Kai îşi împinse scaunul înapoi şi urmări printre jaluzele trecerea lui M6. Erau multe clădiri vechi care mai funcţionau doar în virtutea inerţiei. Municipalitatea le-ar fi închis, dacă ar fi avut unde să-i cazeze pe locatari, dar de cele mai multe ori nu avea soluţii pentru astfel de situaţii, iar clădirile noi erau rapid ocupate de oameni cu bani, nou veniţi în oraş.
– Ce faci, ai adormit? întrebă Kai, văzând că C4 întârzia să o ia din loc, deşi M6 se îndepărtase deja.
Scuze, o susţineam moral pe A2. Tocmai a trecut peste pod şi mai avea puţin şi făcea o criză de isterie.
Era de înţeles nervozitatea sistemelor intendent, când erau nevoite să treacă peste apă. Sute de tone de metal şi sticlă ridicate de pe sol şi care s-ar fi putut scufunda în orice clipă. Şi lui Kai i-ar fi fost teamă dacă ar fi fost în locul lor. Noroc că cel mai mulţi oameni dormeau la ora aia şi habar n-aveau ce se întâmpla.
Pardoseala reîncepu să vibreze sub tălpile subţiri ale papucilor de casă găsiţi în baie. Se mişcau din nou.
Ne apropiem, spuse C4 cu o voce plină de entuziasm.
Bulevardele se lărgiră pe măsură ce avansau spre centru. Erau şi mai multe lumini, deşi panoramele erau ciudate, aşa cum le surprindeau camerele, lipsite de oameni şi intercalate cu valuri înşelătoare de ceaţă. Câteva navete ale patrulelor de pază se strecurau printre clădiri.
A scăzut suprasolicitarea filtrelor de aer cu 5%. Ştiam eu că fac bine să vin încoace.
Mânat de fericire amestecată cu mândrie, C4 îşi aprinse un nou set de lumini pe faţadă, ca să se încadreze mai bine în peisaj.
Numărul de clădiri mobile sporise, prin urmare era nevoie de şi mai multă atenţie. Legile impuneau ca nicio clădire să nu petreacă două luni consecutive în aceeaşi locaţie, pentru a asigura şanse egale tuturor. Foarte puţine dintre ele îşi permiteau să concesioneze terenul o perioadă îndelungată de timp şi preferau să migreze la sfârşitul fiecărei luni spre spaţiile care nu fuseseră deja ocupate.
Se mişcau îngozitor de încet. Prea des erau nevoiţi să aştepte un monstru care bloca bulevardul în totalitate. Respectau însă categoriile şi rangurile, acordând prioritate tuturor blocurilor mai avansate ca C4, adică marea majoritate, ca în cel mai banal trafic.
– Ce naiba face deşteptul ăsta? murmură Kai.
O clădire masivă de categorie D, mai mult lată decât înaltă, trecu razant pe lângă ei. Preocupaţi să se ferească de aceasta, acordară mai puţină atenţie unui turn simplu, care păstră distanţa regulamentară, când li se intersectară drumurile. Nici nu l-ar fi observat dacă nu era orga de lumini de pe acoperiş, iar C4 nu ar fi spus:
Oh-oh. Intruşi.
Siluete negre, ca nişte furnici, agăţate de cabluri se lansară în zbor spre faţada lui C4.
– Au intrat?
Da, au forţat o fereastră, confirmă C4 un moment mai târziu. Ce mă fac?
Răspunsul i se părea evident lui Kai:
– Cheamă poliţia şi între timp trimite paznicii să se ocupe de ei.
Camerele video urmăreau invadatorii cum pătrundeau tot mai adânc în clădire.
Nu pot să chem poliţia. Am trei etaje în construcţie deasupra şi nu am încă toate avizele necesare. Trebuie să termin ultimul cincizeci ca să primesc permis de rezidenţă în inelul interior. Dacă mă prind inspectorii, mă declasează şi ajung să petrec următorii zece ani la periferie.
Pedeapsa n-ar fi fost atât de mare dacă s-ar fi aflat deja la periferie, dar C4 nu fusese niciodată acolo şi, dacă ar fi avut coşmaruri, probabil că aşa ar fi arătat.
Dom’le (a se citi “domniţă”), originalitate cât încape. Pocnitoare idee! Cert este că n-aş vrea să fiu în pielea juriului.
e draguta cu adevarat, dar, parca, trebuia un pic purificata. sunt amanunte de care nu este nevoie. totusi, o idee speciala, si o proza pe care am citit-o cu placere, pana la sfarsitul… prea usor expediat.
Multumesc pentru aprecieri.
Ba, dimpotrivă, mie tocmai sfârşitul, mai bine spus partea finală, mi-a plăcut cel mai mult. Inclusiv din punct de vedere al tehnicii scriiturii. Acea parte finală conferă adevărata miză a textului şi face dovada originalei viziunii auctoriale. În părţile de început trenează puţin, iar cititorul se trezeşte aruncat într-o situaţie inedită pe nepregătite, din rutină direct în miezul unei acţiuni ce se precipită tot mai mult, cerând o soluţionare rapidă. Nu cred că a existat intenţionalitate aici (rişti să pierzi cititorul pe drum), dar, chiar şi aşa, poate fi considerat efect stilistic.
Apoi dialogul dintre Kai şi C4 (programul inteligent al clădirii “metamorfice”), mai ales în partea finală, plasticizează de fapt o subtilă “confruntare” a două conştiinţe care-şi păstrează fiecare propria logică şi-şi urmează propriul interes.