– Ce zici de zona de lângă parc? E puţin mai scump, dar nu ai de trecut nicio apă şi economiseşti la filtrele de aer, propuse Kai.  Am verificat şi nu este planificat niciun eveniment major care să presupună o aglomeraţie de clădiri în zonă. Vei găsi cu siguranţă un loc de staţionare.

Aş prefera un parc ceva mai mare şi mai liniştit.

– Celălalt e prea aproape de aeroport. Ţi-ar scădea din standard cu tot zgomotul ăla.

Ţie ce-ţi pasă? Oricum nu locuieşti aici, se răţoi C4, dar îi trecu repede. Lângă parc e bine. Mamele or să scoată mai des copiii la aer şi o să fie mai puţin scandal în interior.

– Atunci rămâne parcul, spuse Kai şi setă traseul.

Ai grijă să nu ne prindă vreo pană de curent şi să rămânem blocaţi pe drum.

Kai zâmbi din colţul gurii. C4 era obsedat de penele de curent. Se rezemă de spătarul scaunului cu degetele încrucişate la ceafă şi aşteptă. Simţea deja o vibraţie uşoară în podea, semn că trecuse de miezul nopţii şi deplasarea începuse. De acum nu-i rămânea decât să stea asemeni unui căpitan la cârmă şi să-l ghideze pe C4 prin jungla oraşului.

Fereastra fiind în spatele său, Kai nu putea să vadă ce se întâmpla afară, dar la periferia câmpului vizual lumini colorate se perindau pe perete cu viteze diferite în funcţie de dimensiunile clădirilor. Cu întregul trafic terestru şi aerian restricţionat pânâ la şase dimineaţa şi doar turnurile alunecând leneş asemenea unor melci gigantici pe bulevarde, spectacolul trebuia să fie impresionant.

– Când ai să mă laşi să urmăresc o întreagă deplasare de sus? întrebă Kai. Întotdeauna îşi dorise, dar nu avusese ocazia să o facă. Accesul la acoperişul blocurilor turn era de obicei interzis dacă nu locuiai la ultimele etaje.

Peste… cincizeci şi şase de zile. Am nişte lucrări în curs de desfăşurare deasupra, dar după ce termin putem negocia.

Totul se reducea la negociere. Kai se îndoia că şi-ar fi putut permite condiţiile impuse de C4, oricare ar fi fost acestea. Cine ştie unde aveau să fie amândoi peste cincizeci şi şase de zile.

Un semnal de avertizare clipi pe ecran.

– Ocoleşte strada aia, ia-o la dreapta.

De ce? E mai aproape, spuse C4, dar îi urmă sfatul.

– E chiar la limita dintre cartiere şi reţeaua electrică dă semne de suprasolicitare.

Şi nu puteai să-mi spui mai devreme? Crezi că întoarcerile se fac chiar atât de uşor?

Kai îi ignoră văicăreala. Aşa se întâmpla de fiecare dată. Din fericire, C4 avea încredere în el şi, de cele mai multe ori, îl asculta.

– Acum de ce te-ai oprit?

M6 vine de după colţ. Îi transmise pe ecran imaginea unui turn înalt şi subţire preluată de una din camerele de supraveghere exterioare.

– Abia se târăşte, aveai timp să treci.

Glumeşti? Dacă bate mai tare vântul, riscăm să ne lovească fragmente din el şi abia am schimbat ferestrele de pe faţada vestică. Săracul, e dinainte de ’82.

– ’282 sau ’182?

’082. Erau alte coduri de construcţie pe atunci. Nici infrastructura n-o are ranforsată după ultimele reglementări. Într-o zi o să se prăbuşească în mijlocul străzii şi o să provoace o catastrofă.