:
– Înmulţiţi-vă banii! Înmulţiţi-vă banii! Fără bani nu sunteţi nimic! Doar banii aduc fericirea!
Iar spectatorii din studio aplaudau de zor şi răcneau şi ei, plini de convingere:
– Doar banii aduc fericirea!
Apoi imaginea se schimbă, părăsi studioul şi arătă ce se întâmpla în faţa clădirii postului de televiziune, unde se strânseseră mii de oameni, care se îmbulzeau, se înghesuiau, se străduiau să se vâre mai în faţă. Un grup de indivizi în uniforme negre – probabil de la o firmă de pază angajată special pentru ocazia aceea – făcea ordine cu mult entuziasm, lovind cu bastoanele de cauciuc, fără să reuşească să potolească prea mult ardoarea celor dornici să-şi rişte banii.
Un reporter încerca să intevieveze pe cineva din mulţime. Abordă la început o bătrânică, îmbrăcată sărăcăcios, care-şi strângea la piept, cu ambele mâini, o poşeză ieftină, uzată, din plastic. Probabil că acolo îşi avea economiile.
– Scumpă doamnă, i se adresă reporterul, cum puteţi să credeţi că vă veţi înmulţi banii fără nici un efort? După opinia mea, nu există decât două posibilităţi: fie banii dumneavoastră vor fi folosiţi pentru finanţarea unor activităţi ilegale – trafic cu droguri, trafic de persoane, prostituţie sau alte chestii de felul ăsta – caz în care veţi avea de-a face cu poliţia, iar banii vă vor fi confiscaţi, fie e vorba de o excrocherie ordinară, caz în care cu siguranţă vă veţi pierde banii. Vă amintiţi de cazurile celebre de jocuri piramidale – Caritas, FNI şi altele…
– Şi ce-ţi pasă dumitale ce fac eu cu banii mei? se minună bătrânica. E treaba mea dacă-i pierd sau dacă-i sporesc. Adică n-aveţi nimic împotriva faptului că pe strada asta sunt zece cazinouri şi treisprezece agenţii de pariuri sportive, dar vă găsiţi să spuneţi că treaba asta e o excrocherie…
– Fii serios, domnule! interveni un bărbat în vârstă, îmbrăcat destul de modest, dar cu ghiuluri groase la ambele mâini. Crezi că individul ăsta, profesorul Woland, ne învaţă ceva nou? Că ne poate excroca el pe noi? Nu-i nici o excrocherie, e doar un alt fel de loterie. Ce, la loterie câştigă toată lumea? Fiecare cotizează, organizatorul loteriei ia jumătate din încasări, iar restul se împarte la cei care nimeresc numerele extrase. Aşa a fost şi la jocurile piramidale. Lumea depunea bani, banii se împărţeau la cei care cotizaseră mai înainte şi totul mergea cât timp existau depunători. Eu, de exemplu, m-am trezit de fiecare dată prea târziu şi am pierdut. Dar de data asta vreau să fiu printre primii, vreau să câştig şi eu măcar o dată.
– Da, are dreptate, se auziră strigăte din mulţimea pe care gardienii în uniforme negre reuşiseră s-o alinieze în şiruri ordonate. Nu-i nici o excrocherie, câştigă cine se mişcă mai iute, iar noi ne-am mişcat cel mai iute!
– Iar voi, televiziuni de rahat, vândute mogulilor, nu mai faceţi reclamă negativă, lăsaţi oamenii în pace, să-şi vadă de treabă şi să ne ajute să ne îmbogăţim! răcni un bărbat uscăţiv, între două vârste.
– Da, lăsaţi-i să ne îmbogăţească! răcni isterică o tinerică blondă, cu ochelari.
După aceea, lucrurile se încurcară, cei de la coadă începură să se certe, în funcţie de simpatiile politice, se luară la bătaie, interveni poliţia care cotonogi în mod obiectiv ambele tabere… iar cei de la începutul rândului fură invitaţi în clădire, să-şi depună banii. Chestia asta îi potoli pe combatanţi, care încetară conflictele şi se înghesuiră ca nişte oi la strungă să se lase mulşi de banii pe care-i aduseseră.
Imaginile reveniră în studio. Trombon discuta cu tot felul de invitaţi – oameni obişnuiţi, luaţi de pe stradă – care povesteau ce aveau să facă după ce aveau să se îmbogăţească.
Muzica săltăreaţă fusese înlocuită de manele, individele pe jumătate despuiate dansau de zor din buric, iar Moliar renunţă să se mai uite la televizor.
Atmosfera din Bucureşti semăna teribil de mult cu cea din perioada NEP-ului sovietic, aşa cum fusese descrisă în romanele lui Ilf şi Petrov, îşi spuse el. Afacerişti de morală îndoielnică, sete de îmbogăţire prin orice mijloace, sărăcie şi lipsuri, politicieni care debitau populisme de stânga, aţâţând populaţia împotriva celor bogaţi, populaţie care nu avea nimic împotriva îmbogăţirii prin metode ilegale, cu condiţia să fie ea cea care se îmbogăţea…
Bănuielile sale fuseseră confirmate încă o dată. Trebuia să discute cu profesorul Woland.
Moliar avea relaţii în lumea artistică, ştia destulă lume din televiziune, aşa că puse mâna pe telefon, discută cu câteva persoane care-i erau îndatorate şi reuşi să afle ceea ce dorea.
Se decise să-l viziteze pe profesorul Woland fără să-l anunţe în prealabil.
Profesorul locuia într-un hotel obscur de lângă Gara de Nord, iar Moliar cunoştea hotelul încă din tinereţe, aşa că ajunse la el fără nici o greutate.
Trecu pe lângă portarul care îl ignoră, trecu pe lângă recepţia hotelului – unde nu era nimeni – se uită la liftul pe uşa căruia era prinsă o bucată de hârtie pe care scria DEFECT, FOLOSIŢI SCĂRILE, se îndreptă spre scările murdare, se uită la pereţii cu zugrăveala împodobită de mucegai, oftă şi urcă până la etajul al doilea.
Când ajunse pe palier oftă, îşi trase sufletul, apoi căută camera cu numărul 666 – ce căuta o cameră al cărui număr sugera că se afla la etajul al şaselea la al doilea etaj? – o găsi fără nici o greutate, bătu în uşă, o deschise şi intră, fără să aştepte să fie invitat.
Nu fu surprins să descopere că dincolo de uşa murdară şi uzată se întindea un apartament imens, copleşit de-un semiîntuneric dens, ce mirosea a tămâie, smirnă şi sulf.
Fu sigur că ajunsese unde dorise, fu sigur că bănuielile sale fuseseră întemeiate.
– Bine ai venit, maestre, îi şopti la ureche o voce ironică. Stăpânul te aşteaptă.
Se întoarse şi zări lângă el o siluetă înaltă, zveltă, înfăşurată într-o mantie ce părea croită din bezna strânsă în colţurile încăperii.
– Să fie lumină, chicoti vocea.
Se auzi un pocnet din degete, de îndată se aprinseră câteva lumânări dintr-un sfeşnic ce era ţinut de mâna celui de lângă el – iar silueta acestuia se modifică subit de îndată ce fu atinsă de lumină, deveni mai scundă, mai bondoacă, mantia de întuneric fu înlocuită de un costum negru, mototolit şi pătat.
– Preasupusul dumneavoastră servitor Trombon, se prezentă zgomotos individul de lângă el. Belzebut, condu-l pe maestru!
Moliar avu impresia că zăreşte în semiîntunericul din faţa sa un cavaler la fel de zvelt şi de înalt ca şi cel pe care-l văzuse prima dată. Şi, ca şi acela, şi acesta era înfăşurat într-o mantie ce părea ţesută din beznă.
Cavalerul întinse mâna să ia sfeşnicul din mâna lui Trombon – iar mâna aceea, îmbrăcată într-o mănuşă din piele neagră, fină, se transformă într-o labă imensă de pisică. Moliar tresări, se frecă la ochi şi se uită din nou către cavalerul din faţa sa.
Nu era nici un cavaler, doar o mâţă uriaşă, înaltă cât un om, care mergea pe labele de dindărăt, ţinând sfeşnicul cu labele din faţă.
Mihail nu spuse nimic, nici măcar nu se miră, spunându-şi că trebuia să se aştepte la chestii de felul ăsta – care, totuşi, i se păreau nişte scamatorii ieftine, menite să creeze o anumită atmosferă… Merse după cotoi de-a lungul unui coridor ce părea să se întindă pe o distanţă prea mare, având în vedere dimensiunile întregului hotel, şi ajunseră, în cele din urmă, într-un salon imens, înalt cât o catedrală. Departe, în faţa sa, lângă perete, se găsea un cămin în care ardea focul. După cum era de aşteptat, căminul era uriaş, focul era uriaş, iar butucii din el erau trunchiuri de copaci seculari.
În faţa căminului se aflau două fotolii, uriaşe şi ele, iar între cele două fotolii se găsea o măsuţă – mică în comparaţie cu sala şi cu fotoliile, dar foarte mare în comparaţie cu statura unui om.
Pe unul din fotolii stătea cineva, iar acel cineva, înfăşurat într-o mantie roşie precum focul din cămin, părea să aibă dimensiunile potrivite fotoliului şi sălii.
Pentru prima oară de când intrase în apartamentul acela, Moliar simţi că-l cuprinde groaza şi se întrebă dacă făcuse bine venind acolo.
– Stai jos, Mihail Moliar, spuse cu un glas de tunet cel înveşmântat în mantie de culoarea focului, iar Moliar se uită la fotoliul pe care ar fi trebuit să se aşeze, spunându-şi că i-ar fi trebuit o scară, ca să se cocoaţe pe el.
Individul văzu că-i în dificultate, pocni din degete, iar încăperea aceea imensă căpătă dimensiuni mai omeneşti, rămase imensă, dar o încăpere imensă după standarde umane. Fotoliile deveniră fotolii obişnuite, iar Moliar se lăsă să cadă pe cel care-i fusese oferit. Se uită la cel care stătea în faţa sa. Mantia de culoarea focului – sau mantia de foc, nu-şi dădea seama ce fusese cu adevărat – dispăruse, iar în apropierea sa se găsea doar profesorul Woland, care arăta exact aşa cum arăta la televizor.
– Am venit ca să vă cer… începu Moliar.
– Ştiu ce ai venit să-mi ceri, îl întrerupse Woland. Ai venit să-mi ceri tinereţe. Şi dragoste, bineînţeles. Asta cer toţi cei de vârsta ta. Ştii, dragă maestre, omul este o făptură foarte schematică. Adică una construită conform unei anumite scheme. Ca urmare, este o făptură foarte previzibilă. La vârsta ta îşi doreşte tinereţe. Dacă ai fi fost mai bătrân cu vreo zece ani, ţi-ai fi dorit viaţă veşnică. Un om tânăr vrea glorie, unul matur vrea bogăţie şi siguranţă… Omul, funcţionând după schema despre care am pomenit, are anumite nevoi, anumite credinţe, anumite idealuri, care se modifică după cum i se modifică organismul şi mintea. Creatorul a imaginat un model simplu. Recunosc că e unul eficient, dar, în acelaşi timp, e şi unul uşor de descifrat. Deci, maestre Moliar, vrei de la mine tinereţe. De ce?
– Există o tânără… Margarita…
– Ştiu totul despre Margarita.
– Ştiţi şi cum o cheamă în realitate?
– Bineînţeles.
– Nu-mi spuneţi şi mie?
– Numai ea are dreptul să-ţi spună cum se numeşte.
Moliar oftă.
– Bine. Deci ştiţi totul. Ştiţi că o iubesc.
– Ştiu şi că ea, la rândul ei, te iubeşte.
– Da, mă iubeşte! Dar cât timp mă va iubi? Ea e tânără, e frumoasă, e inteligentă. Ce-a găsit la mine?
– Asta ştie numai ea. Dar probabil că a găsit ceva, altfel nu s-ar fi îndrăgostit de tine.
– Da, a găsit ceva, însă mă întreb cât va dura până când îşi va da seama că s-a înşelat, că, de fapt, ar fi trebuit să iubească un tânăr de vârsta ei…
– Deci vrei tinereţe ca să fii iubit… Crezi că tinereţea e suficientă ca să fii iubit? Crezi că tinereţea e o calitate atât de importantă?
– Din nefericire, ne dăm seama cât de importantă e tinereţea doar după ce a trecut…
– Şi ce îmi vei da în schimbul tinereţii pe care o ceri?
– Păi credeam că târgul implică o ofertă standard: sufletul meu…
– Dragă maestre, oftă profesorul Woland, trăim vremuri ciudate, e criză mondială, oferta e mult mai mare decât cererea… Politica firmei noastre a fost întotdeauna deplina confidenţialitate, deci nu pot să-ţi spun ce oferte primesc chiar în această clipă, dar pot să-ţi mărturisesc doar atât: în timp ce discut cu tine, mii, chiar zeci de mii de indivizi din acest oraş îmi oferă sufletul lor pentru ceva mult mai puţin important, pentru ceva mult mai puţin valoros decât tinereţea pe care o vrei tu. Ca atare, având în vedere excedentul de oferte, firma noastră a decis să suspende pentru moment orice achiziţie. Sigur, vom ţine evidenţa ofertelor primite, le vom analiza cu atenţie şi e posibil ca în momentul în care criza mondială o să dispară, să le luăm în considerare pe cele mai avantajoase. Te asigur, dragă maestre, că am primit cu nespusă plăcere propunerea dumneavoastră şi că o vom analiza cu prioritate, de îndată ce condiţiile se vor schimba. Trombon, unde ai dispărut?
– Aici sunt, stăpâne, se auzi glasul uşor ironic al grăsanului, care se materializă subit între cele două fotolii, lângă măsuţă.
– Dragule, unde ne sunt manierele? Nu-l servim pe oaspetele nostru cu nimic? O ţuiculiţă, o măslină, o felie de ghiudem, o sardea, ceva, acolo, ca să-i arătăm că-i bine venit oricând alături de noi…
– Se rezolvă de îndată, ne ocupăm, ne ocupăm, avem grijă, bombăni Trombon. Belzebut, unde eşti, afurisitule? Unde-i numărul de telefon al firmei de catering? Ce-ai făcut cu el?
Cotoiul apăru de îndată pe măsuţă, mângâindu-şi mustăţile cu laba stângă, în timp ce cu ghearele de la laba dreaptă forma un număr pe tastatura unui telefon invizibil.
– Alo, aici ştii tu cine! Ce-i cu comanda noastră? Păi nu văd nimic!
În clipa următoare, pe masă apărură – în jurul labelor cotoiului – o grămadă de farfurii, platouri, castroane, sticle, carafe, pahare şi tacâmuri. Belzebut ţopăia printre ele, verificând o listă invizibilă şi mormăind pe sub mustăţi:
– Muştarul? Da, e aici? Aţi uitat de hrean? Nu, l-am găsit… Scordeleaua? În castronul cu capac, sunt două castroane cu capac, în unul e mujdei… Am înţeles, le-am găsit pe amândouă. Nu-s cam puţine sardele? Da, piept de gâscă, limbă de vită, anghilă afumată… am găsit şi pastrama de iepure… Bine, e în regulă, dacă mai avem nevoie de ceva, vă sun. Pa!
Trombon înhăţase un clondir pântecos şi brumat. Turna de zor în nişte păhărele care, de fapt, erau pahare în toată regula. Îi vârî unul în mână lui Moliar şi răcni din străfundul plămânilor:
– La mulţi ani, maestre! Să ne trăieşti! Până la fund! Hai, că mai avem şi-i păcat să rămână!
Motanul înhăţase şi el o cinzeacă, trăsese o duşcă zrdavănă, apoi pufnise şi se apucase să se îndoape cu sardele.
Mihail băuse păhărelul cu ţuică, iar Trombon se grăbise să i-l umple din nou. Grăsanul se îndopa cu jambon şi pateu de ficat, iar în timp ce mesteca de zor spunea bancuri porcoase, unele dintre ele atât de reuşite, încât Moliar se înveseli, fără să vrea. Treptat, petrecerea se încinse, apărură şi alţi asistenţi ai profesorului Woland – pe unii îi văzuse la televizor, ajutându-l pe Trombon – Moliar mai bău un pahar, apoi încă unul, o duduiţă cu un decolteu generos avu grijă să-i pună tot felul de gustări în farfurie şi avu grijă şi să le mănânce, motanul scosese de undeva o scripcă şi începuse să cânte romanţe, Trombon devenise sentimental şi părea gata să plângă…
Moliar plutea într-un soi de ceaţă, evenimentele deveniră neclare, remarcă doar că lângă masă apăruse un grătar cu fleici şi mititei, Trombon turna în nişte ulcele de pământ un vin rubiniu, rece ca gheaţa şi cu un gust incredibil, duduiţa cea decoltată îl îndopa cu mâncare, Trombon îi umplea paharul fără încetare, Mihail ar fi vrut să discute cu profesorul Woland, să-l roage să-l ajute, dar profesorul stătea în fotoliul său şi zâmbea, avea un zâmbet ciudat, care părea plin de bunătate şi de înţelegere…
Trombon revenise la bancurile lui porcoase, cotoiul începuse să cânte la scripca sa hore şi sârbe, şi dansa în ritmul lor printre farfurii… iar lui Moliar i se întunecă totul în faţa ochilor, de parcă s-ar fi stins lumina… auzi o voce plină de înţelepciune care-i spunea:
– Iubeşte şi lasă-te iubit, trăieşte-ţi viaţa şi străduieşte-te să fii fericit, nu mai căuta imposibilul şi bucură-te de ceea ce ţi-a fost dat.
Apoi adormi… şi dormi îndelung, iar când se trezi era pe canapeaua din sufrageria sa, televizorul mergea, iar pe ecran se vedea ceea ce era normal să se vadă în zilele acelea, adică Trombon şi cotoiul cel negru, care prezentau una dintre emisiunile profesorului Woland, una care se numea Of, inima mea, tare te-aş schimba!
– Lume, lume, răcnea Trombon – care de data asta era îmbrăcat într-un halat de-un alb relativ şi avea atârnat de gât un stetoscop alcătuit dintr-o bucată de sfoară, două dopuri de plută şi o pâlnie de tablă – , toate suferinţele vin din inimă! A murit de inimă rea sau săracul, ce inimă bună avea… Iar în vremurile astea aspre, când concurenţa e în floare, o inimă bună e un defect! Îţi trebuie o inimă de câine ca să reuşeşti. Aşa că, dragii mei, singura soluţie e să-ţi schimbi inima, să faci rost de o inimă de cîine, ca să ai succes în viaţă. O să mă întrebaţi: şi de unde fac rost de o inimă de câine? Belzebut, ştii răspunsul?
Cotoiul cel uriaş trase puternic din trabuc, suflă fumul spre camera de luat vederi, iar pe ecran apăru o haită de câini vagabonzi, pe un maidan.
– Bravo, cotoimea voastră! răcni Trombon. După cum vedeţi, răspunsul este evident, câini se găsesc efectiv pe toate drumurile, tot ce trebuie să faceţi e să prindeţi unul şi să veniţi cu el la cabinetele medicale volante, care funcţionează în toate intersecţiile principale. Acolo, medici autorizaţi şi competenţi vă vor înlocui inima voastră slabă şi excesiv de blândă cu o inimă de câine, spre spaima concurenţilor voştri!
Muzica intonă un marş triumfal, duduiţele semidezbrăcate săriră în sus în mod artistic, arătându-şi nurii, Belzebut se dădu de trei ori peste cap, iar Trombon făcu un semn cu mâna şi toată lumea înlemni.
– Foarte frumos, zise Trombon, cu o voce plină de jale. Voi vă veţi găsi inima de câine care vă trebuie ca să reuşiţi în viaţă. Dar pentru asta trebuie să moară nişte animale nevinovate? Nu-i drept, dragii mei. E adevărat că viaţa e nedreaptă, dar ce vor spune societăţile de protecţie a animalelor? Ce vor spune iubitorii de animale neafiliaţi?
Orchestra intonă un marş funebru, individele cu busturi generoase începură să se tăvălească pe jos, mimând jalea, dar reuşind să fie şi mai excitante, iar Trombon, cu glas plângăcios, îşi reluă prelegerea:
– Trebuie să ne gândim şi la bietele animale, rămase fără inimă…
Făcu o pauză în care nimeni nu scoase nici un sunet, dansatoarele rămaseră cu toate nemişcate, iar când spectatorii începură să devină nerăbdători, Trombon răcni fericit:
– Dar, dragii mei, soluţia este evidentă! Avem nişte câini rămaşi fără inimă şi o grămadă de inimi scoase din piepturile celor ce şi-au dorit o inimă de câine! N-avem decât să implantăm aceste inimi inutile în piepturile bietelor animale!
Alămurile orchestrei scoaseră un muget aprobator, dansatoarele căpătară brusc viaţă şi începură să se agite în semn de mare bucurie, cotoiul cel negru făcea tumbe şi scotea inele de fum… iar Trombon încheie, rânjind cu gura până dincolo de urechi:
– Vom avea oameni cu inimă de câine şi câini cu inimă de oameni. Vom avea oameni nemiloşi, care-şi vor zdrobi concurenţii, şi câini ascultători, ordonaţi şi muncitori, care vor deveni membri utili ai societăţii? Nu-i minunat? O asemenea idee nu-i putea veni decât profesorului Woland! Trăiască profesorul Woland! Ura! Mulţi ani trăiască!
Şi, în timp ce spectatorii din studio răcneau de zor “Trăiască profesorul Woland”, pe ecan începură să apară imagini luate de carele de reportaj.
Toate maidanele fuseseră luate cu asalt de cei dornici să facă rost de un câine cu care să facă schimb de inimi. Oamenii alergau după patrupezi cu laţuri improvizate, cu pături sau chiar cu mâinile goale. Tot oraşul era plin de zarvă, de lătrături şi chelălăieli, de ţipetele celor muşcaţi şi de înjurăturile celor ce nu reuşiseră să prindă nici un animal.
Maşini cu hingheri, dotaţi cu instrumente profesioniste, năvăleau în trombă pe terenuri virane, prin parcuri părăsite şi prin mahalale, adică în locurile în care îşi făceau veacul câinii mai mult sau mai puţin comunitari ai Bucureştiului. Evident, hingherii aveau mai mult succes decât amatorii ce încercau să prindă potăile cu o pătură. După ce-şi umpluseră cuştile cu animale, maşinile de hingheri se îndreptară către intersecţiile marilor bulevarde, acolo unde apăruseră centrele volante de transplant, şi ofereau câini doritorilor. Evident, contra unui preţ corespunzător. În jurul hingherilor se strânseră mulţimi de clienţi, începură o grămadă de încăierări, tot Bucureştiul era plin de vânzoleală, de fugăreală a câinilor, de încăierări în jurul maşinilor ecarisajului municipal… Vecinii începură să năvălească în curţile în care ştiau că există câini, tăbliţele pe care scria “NU INTRAŢI, CÂINE RĂU” deveniră o invitaţie pentru răufăcătorii dornici să facă rost neapărat de un cîine, chiar dacă aveau să plătească pentru asta cu nişte muşcături.
În acest timp, cei care apucaseră să procure o potaie – şi să o păstreze – se grăbeau să intre în centrele de transplant – care erau nişte corturi instalate pe trotuar. Carele de reportaj transmiteau imagini atât de la intrare, unde doritorii erau identificaţi şi înregistraţi, cât şi din sala de operaţie, unde totul se desfăşura iute şi fără nici un incident. Cei doi – omul şi câinele – erau aşezaţi pe două mese alăturate, li se făcea câte o injecţie care-i adormea instantaneu, după care medicul – care părea a fi profesorul Woland, în toate centrele de transplant, indiferent de distanţa dintre ele – le despica piepturile cu un cuţit de măcelărie, scotea inimile din lăcaşul lor, le schimba între ele, turna ceva peste ele, apoi făcea semn asistentei sale – una pieptoasă şi cu un fund uluitor, pe care Moliar o întâlnise cu puţin timp în urmă, când aceasta avusese grijă să-i umple farfuria cu tot felul de bunătăţi în timpul ospăţului bizar din apartamentul lui Woland – să coasă rana, tipa se supunea imediat, folosind o maşină de tighelit… apoi cei doi – omul şi câinele – se ridicau de pe masa de operaţie şi erau conduşi afară de profesor, care prelua următoarea pereche…
Pe ecranul televizorului se perindau imagini din tot oraşul, arătând, alternativ, goana după câini şi operaţiile ce păreau întotdeauna încununate de succes ce aveau loc în diferite colţuri ale oraşului. Se părea că nimeni nu remarcase – sau nu se sinchisea – că toţi medicii semănau leit cu profesorul Woland.
La un moment dat, lucrurile se complicară puţin, pentru că un domn doritor să-şi schimbe inima, dar care nu reuşise să facă rost de un câine, se prezentă la un centru volant de transplant cu un porc.
– La urma urmei, ce mi-e inimă de câine, ce mi-e inimă de porc, sincer vorbind, aş prefera să fiu porc decât câine, explică domnul cel elegant asistentei nurlii ce-l primise.
Iar asistenta îl rugă să aştepte un pic, plecă imediat şi se întoarse în mai puţin de un minut cu ştirea îmbucurătoare că profesorul Woland e perfect de acord.
Ştirea se răspândi imediat, ca urmare în tot oraşul apărură indivizi ce târau după ei câte un porc dolofan. Evident, cei care îşi permiteau o inimă de porc aveau un alt statut social, pentru că un câine nu te costa nimic, dacă îl prindeai singur, în timp ce porcii nu se găseau pe maidan, trebuiau cumpăraţi de la ferme specializate…
Spre seară, adică după câteva ore de schimburi de inimi, imaginea reveni în studio, unde dansatoarele păreau mai vioaie ca niciodată, zbenguindu-se pline de energie, iar în mijlocul lor ţopăia cotoiul cel negru, care făcuse rost – nu se ştie de unde – de un melon negru, pe care-l tot ridica de pe cap cu coada, salutând publicul în timp ce dansa un fel de cancan.
– Avem primele rezultate din oraş, transmise de reporterii noştri, anunţă cu glas tunător Trombon, al cărui halat părea mai murdar ca înainte. Doamnelor şi domnilor – că domnişoare nu cred că a mai rămas vreuna – au fost schimbate o sută şaptezeci şi cinci de mii trei sute patruzeci şi două de inimi omeneşti cu tot atâtea inimi de câine! Şi nouăzeci şi nouă de mii două sute două cu inimi de porc!
Publicul izbucni în urale, iar Trombon îl îndemna, dând din mâini, să se manifeste mai zgomotos.
– Dar ştiţi ce-i mai interesant? continuă grăsanul. Nu s-a remarcat nici o schimbare de comportament nici la oameni, nici la câini, şi cu atât mai puţin la porci! hohoti el, teribil de amuzat.
Publicul din studio rămase tăcut, nepricepând poanta.
– Păi, dragilor, asta înseamnă că oamenii respectivi aveau inimi de câine – sau de porc – încă înainte să facă schimbul de inimi!
De data asta, spectatorii începură să hohotească şi să aplaude, muzica deveni tot mai zglobie şi mai obsedantă, dansatoarele ţopăiau mai aprig ca niciodată, iar Belzebut făcea spagatul în mijlocul scenei, ridicându-şi melonul cu coada şi mângâindu-şi mustăţile cu labele din faţă.
Mihail Moliar schimbă canalul televizorului, dar toate posturile transmiteau aceeaşi emisiune. Opri sonorul, dar continuă să audă melodia aceea săltăreaţă şi obsedantă – probabil se auzea de la vecini. Aşa că simţi o nevoie cruntă să se îmbete, se duse în cămară şi luă sticla de coniac păstrată pentru ocazii solemne…
În timp ce Moliar se străduia să se îmbete, privind reportajele entuziasmate despre o lume în care oamenii aveau inimi de câine sau de porc şi nu ştiau, o femeie – probabil tânără, după glezne, pentru că doar gleznele i se vedeau de sub haina lungă, cu glugă, care îi acoperea tot trupul, din creştet până aproape de pământ – pătrunse într-un hotel mizer din apropierea Gării de Nord.
Se părea că femeia cunoştea locul, pentru că nu se ferea şi nu pierdu vremea aruncând vreo privire spre recepţia în care nu se afla nimeni. Merse direct spre scară, fără să încerce liftul – care, oricum, era defect – şi urcă treptele cu pas vioi.
Ezită un pic doar când ajunse la al doilea etaj, dar se orientă destul de iute şi găsi camera pe care o căuta.
O cameră cu număr bizar – 666.
Deschise uşa fără să bată şi pătrunse în întunericul de dincolo de ea.
După toate aparenţele, se aşteptase la acest lucru, pentru că scoase din buzunar o lanternă, pe care o aprinse fără să se ascundă. Lumină coridorul lung, cu tavan înalt, în care mirosea a tămâie, a smirnă şi a sulf, oftă uşor, ridică din umeri, ca şi cum şi-ar fi spus “asta e şi n-am ce face”, apoi pătrunse în adâncul apartamentului.
Merse îndelung pe coridorul ce părea nesfârşit, un coridor ai cărui pereţi nu aveau uşi sau ferestre, pe pereţii căruia nu atârnau tablouri, tapiserii sau alte obiecte decorative. Era doar un spaţiu delimitat de nişte ziduri acoperite cu o tencuială netedă, de culoarea sidefului.
Merse şi tot merse, până simţi că încep s-o doară picioarele şi se gândi să se aşeze pe podeaua din gresie neagră, să se odihnească un pic. Se aplecă şi se sprijini cu mâna de duşumea, gata să-şi ghemuiască trupul şi să se aşeze lângă mâna îmbrăcată într-o mănuşă de piele neagră.
Atunci descoperi că mâna nu i se sprijinea pe gresia tare, ci se cufundase în moliciunea unui covor gros. Iar mâna ei nu fusese aşezată în mijlocul unui coridor pustiu, ci lângă o canapea din pluş ruginiu, ce părea teribil de comodă şi de îmbietoare.
Femeia zâmbi uşor, fără să fie surprinsă, de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Îşi trase gluga de pe cap, scoţând la iveală un păr galben ca paiul grâului înainte de secerat, apoi îşi descheie mantaua cea lungă şi se aşeză pe canapea, într-o poziţie cât mai confortabilă.
Se părea că odată cu apariţia canapelei avuseseră loc şi alte transformări, pentru că în jurul ei apărură luminiţe slabe, pâlpâitoare – ca şi cum ar fi fost aprinse lumânări din nişte sfeşnice prinse pe nişte pereţi îndepărtaţi, mult mai îndepărtaţi decât fuseseră zidurile coridorului pe care mersese până o lăsaseră puterile.
Apoi în faţa ei, la vreo patru, cinci metri, izbucni o vâlvătaie puternică, ce-i îndureră ochii. Îi închise pentru o clipă, iar când ridică din nou pleoapele, văzu că se afla în faţa unui cămin. În vatra acestuia ardea un trunchi imens de copac, iar un bărbat înalt, înveşmântat într-o mantie lungă, până la pământ, îşi încălzea la flăcări mâinile îmbrăcate în mănuşi de piele roşie, roşie ca flăcările ce se legănau în apropierea lor, de parcă ar fi fost făcute din acelaşi material…
Bărbatul îşi frecă mâinile, ca şi cum ar fi vrut să le încălzească – sau să izgonească din ele căldura focului – şi se întoarse spre ea. Avea o figură frumoasă, cu trăsături minunate, cu piele albă şi cu o bărbuţă deasă, neagră ca miezul beznei. Însă ochii îi erau trişti şi bătrâni, de parcă ar fi avut vârsta timpului.
– Ştii, spuse el cu un glas molcom, armonios şi grav, indiferent cum s-au numit de-a lungul timpului diferitele perechi – Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Lancelot şi Guinevere… – indiferent de numele lor, au fost, de fapt, doar variante ale unui singur cuplu: Faust şi Margareta. După atâta vreme am ajuns să-i cunosc bine pe oameni, aşa că ştiu că Faustii cred că iubesc, sunt gata să-şi vândă sufletul pentru iubirea lor – sau să-şi trădeze familia, să-şi trădeze seniorul – dar, în sinea lor, în adâncul cel mai ascuns al sufletului speră să poată să înşele soarta şi să scape cu bine. Da, se lasă cuprinşi de vâlvătaia iubirii, dar instinctul de conservare e mai puternic. Margaretele, în schimb… Oh, cât le iubesc! Margaretele se implică complet, fără cale de întoarcere, fără posibilitate de scăpare, ele acceptă oprobriul, ruşinea, damnarea veşnică. Li se pare normal – li se pare corect – să plătească pentru iubire. Şi consideră că nici un preţ nu e prea mare. Mai mult: nu le trece nici o clipă prin minte că nu ar trebui să plătească. Aşa că şi mie mi se pare normal, draga mea Margarita, să vii la mine să-mi declari că-ţi accepţi damnarea. Mă înşel cumva?
– Nu, oftă abia auzit femeia cea blondă. Cum ai putea să te înşeli pe tine însuţi?
– Ha, ha! râse cu o veselie sinceră bărbatul în mantie de beznă. Mă bucur că-ţi mai arde de glumă. Spune-mi ce vrei. Sunt bine dispus şi cred că-s gata să dau dovadă de slăbiciune.
De data asta, Margarita oftă din străfundul sufletului. Apoi spuse, cu glas implorator:
– Ştiu că el a fost aici. Bănuiesc de ce a fost aici. Te rog… nu-i îndeplini cererea.
– De ce aş face asta?
– Pentru că mă ofer eu în schimbul lui. Şi n-am de gând să te înşel. N-ai spus că Margaretele acceptă damnarea veşnică? Eu sunt gata s-o accept. Vreau doar să-l laşi pe el în pace.
Bărbatul din faţa focului rămase un timp, nemişcat şi tăcut, în jocul de umbre şi lumină al flăcărilor, apoi întrebă, cu o curiozitate pe care nu se strădui s-o ascundă:
– Nu reuşesc să pricep de ce faci asta. Nu reuşesc să pricep ce vrei, de fapt.
Femeia rămase şi ea tăcută un timp, ca şi cum ar fi încercat să-şi facă ordine în gânduri, să găsească forma în care putea să-şi exprime prin cuvinte ceea ce fusese, până atunci, doar vâlvătaie a simţurilor şi manifestări inexplicabile ale intuiţiilor.
– E greu de înţeles, e greu de acceptat, dar fac parte dintr-o generaţie de fete care a fost educată – mai degrabă indirect, prin relatările din presă, decât într-un mod conştient – să accepte bărbaţi mult mai în vârstă, să se poate cu ei ca şi cum i-ar iubi. Discutam între noi, încă din şcoală, şi invidiam individele care prinseseră în mreje bărbaţi bogaţi, care le asigurau o existenţă luxoasă, carieră artistică, notorietate şi respect public. Nimeni nu lua în considerare un anumit aspect al târgului – faptul că, de obicei, bărbaţii aceia bogaţi care se căsătoriseră cu fetele acelea sărmane, dar frumoase, erau bătrâni, erau bolnavi, de multe ori aveau defecte fizice – adică ar fi trebuit să trezească repulsie unor fete tinere şi sănătoase. Însă nouă nu ne trezeau nici un fel de repulsie, le invidiam pe norocoase şi am fi fost în stare de orice ca să le luăm locul. Iar mai târziu, când am reuşit să cunosc asemenea bărbaţi, am descoperit că unii dintre ei – sigur, nu toţi, dar destui de mulţi – meritau cu adevărat să fie iubiţi. Da, adăugă ea oarecum surprinsă, de parcă un asemenea gând i-ar fi trecut pentru prima oară prin minte, meritau să fie iubiţi. Nu pentru banii lor, nu pentru cadourile pe care ţi le făceau, ci pentru inteligenţa şi sensibilitatea lor, pentru că ajunseseră acolo unde ajunseseră nu numai din întâmplare, nu numai datorită unor conjuncturi favorabile, ci, în primul rând, pentru că aveau calităţile care le permiseseră să valorifice oportunităţile de care beneficiaseră. Meritau admiraţi, meritau iubiţi. Am ajuns să fiu în stare să descopăr calităţile unor asemenea bărbaţi, să-mi dau seama înaintea altora care erau cei cu perspective, cei capabili să facă fericită o fată… Iar când l-am cunoscut pe Moliar mi-a fost limpede că avea un talent literar deosebit – numai că nu cunoştea viaţa şi nu ştia să-şi folosească talentul. Mi-am dat seama că, dacă ar fi avut alături pe cineva care să-l îndrume, pe cineva cu oarecare relaţii, ar fi avut un succes răsunător, ar fi avut parte de avere şi faimă – pe care ar fi putut să le împartă cu cea care îl îndrumase. Însă toate astea contau prea puţin, în comparaţie cu sensibilitatea sa, cu farmecul său, cu blândeţea şi tandreţea sa. Da, era mai în vârstă decât mine, dar, după cum am spus, eram obişnuită, eram educată – sau autoeducată, cum vrei – să iubesc un bărbat mai în vârstă. M-ai întrebat ce vreau. Vreau să mi-l laşi mie, ca să-l îndrum în viaţă, să-i asigur succesul şi confortul pe care le merită. Iar în schimb, poţi să faci ce vrei cu mine.
Margarita oftă din nou, apoi încheie, cu o resemnare evidentă:
– Bănuiesc că ştiai toate acestea şi că voiai să afli dacă le ştiu şi eu. Da, le ştiu. Eşti de acord?
– Draga mea, spuse cu glas de catifea bărbatul pe care bucureştenii îl cunoşteau drept profesorul Woland, după cum prea bine ai presupus, prietenul tău a fost la mine. Cererea sa nu a fost acceptată, după cum nici cererea ta nu e acceptată. Nu-ţi voi destăinui motivele refuzului meu, trebuie să ştii doar că hotărârea mea este irevocabilă.
– Atunci… noi… ce vom face? întrebă Margarita, buimăcită, ca şi cum refuzul lui Woland i-ar fi dat peste cap întregul sens al vieţii, ca şi cum s-ar fi pomenit singură într-o răspântie necunoscută, în care nu exista nici un indicator, şi nu-şi dădea seama în ce direcţie trebuie să meargă.
– Oh, voi, oamenii! Sunteţi fiinţe simple, previzibile, care funcţionaţi numai dacă sunteţi programate din timp! De ce trebuie să vă spună altcineva ce să faceţi? Acum un minut îmi spuneai că ai gânduri mari în legătură cu Mihail Moliar, că vrei să-l îndrumi, să ai grijă să obţină succesul pe care îl merită… şi acum mă întrebi ce să faci, speriată ca o fetiţă care s-a pierdut de mama ei la piaţă. Femeie, fă ce ţi-ai dorit şi nu mă mai plictisi cu prostii! încheie el cu glas tunător, apoi dădu furios din mână.
La gestul său, flăcările din cămin se agitară puternic, apoi se stinseră brusc. În clipa următoare se stinseră şi lumânările de pe pereţii cei îndepărtaţi, iar încăperea fu din nou cuprinsă de beznă. Canapeaua de sub Margarita se zgudui… apoi dispăru în neant, iar femeia se pomeni stând pe gresia rece.
Margarita pipăi în jur, găsi lângă ea poşeta, scoase din buzunarul hainei lanterna, o aprinse şi descoperi că stătea pe jos, în holul minuscul al unei camere de hotel. Se ridică, deschise uşa şi ieşi în coridorul puternic luminat. Închise uşa în urma sa, iar uşa se contopi cu peretele din jur şi dispăru fără nici o urmă, ca şi cum n-ar fi existat nicicând.
Femeia zâmbi şi coborî în grabă scările, fără să-şi mai tragă gluga pe cap, lăsându-şi părul blond să-i curgă pe umeri. Trecu prin holul pustiu şi părăsi hotelul, fără să mai zăbovească nici o clipă, ca şi cum ar fi fost convinsă că avea multe de făcut şi nu mai trebuia să piardă nici o clipă.
Se întunecase, poate pentru că se înserase, poate pentru că cerul se acoperise cu nori groşi, negri. Pentru ea nu conta, avea într-adevăr o grămadă de lucruri de făcut, iar întunericul din stradă era, oricum, un întuneric viu, care nu avea nimic comun cu bezna din care abia ieşise.
Sus, pe unul dintre cele mai înalte blocuri din Bucureşti, apăruseră trei călăreţi imenşi, în mantii lungi, desenate în tuş, cocoţaţi pe bidivii de beznă. Dacă priveai mai atent, observai că, de fapt, mantiile erau aripi strânse lângă corp.
Erau trei bărbaţi de-o frumuseţe rară, cu o imensă tristeţe pe figuri. Aşteptau acolo, deasupra oraşului, privind luminile de sub ei, privind forfota din străzi, privind orgoliile şi ambiţiile mărunte ale muritorilor.
Apoi o vâlvătaie albă fulgeră pentru o clipă văzduhul – ca şi cum un trăznet ar fi sfâşiat cerul înnorat – iar alături de cei trei se materializă un al patrulea călăreţ, unul la fel de frumos, dar în mantie albă, pe un bidiviu de lumină.
– Mă bucur să vă revăd, fraţi iubiţi, spuse călăreţul în alb. El vă transmite că-i e dor de voi şi că ar vrea să vă revadă.
– Şi nouă ne e dor, răspunse călăreţul negru din mijlocul celor trei. Dar, după cum ştie, avem atât de multe de făcut…
– Apreciem cu toţii faptul că tu, purtătorul luminii, te-ai sacrificat şi ai acceptat să te ocupi de partea întunecată. Ştim că nu ţi-e uşor…
– Ştiţi că nu mi-e uşor? Nu ştiţi nimic! se supără călăreţul cel negru. Oamenii m-au transformat în Ispititor, în cel ce-s de vină pentru toate păcatele lor. Mi-am propus – atunci când am acceptat sarcina asta ingrată – să fiu arhanghelul pedepsei, care să împartă dreptatea hotărâtă de Domnul. Un arhanghel aspru şi drept. Iar oamenii au ajuns să dea vina pe mine pentru toate ticăloşiile lor. Ei sunt buni, ei sunt drepţi, ei sunt nevinovaţi – însă eu îi atrag pe calea pierzaniei!
– El ştie că nu-i aşa, încercă să-l liniştească îngerul în alb.
– El ştie, oftă călăreţul în negru. Sigur că ştie. Dar, ca şi noi, e copleşit de răutatea şi meschinăria celor pe care i-a creat.
– Şi ce propui? Un nou potop? întrebă cu un pic de ironie călăreţul alcătuit din lumină.
– Uneori cred că ar fi singura soluţie, oftă Lucifer. Apoi îmi dau seama că avem la dispoziţie veşnicia… că trebuie să avem răbdare şi să ne facem în continuare datoria… Spune-I că îl vom vizita curând, pentru că avem nevoie de lumina Sa. Până atunci, ne vom vedea de treabă. Aici am terminat, dar există multe alte oraşe pe care trebuie să le vizităm. Pe curând, frate!
– Pe curând, fraţii mei iubiţi! spuse îngerul cel alb şi dispăru, într-o fulgerare de-o fracţiune de clipă.
Cei trei îngeri negri dădură pinteni cailor şi plecară în goană prin nori, strivindu-i sub copite şi făcând ca apa din ei să se scurgă în torente furioase peste oraş, ca şi cum ar fi vrut să-l spele de praf şi de păcate.
Jos, în stradă, Margarita îşi deschise umbrela şi-l trase pe Mihail lângă ea. Printre altele, trebuia să-l apere şi de ploaie, fiindcă el părea teribil de neajutorat…

Textul a fost publicat cu acordul autorului.