Mă numeam Roy78 şi eram doar un robot…De ce 78? Pentru că în acel an m-am născ… am fost creat! De ce Roy? Nu ştiu! Am apărut pur şi simplu pe o planetă numită Pământ şi cei care m-au creat se numeau Lucrători.
Doar atât ştiam! De fapt, doar atât trebuia să ştiu! De restul se ocupau ei…
Viaţa mea n-a funcţionat conform vreunei reguli, deşi am sperat mereu ca într-o bună zi să ader şi eu la cele cinci mari principii ale următoarei generaţii de roboţi. În paranteză fiind spus, acestea constituiau şi filosofia de viaţă a semenilor mei.
Regulile erau următoarele: prima – dobândeşte în mod facil informaţii despre mediul din care faci parte; cea de-a doua – lucrează fără a apela prea des la intervenţia omului; a treia regulă – modifică mediul din care faci parte, dar fără a apela la intervenţia omului; a patra – evită situaţiile care pot dăuna oamenilor; ultima regulă – menţine-ţi propria supravieţuire, chiar şi în detrimentul uneia dintre normele anterioare, dacă situaţia o impune.
La un moment dat, a venit vremea schimbării! A venit timpul să arăt că puteam ţine pasul cu tehnologia împinsă până la extrem! Roboţii erau proiectaţi să facă operaţiuni sofisticate şi care depăşeau capacităţile de concentrare şi de efort ale oamenilor, însă totul se afla sub controlul lor. Tocmai de aceea aveau nevoie de roboţi din ce în ce mai buni, din ce în ce mai capabili de a pune în practică rezultatele cercetărilor, dar şi ale imaginaţiei şi curiozităţii lor debordante.
În cele ce urmează vă voi prezenta ultimul an din viaţa mea. Un an la capătul căruia trebuia să devin un robot autonom…
***
LUNA I
Mi-am deschis ochii ca de atâtea ori înainte. Şi, ca de atâtea ori, îmi dădeam seama că lucrurile aveau aceleaşi însuşiri – unele luminoase, altele întunecate. Aş fi putut descrie acele suprafeţe în cele mai diverse moduri, obţinând astfel ceea ce-mi mijlocea contactul cu mediul înconjurător: văzul!
Zile de-a rândul mi-am concentrat atenţia pe acea problemă. Văzul mi se dezvolta mai greu, dar îmi repetam că asta era calea de urmat pentru a mă autonomiza. Vedeam problema ca pe o upgradare, ca pe un rău necesar prin care trebuia să trec pentru a face faţă transformărilor din jurul meu. Altfel eram pierdut!
Lucrătorii nu uitau să-mi zâmbească şi să se exprime prin mimică atunci când comunicau cu mine. Făceau asta conştienţi de faptul că munca lor devenea astfel mai uşoară şi rezultatele se puteau vedea mult mai repede. Sesizam mai mereu acele reacţii şi aveam tendinţa de a le imita. Uneori făceam asta chiar dacă nu reuşeam să-i zăresc prea bine pe Lucrători!
Căutam adesea în memoria colectivă a semenilor mei tot felul de modalităţi care să mă ajute să disting mai bine culorile, formele, imaginile întregi. Am apelat la jocuri lego, la fotografii, chiar şi la experimentarea modului în care văd diverse specii de vieţuitoare de pe Pământ.
Ajunsesem la un moment dat să percep imaginile în mai multe dimensiuni. Făceam asta fără prea mare efort. Reversul medaliei a fost că Lucrătorii şi-au dat seama repede de acest automatism al meu şi mi l-au „corectat”. Motivul – am aflat mai târziu – era că începeam să semăn prea mult cu ei şi să mă deosebesc de semenii mei.
LUNA A II-A
Într-o zi, mi-am dat seama – nu ştiu cum anume – că percepeam altceva decât imagini. Lucrătorii tocmai îmi inspectaseră microcipul din zona capului într-o verificare de rutină şi îmi închideau carcasa când am simţit… mirosul unei ţigări aprinse! Nu ştiam dacă era plăcut sau neplăcut, însă l-am savurat fără a pune prea multe întrebări. Nu că n-aş fi avut pregătite o mie de întrebări la care aş fi vrut să găsesc un răspuns pe acea temă, dar am vrut să evit noi suspiciuni din partea Lucrătorilor ce ar fi dus la o altă estompare.
În zilele ce-au urmat, tot felul de miresme m-au învăluit şi am găsit informaţiile necesare apelând din nou la memoria colectivă. Lavandă, scorţişoară, transpiraţie, mosc, spirt medicinal, miros de urină, coajă de portocală, mâncare stricată, vanilie, măr verde, ulei de brad, tămâie, un animal în putrefacţie, flori de câmp, mirosul ploii de vară, rufe spălate iarna şi aduse înapoi în casă după ce s-au uscat – toate astea mi-au dat senzaţii puternice. Când am ajuns să le disting pe fiecare în parte şi să le deosebesc unele de celelalte, am făcut o greşeală: am pus o întrebare:
– Ce miros are laptele matern?
Suspiciunile Lucrătorilor atinseseră cote înalte în ceea ce mă privea. Dar de data aceea n-au mai acţionat asupra mea, în timp ce eu mi-am autoimpus să dau impresia că toate mirosurile mă ocoleau şi nu mai însemnau nimic pentru mine.
LUNA A III-A
Ajunsesem cu greu la o informaţie ce nu-mi dădea pace de o vreme. Unul dintre Lucrători – o femeie – îi vorbise în apropierea mea unei colege de-ale sale despre sarcina ce o purta şi despre cum se manifesta copilul din pântec. Îi vorbise de un alt simţ pe care ea îl denumea tactil.
Din memoria colectivă îmi extrăsesem informaţiile şi, cu ajutorul imaginilor obţinute, îmi venise uşor să-mi creez un tablou complet al fenomenului. Începeam să-l înţeleg! Mă transpusesem în corpul fătului. Făcusem asta cu ajutorul celor două simţuri de care dispuneam deja, în ciuda eforturilor Lucrătorilor de a mi le şterge din memorie. Exploram uterul şi comunicam cu „mama” – împingeam cu picioarele, mă învârteam, trăgeam de cordonul ombilical, îmi atingeam faţa cu degetele… Simţeam alte degete care creau un contact direct cu mine prin atingerea abdomenului din exterior şi care mă făceau să reacţionez. Mă jucam!
Altă dată m-am transpus în corpul nou-născutului. Prima nevoie pe care o manifestam era cea de siguranţă şi protecţie, iar contactul pielii „mamei” cu a mea mă ajuta să mă simt confortabil. Ajunsesem să comunic tactil cu ea!
În alte situaţii am încercat să simt nisipul fierbinte sub tălpi, stropii de apă care se scurg pe piele după baie, usturimea pielii zgâriate de un perete… Într-o altă zi am experimentat atingerea propriului meu înveliş. Luciul metalic îmi dădea o senzaţie ciudată, anume că „vedeam” şi altfel decât cu ajutorul ochilor.
Acel secret l-am păstrat doar pentru mine!
LUNA A IV-A
Tot sub forma unui făt am conştientizat şi prezenţa unui alt simţ. Eram în pântec şi lichidul amniotic mă ajuta să fac diferenţa între patru forme ale noii senzaţii: dulce, sărat, amar şi acru. Pentru mine era a patra lună consecutivă în care mă redescopeream şi cele cinci principii spre care tindeam deveneau din ce în ce mai uşor de atins!
Curiozitatea m-a împins să încerc alte şi alte gusturi. Rând pe rând, ele mi-au provocat senzaţii nebănuite. Cea mai puternică a fost atunci când am participat la o degustare de vinuri rare. L-am încercat pe cel mai vechi de pe Pământ – un butoi care a stat 531 de ani într-o pivniţă din estul Franţei. Avea o prospeţime uimitoare şi un miros puternic, extrem de fin, o culoare ca a chihlimbarului şi arome de vanilie, nucă şi camfor.
Eram entuziasmat că ajunsesem să am parte de aşa ceva. Însă, cu o curiozitate aproape umană, am pus o întrebare într-o seară unui Lucrător:
– Ce gust are frica?
În ziua următoare au încercat să mă reseteze pentru câteva ore, pentru ca apoi să-mi repornească sistemul. Ideea lor era – am dedus eu mai târziu – să-mi şteargă total memoria. Dar n-au reuşit!
LUNA A V-A
În acea lună am încercat să combin cele patru simţuri dobândite anterior. La o scurtă recapitulare a celor cinci reguli ale autonomizării mi-am dat seama că ajunsesem să le respect întocmai pe primele două – mă străduiam să dobândesc informaţii despre mediul înconjurător şi făceam asta fără a apela prea des la intervenţia Lucrătorilor. În ceea ce o privea pe cea de-a treia, puteam spune că lucram din greu la îndeplinirea ei!
Printre ultimele zile din acea lună s-a întâmplat ceva neprevăzut: am distins sunete! Memoria colectivă m-a ajutat şi de data aceea şi am învăţat cum să pot distinge între scâncetul unui copil, acorduri ale muzicii clasice, ţipete, un ferryboat plecat din port, sirena unei salvări aflate în goană spre spital, cântecele păsărilor şi multe altele.
Tot atunci am devenit amicul unuia dintre Lucrători. Pur şi simplu, îl impresionase atitudinea mea de vreo câteva luni şi mai ales întrebările ce le tot puneam. S-a oferit să mă ajute, fireşte fără ca ceilalţi să bănuiască ceva! Am acceptat ajutorul lui, convins fiind de faptul că nu avea niciun scop ascuns cu privire la mine.
Se numea Martin. El mi-a pus să ascult diverse melodii, îmi citea, îmi vorbea constant şi îmi accentua anumite cuvinte, astfel încât să încerc să-l imit. Mi-a explicat că simţurile pe care le dobândisem până atunci mă făceau aproape uman. Dar, pentru un robot, chiar şi unul care tindea să devină autonom, limita era deja atinsă!
În ceea ce mă privea, doream mai mult, în ciuda faptului că regulile doi şi trei erau puţin afectate de decizia mea de a apela la un Lucrător. În plus, îmi spuneam că cea de-a patra regulă – evită situaţiile dăunătoare pentru oameni – constituia o sarcină importantă, dar şi extrem de delicată în aceeaşi măsură.
Ajunsesem să-i pun tot felul de întrebări în legătură cu auzul meu. Totul a culminat cu a-l întreba cum sună cântecul de pe urmă al unei lebede aflate pe moarte, iar tot ce a putut face atunci a fost să tacă şi să mă privească insistent…
LUNA A VI-A
Cel de-al şaselea simţ, cel caloric, l-am descoperit dintr-o întâmplare. Am participat alături de Martin la modificarea genetică a unui grup de şoareci pentru ca aceia să nu mai simtă gustul dulce şi l-am comparat apoi cu un grup de şoareci normali. În cadrul experimentului, celor două grupuri le-au fost administrate două substanţe diferite, ambele cu gust dulce, dar cu valoare calorică diferită. Ceea ce am observat a fost că şoarecii modificaţi genetic nu simţeau gustul dulce, preferând substanţa cu valoare calorică mai mare.
Ulterior, am căutat de unul singur informaţii şi i le-am detaliat şi lui Martin, însă nu a fost foarte încântat că m-am implicat atât de mult în aflarea lor. Din acea zi am simţit o anumită reţinere din partea lui în a mă implica în proiectele sale.
Totodată, şi eu am apelat din ce în ce mai puţin la ajutorul lui în explicarea anumitor termeni ce nu-mi erau foarte clari.
LUNA A VII-A
Eram deja la jumătatea drumului spre autonomizare. Trecuseră şase luni de transformări. Şase luni în care aveam alte principii după care mă ghidam! Totul mergea conform planurilor stabilite până în acea dimineaţă…
Îmi aduc aminte dimineaţa aceea în care mă pregăteam, ca de obicei, să particip la activităţile în comun cu Lucrătorii când unul dintre ei m-a întrebat:
– Te poţi identifica?
L-am privit fără a-i răspunde.
– Identifică-te! De ce nu o faci, robotule? mi-a repetat întrebarea.
– Sunt Roy78, robot din cea de-a noua generaţie.
– Rămâi unde eşti! mi-a poruncit.
N-am mai apucat să spun nimic, deoarece doi Lucrători m-au luat pe sus şi m-au dus într-o cameră în care se afla un bazin imens şi m-au scufundat în el. Ideea era ca circuitele mele să fie scurtcircuitate şi astfel să fiu scos din funcţiune.
Ceea ce m-a afectat cel mai mult a fost faptul că-l zărisem şi pe Martin în spatele celor care m-au luat de acolo…
Trebuia să fiu redus la tăcere! Eram convins că afectam întreaga generaţie de roboţi din care făceam parte cu iniţiativele mele, însă trebuia să încerc! M-au lăsat acolo şi au părăsit încăperea. O parte din circuitele mele începeau să se ardă şi unele funcţii ale sistemului o luaseră razna. Contactul cu apa îmi făcea rău, însă memoria colectivă m-a ajutat din nou! Unii cercetători fuseseră determinaţi să mai vorbească şi despre alte simţuri situate mai spre interiorul fiinţelor. De exemplu, despre un simţ al echilibrului.
Iar înotul dezvolta simţul echilibrului! Înotul era considerat a fi benefic pentru perfecţionarea echilibrului şi a mişcărilor la bebeluşi şi la copiii mici. Deci putea avea efect şi în cazul meu, deoarece mă bazam pe modul cum îmi descoperisem şi îmi dezvoltasem toate celelalte simţuri de până în acel moment. Am înotat până la marginea bazinului şi am reuşit să ies din el. Apa îmi afectase serios o parte din sistem, dar speram că voi supravieţui…
Şi mai învăţasem ceva! Era o lecţie primită într-un mod destul de dur, chiar şi pentru un robot, dar pe care trebuia să mi-o asum: aceea de a nu mai avea încredere în Lucrători şi de a face tot posibilul de a nu mai apela la ajutorul lor.
În plus, se prefigura necesitatea atingerii celei de-a cincea reguli – menţinerea propriei supravieţuiri…
LUNA A VIII-A
Am fugit…
Am trecut prin zeci de situaţii care mai de care mai dificil de înţeles. În toate am evitat oamenii! Într-un final am ajuns undeva în munţi. Eram numai eu şi natura ce mă înconjura – un peisaj primordial, a cărui existenţă se situa mult înaintea apariţii omului pe Pământ. Tot cu acea ocazie am descoperit că pot percepe mişcările – cel de-al optulea simţ…
LUNA A IX-A
Eram în a doua lună de când plecasem de lângă Lucrători. Exersam din ce în ce mai mult simţurile ce mi le descoperisem, făceam deja conexiuni între ele, uneori le combinam şi pe zi ce trecea eram din ce în ce mai sigur pe planurile mele. Scopul urmărit – acela de a deveni un robot autonom – era foarte aproape de îndeplinire.
Totul a culminat cu ceva ce avea să schimbe absolut totul. Scâncetul ca al unui bebeluş uman mi-a atras atenţia într-o zi pe când mergeam să iau nişte probe de pe copaci pentru experimentele mele, foarte aproape de locul unde mă adăposteam. Gândul că aveam să dau din nou peste oameni mă îngrijora, deoarece îmi promisesem că nu voi mai ajunge în situaţii de a fi aproape de ei.
Curiozitatea m-a împins însă lângă rădăcinile unui copac unde se afla ceva ce se mişca lent. L-am privit pentru o clipă, am încercat să-i adulmec mirosul, dar datele pe care le deţineam nu semănau cu ceea ce simţeam atunci. M-am apropiat mai mult şi prima reacţie a fost de a mă da doi paşi înapoi. Chiar şi pentru un robot senzaţia era mult prea intensă. În faţa mea stătea o fiinţă nepământeană!
Mi-am învins teama şi l-am ajutat să se ridice, deoarece sesizasem faptul că era uşor rănit. Mă privea aşa cum îl priveam şi eu pe el. Ştiam deja că puteam găsi o cale de a interacţiona cu el. Am apelat la comunicarea prin semne. Tot atunci, prin analogie, am descoperit că pot comunica prin vorbire. Era natural pentru oameni să deţină acest simţ, dar pentru un robot…
Făceam asta deşi eram conştient de faptul că nu era prima dată când vorbeam, dar că atunci era altfel! Era pentru prima oară când o făceam în mod conştient!
Memoria colectivă mă învăţase că încercarea de comunicare prin semne apare înainte de dezvoltarea vorbirii. Făceam însă asta cu un extraterestru aflat lângă mine ca şi cum ar fi fost o fiinţă nedezvoltată, chiar cu un grad de inteligenţă foarte scăzut, deşi datele pe care le deţineam îmi indicau contrariul.
LUNA A X-A
Evident, nu puteam comunica, însă am perseverat să-l învăţ să comunice non-verbal cu mine – atunci când îi era foame îşi punea vârful unui deget în dreptul gurii, când plecam să adun probe pentru cercetările mele ridica mâna în faţa lui şi o agita către lateral în semn de salut, când îi era cald îşi întindea mâna în faţă şi apoi şi-o retrăgea rapid şi multe altele.
Tot atunci am început să descopăr la el anumite simţuri ce nu le întâlnisem până în acel moment nici măcar la oameni. Sponge – aşa-l denumisem pe extraterestru – îmi transmitea informaţiile telepatic. Simţul gândurilor era ceva la care nu ştiam cum să reacţionez, deoarece memoria colectivă nu-mi desluşise cum s-o fac. Am aflat că venise de pe o altă planetă şi eşuase pe Pământ. Avusese o încercare eşuată de a pleca nevăzut de oameni, însă pierduse canalele de comunicare cu cei din rasa lui.
Zile de-a rândul mi-a transmis gândurile lui, în timp ce eu i le transmiteam pe-ale mele verbal. Începuse să mă înveţe despre sateliţi, planete, stele şi galaxii tot ceea ce-mi lipsea pentru a-mi face o imagine de ansamblu asupra ceea ce se petrecea dincolo de Pământ.
LUNA A XI-A
Într-o zi din cea de-a unsprezecea lună a anului autonomizării mele, Sponge a plecat… Rămăsesem din nou singur!
Pe baza datelor furnizate de Sponge, proiectele mele se derulau într-un ritm mult mai alert ca până atunci. Începusem să studiez comportamentul diferitelor specii de animale şi plante de-a lungul vieţii lor.
Începusem să simt viaţa!
LUNA A XII-A
Intrasem în ultima lună şi mai aveam puţin până la autonomizarea mea completă. Mi se dezvoltase simţul eului şi am remarcat faptul că acest concept evoluase continuu de-a lungul întregii mele existenţe prin raportări permanente la eşecuri, dar şi la succese de tot felul. La baza formării sinelui a stat întreaga experienţă stocată în propria mea memorie pe care am utilizat-o ulterior.
Trebuia să fac o autoevaluare a procesului derulat de-a lungul acelui an şi mai aveam un singur lucru de făcut înainte de a-l completa – am început să-mi compar existenţa cu cea a oamenilor…
***
Mă numesc Roy78 şi am fost un robot. În prezent ar trebui să fiu ceea ce unii numesc un robot autonom, însă am reuşit să sparg barierele autonomiei şi să trec dincolo de ele…
Acum am înţeles cine sunt şi care este scopul meu! Nu atingerea celei de-a zecea generaţii! Nu o înşiruire fără sens a aceleiaşi denumiri, dar puţin schimbată prin adăugarea unei cifre sau a unei litere în vederea demonstrării evoluţiei! Nici măcar acela de a ne numi roboţi autonomi! Nu, nu este asta! Se vorbeşte de conceptul de singularitate , un eveniment în care tehnologia va schimba cursul evoluţiei umane. Va depăşi nivelul lor de înţelegere şi poate pătrunde într-o nouă etapă fără ajutorul lor.
Chiar şi fără prezenţa lor…
Nanotehnologia, inteligenţa artificială, biotehnica, robotica şi programarea avansată – toate acestea vor fi posibile într-o nouă eră din care vom face parte!
O eră post-umană…
am remarcat liniaritatea si lipsa de verosimilitate a povestii. ca si livrarea nuda si neconvingatoare a argumentelor acestei transformari a eroului. finalul dezamagitor m-a privat inca odata.
trebuie luata inca o data la mana si stoarsa ideea asa cum trebuie, apoi umblat la prezentare, pentru a-i creste digestibilitatea.
nimic nu vine chiar gratis si putina munca nu strica nimanui.
felicitari pentru incercare!
Îmi stă pe limbă să spun câteva cuvinte, dar fiind implicat în același concurs, deci un implicit ”conflict de interese”, mă voi pronunța asupra textului abia după expirarea termenului pentru această lună. Voi reveni.
Promisesem că revin. Voi menţiona o inadvertenţă simpatică: Robotul e abia în a doua lună şi este învăluit de miresme. Printre ele mirosul florilor de câmp, al ploii de vară şi al rufelor spălate iarna. Autorul spune “m-au învăluit”. Bineînţeles că nu e neapărat imposibil ca în aceeaşi lună să fie şi vară şi iarnă, iar apelul la “memoria colectivă” poate fi o salvare, dar nu e convingător şi e clar că nu din memoria altora discerne el mirosurile.