
Fusese sinceră până la capăt, dar Dylan se purtase iarăşi ca un nemernic. Simţea că nu mai poate. Îl iubea. Îl iubise, mai bine spus. După tot ce făcuse pentru el, după cât de mult îl ajutase din toate puterile ei, câtă infamie din partea lui! De toate visurile ei nu se mai alesese nimic. Toate planurile pe care şi le făcuseră erau spulberate. Făţarnicul! Ti-că-lo-sul! îi venea să urle, acolo, în mijlocul bulevardului, din toate puterile. Să izbească cu pumnii în pieptul trecătorilor, să-i zgâlţâie de haine, să-i întrebe de ce tocmai ei i se întâmplau toate acestea. Nu-i mai păsa că toţi o vedeau plângând, oricum, o priveau indiferenţi. Batista din pumn era tot mai udă, ochii îi erau tot mai tulburi, bătăile inimii nu i se îmblânzeau deloc, iar când ajunse în colţul micului parc, izbucni de-a dreptul în hohote. Nu mai putea, trebuia să se descarce. Trebuia să-şi smulgă durerea din piept, s-o arunce şi s-o calce-n picioare. Şi-apoi… Şi-apoi?
Se aşeză pe băncuţa de plastic. Umerii îi săltau încă de suspine, degetele frământau zdreanţa din palme, simţea cum picioarele începură să-i tremure, odată ce se eliberaseră de toată greutatea apăsătoare a trupului ei totuşi firav. Buzele-i fremătau vorbe ciuntite şi fără de înţeles, până într-un târziu, când lacrimile, lăsate slobode, îi spălară toată încordarea şi toată durerea aceea sfâşietoare. Banca era foarte comodă, iar fiinţa ei, în marginea aceea de parc, ocolită acum de trecătorii bezmetici, izolată de forfota din jur, încet-încet se linişti.
Era toamnă, era a treia toamnă cu el. Şi ultima. Blanche o avertizase, dar ea nu voise s-asculte. Buna ei prietenă Blance încercase să-i deschidă ochii din timp, iar ea o nedreptăţise, îi spusese că inventează, că sunt închipuiri. O credea geloasă pe fericirea ei. O, fericire închipuită! Praful se alesese de ea!
Plânsul îi făcuse bine, o calmă, o linişti. O readuse în apele ei şi-şi regăsi echilibrul. Într-un târziu se ridică de pe băncuţă şi se îndreptă spre staţia trenului suspendat. În 40 de minute va fi în colţul străduţei ei. Probabil că scanase cartela din reflex, căci se trezi în vagon, cum survola oraşul la o viteză de-a dreptul ameţitoare. Zgâlţâiturile, frânele, accelerările bruşte, îi făceau bine însă. O ajutau să treacă peste toate regretele, să se trezească la limpedea judecată care o caracterizase întotdeauna. Staţia ei! Coborî fără să se grăbească.
Acum mergea încet şi liniştit. Se opri o clipă în faţa ecranului imens al staţiei, privind atentă, de aproape, cum celulele colorate îşi modificau intensitatea luminii în funcţie de imaginile ce se perindau. Făcu vreo 10 paşi înapoi fără a-şi lua privirea de la ecran, citi: Credeţi în sufletul pereche? Credeţi că-l puteţi întâlni?A trăit în alt timp, sau într-altă parte a Pământului? Noi vă aducem la întâlnirea cu destinul!
Da, credea! Sau voia să creadă. Cu certitudine, nu-l întâlnise încă. „Era în celălalt capăt al trenului, ori trăieşte în celălalt colţ de univers” îşi spuse. Se surprinse zâmbind! Îşi ridică mâneca elegantei bluze vişinii, scană cu ceasul de la mână codul din colţul ecranului luminos şi se îndreptă spre blocul turn unde locuia, fremătând de nerăbdarea de a se arunca sub un duş fierbinte.
*
Când ieşi de la duş era ca nouă. Până şi gândurile ei erau noi nouţe. Proaspete şi cuminţi. Ştia ce voia! Avea o grămadă de bani, e drept, adunaţi cu greu de-a lungul a doi ani de zile, pentru vacanţa specială pe care şi-o promiseseră împreună, ea cu Dylan. Când îşi dădură seama că aveau suficienţi bani, renunţaseră în ultimul moment la croaziera de pe faţa întunecată a Lunii şi o aleseseră pe cea de pe orbita lui Venus. Bine că încă n-o plătiseră încă!
„La naiba cu banii ăştia, ia să vezi acum croazieră!” Proiectă codul copiat în staţie, peste senzorul lateral al ecranului modular. Acesta se aprinse, rostogoli o siglă cu „El vă aşteaptă!” şi apăru chipul unui tânăr blond, care o salută cu o voce artificială:
– Bună ziua! Vă mulţumim pentru apel! Tocmai aţi făcut primul pas spre Paradis! Sufletul pereche vă aşteaptă să-l întâlniţi!
– Aş dori să ştiu la ce se referă serviciile dumneavoastră. Sophie ştia că vorbeşte cu un robot, aşa că nu încerca să fie politicoasă.
– Vă vom ajuta să vă întâlniţi sufletul pereche. Da, este posibil! Mai posibil ca oricând! De 200 de ani, numai firma noastră a dus la întâlnirea cu destinul peste patru milioane de oameni. Sufletul dumneavoastră pereche trăieşte în altă parte a Pământului? Vă vom duce înaintea lui! A trăit în trecut? Ei bine, vă aşteaptă! Dacă va trăi în viitor, vă vom ajuta să-l găsiţi! Un angajat al nostru este oricând gata să vă ofere detalii la sediul firmei de la adresa conţinută în codul scanat.
Cu un gest din mână în aer Sophie stinse ecranul şi se îndreptă spre dressingul din capătul opus al camerei. Se îmbrăcă sport, ieşi calmă din apartament şi coborî în stradă. În staţie proiectă codul de pe ceas pe senzorul de control al traficului şi-i apăru instantaneu traseul pe care avea să-l urmeze. După alte 35 de minute era în faţa unei clădiri pe faţada căreia sclipea semnul plus, urmat de cuvântul „Destin”. Sophie mergea mecanic, mişcările ei erau sigure şi ferme, dar nu mică îi fu mirarea când, la etajul 164, o întâmpină acelaşi tânăr blond care o salutase acasă de pe ecran.
– Aţi sosit repede! Aşadar, v-aţi hotărât. Vă rog să poftiţi în biroul meu. Tânărul o conduse pe un hol lung, se opri în faţa uneia dintre uşi, o deschise şi o pofti să intre.
– Vă mulţumesc, sunteţi foarte amabil.
– Mă numesc Gregory, vă rog să luaţi loc. Vă asigur că veţi fi mai mult decât încântată de ceea ce vă putem oferi, spuse tânărul, apoi continuă: E evident că sunteţi o fire mai sensibilă, o să facem tot ce putem penru dumneavoastră pentru a vă găsi sufletul pereche, oriunde s-ar afla.
Discursul retoric nu o supăra pe Sophie, nici nu pusese prea mare preţ pe stilul comercial de prezentare a „serviciilor” şi era, aşadar, uşor indiferentă:
– V-aş ruga să-mi spuneţi tot ce trebuie să ştiu despre serviciile dumneavoastră.
– Felicitări pentru alegerea făcută, de a veni la noi. Ştiu că vă pare incredibil, dar vă putem ajuta. Ei bine, există mai multe posibilităţi. V-aş ruga să priviţi ecranul. Pe peretele din stânga tânărului se aprinse un ecran care începu să deruleze imagini, regizate aidoma unui film artistic, în timp ce tânărul continuă: Pentru început puteţi alege între mai multe scenarii, în care vă veţi confrunta virtual cu persoanele din baza noastră de date. O plimbare pe bulevard sau prin parc, o croazieră cu vaporul, un bal mascat, o discotecă, platoul de turnare a unui film şi multe alte împrejurări pe care le găsiţi în formularul din faţa dumneavoastră. Veţi intra într-o încăpere unde se vor derula simulări holografice. Acolo vă vom prilejui întâlnirea cu o multitudine de persoane compatibile cu dumneavoastră, pe care le-am studiat, cu acordul lor desigur, până în cele mai mici amănunte. Toate aceste persoane cuprinse în programul nostru, sunt la rândul lor în căutarea sufletului pereche. Nu vă rămâne decât ca pe parcursul derulării scenariilor, atent alese de noi, să vă recunoaşteţi, să vă descoperiţi, să vă întâlniţi perechea. Dar ceea ce este interesant, de-abia acum urmează: După ce l-aţi identificat virtual, vă veţi întâlni cu el şi în mod fizic.
– Cum adică fizic?
– Este de înţeles întrebarea dumneavoastră. După ce noi vom simula virtual întâlnirea dumneavoastră cu el, îl putem identifica oriunde. Oriunde în spaţiu, dar… ei bine, chiar şi în timp.
– Nu înţeleg. Sophie era nedumerită, dar devenise din ce în ce mai interesată şi era numai urechi.
– Dacă trăieşte în timpul nostru de acum, este cel mai uşor să vă aducem împreună, oriunde s-ar afla. Cazul numărul doi, ar fi ca sufletul pereche să fi trăit în tecut. Există un număr foarte mare de persoane, încă de acum 200 de ani, de când am început acest program, persoane care căutându-şi perechea şi negăsind-o, au ales să o aştepte în viitor. Aceste persoane se află într-un proces de criogenizare, sunt conectate la computerele noastre, sunt conştienţi şi intră în acelaşi program de simulare. Dacă vă recunoaşteţi, dacă vă găsiţi şi dacă amândoi vă veţi da acceptul, îl putem readuce la viaţă şi vă putem oferi să trăiţi şase ore în compania acestuia. Şase ore ale unei întâlniri reale faţă în faţă, de data aceasta fizic, nu doar virtual! Adică vă veţi întâlni cu sufletul dumneavoastră pereche, chiar dacă acesta a trăit cu 200 de ani în urmă. După cele şase ore suntem nevoiţi să-l readucem în clinicile noastre, iar dumneavoastră nu-l veţi mai putea întâlni niciodată.
Tânărul făcu o pauză, urmări reacţiile de pe faţa interlocutoarei sale, care erau cele ale unei uimiri peste măsură, apoi continuă:
– Poate că el vă aşteaptă deja, noi vă oferim întâlnirea aceasta magică peste timp.
Sophie rămase cu gura căscată, complet surprinsă şi bulversată de cele ce-i auziseră urechile. Nu putea spune nimic. Privea imaginile ce se derulau pe ecran despre această posibilitate, şi doar într-un târziu putu să întrebe:
– Şi dacă… dacă nu îl găsesc? Dacă… acela…, dacă… el… va trăi în viitor?
La fel de calm pe cum explicase până atunci, tânărul o lămuri:
– În acest caz, puteţi opta să intraţi chiar dumneavoastră în procesul de criogenizare, în speranţa că şi el vă va căuta în viitor. Iar dacă vă va căuta, vă va găsi, nu? Doar sunteţi suflete pereche! Desigur că în acest caz, va trebui să percepem o taxă în plus. Când acela vă va găsi, oricând în viitor, vă vom readuce la viaţă şi veţi putea trăi timp de şase ore, în mod real, fizic, împreună cu acela. Dar, în acest caz, înainte de a opta pentru cea de-a treia variantă, va trebui să avem încă o discuţie, despre alte detalii foarte importante. Însă aceasta, repet, numai dacă nu-l veţi găsi în timpul simulărilor virtuale şi veţi opta să-l aşteptaţi… în viitor.
– De ce numai şase ore? îngăimă ea.
– Să nu uităm: Cazul cel mai fericit este să trăiască în timpul nostru şi aceasta vă şi doresc. Vă vom aduce împreună şi veţi avea o viaţă întreagă înainte, în schimbul unui infim procentaj din veniturile dumneavoastră. Dacă însă a trăit în trecut şi-l veţi întâlni virtual, înseamnă că se află în baza noastre de date, înseamnă că el însuşi a fost de acord să fie criogenizat şi să aştepte, iar noi îl vom resuscita pentru un răgaz de şase ore, după care va trebui să revină în clinica specializată. Aici trebuie să vă mai spun un amănunt important. Nu veţi irosi cele şase ore pentru a vă cunoaşte, căci atât dumneavostră cât şi celui… găsit peste timp, vă vom induce neuropsihic tot ce este de ştiut despre celălalt. Veţi avea impresia că vă cunoaşteţi de o viaţă, în cele mai mici detalii, mă înţelegeţi. Cele şase ore sunt însă o experienţă pe care n-o veţi uita niciodată. Atât poate medicina de acum să vă ofere: Şase ore! Este, desigur, alegerea dumneavoastră şi nu trebuie să vă decideţi acum. Vă aşteptăm să reveniţi în momentul în care v-aţi hotărât să o faceţi.
Sophie avu nevoie de câteva minute bune ca să fie în stare să spună ceva. În mintea ei se derulau cu viteze uimitoare, cu siguranţă mai mari decât cea a trenului suspendat, scenarii şi scenarii. Imaginile erau şterse, în mişcare, în fugă, ca ale unui aparat fotografic nefocalizat. Avea nevoie să se gândească.
*
Peste exact 7 zile, Sophie era în camera de simulare holografică, gata de o experienţă care o costase economiile ei de doi ani de zile. Erau toate economiile făcute pentru croaziera venusiană. Aceasta însemna enorm de mulţi bani, dar îşi permisese să aleagă unul dintre cele mai scumpe scenarii: o plimbare călare pe domeniul unui castel magnific de la marginea unui lac azuriu, îngemănat cu o pădure de pini înalţi şi maiestuoşi.
Caii bocăneau cu copitele pe pavajul de piatră al castelului, iar grupul în care se afla Sophie, se îndrepta, urmând linia lacului, spre pădurea de pini. Senzaţiile şi imaginile, amplificate de câţiva minusculi electrozi amplasaţi la tâmple, erau atât de reale, încât îi fu uşor să se transpună în firul desfăşurării momentelor. Valetul care o ajutase să-şi potrivească echipamentul, fusese foarte amabil şi-i vorbise fermecător de politicos, cu toată atenţia cuvenită unei adevărate contese. Conducătorul grupului de călăreţi, grup foarte pestriţ dealtfel, era unul dintre cei mai buni jucători de pollo ai domeniului şi avea o ţinută atât de demnă, încât părea coborât direct din anticele scrieri ale lui Homer, îndreptându-se spre asaltul zidurilor Troiei. Când să părăsăsească drumul pietruit, se întâlniră cu un grup de vânători, care se lăudară cu faimoasele lor capturi de mistreţi. Unele dintre doamnele grupului cedară insistenţelor acestora, renunţară la plimbarea călare şi se întoarseră să vadă pregătirile de ospăţ.
Sophie rămase dreaptă în şa, gata să exploreze tainiţele pădurii. Din tufele dese, trapul uşor al cailor zburătăcea fazani coloraţi ce se îndepărtau ţipând, iar pădurea le răsfrângea ecoul. Soarele amiezii începea să coboare din înalt şi arunca umbre tot mai lungi. În primul luminiş făcură un popas unde adăpară caii şi unde un alt grup, plecat înaintea lor, se pregătea de întoarcere, nu înainte de a le preciza cele mai bune trasee de urmat în funcţie de dificultatea dorită. Grupurile se reîmpărţiră, dar Sophie rămase în grupul cu care plecase de la început, căruia i se adăugară alţi câţiva membri, domni şi domniţe, care voiau să reia plimbarea. Dintre aceştia, atenţia îi fu atrasă imediat de un tânăr într-un veston bleumarin, pantalonii obişnuiţi de călărie şi cizme negre, până sub genunchi. Acesta îşi scoase toca albă, casca de călărie, pentru a o saluta, apropiindu-se ca să-i potrivească vesta de protecţie pentru spate. La vederea lui o inundă brusc un val de căldură, iar inima ei începu să tresalte nu în ritmul de mers al bidiviului, ci în ritmul unei întâlniri tainice, deşi aşteptate, în ritmul unei bucurii năvălitoare precum apele zăgăzuite prea mult timp, găsindu-şi brusc, în sfârşit, făgaşul. Numele lui era Aldan şi fu îndeajuns un simplu schimb de priviri pentru ca cei doi să rămână nedespărţiţi până la reîntoarcerea la castel. Îşi împărtăşiseră la început impresiile despre plimbare, despre frumuseţea domeniului, despre jocul soarelui printre frunze, despre pasiunea lor comună pentru călărie. La reintrarea pe poarta somptuasă a castelului nu mai păşeau doi străini, ci două suflete care vibrau la unison atât de râvnita melodie a unei îndrăgostiri aparent imposibile.
Când Aldan o ajută să coboare din şa, Sophie găsi la pieptul lui îmbrăţişarea întregului univers. Fiecare celulă a trupului ei îi spunea că găsise ceea ce căutase, că în faţa ei soarta îi adusese singura şi unica fiinţă cu care era capabilă să rezoneze pe deplin. În realitate, în camera de simulare, era doar închipuirea unui vis, dar forul ei interior îi spunea foarte limpede că trăia împlinirea a ceea ce crezuse şi sperase. Era, deocamdată, doar o întâlnire virtuală, dar plăpânda, fragila şi mult încercata sa fiinţă găsise, în jocul alambicat al destinului, ceea ce căutase întotdeauna: sufletul pereche.
Seara păli, lumina se estompă tot mai mult, personajele din jur se îndepărtară, Aldan dispăru şi el în penumbra ce împăienjenea totul, iar când se stinse de tot scena simulatorului Sophie era prăbuşită în genunchi plângând încet. Erau lacrimile ei de fericire.
La revenirea în biroul lui Gregory, Sophie tremura încă, sub imperiul celor trăite.
– Puteţi să-mi spuneţi cine e? Şi unde, ori când a trăit? întrebă ea acum împăcată. Aş vrea să-l cunosc dacă se poate.
– Dar deja îl cunoaşteţi, replică zâmbitor Gregory. Aldan este chiar numele său real. Şi a trăit… acum 74 de ani, în Australia. Monitorizarea neuronală ne-a confirmat deja că şi el îşi doreşte resuscitarea. Rămâne să ne punem de acord asupra datei în care doriţi să aibă loc întâlnirea.
*
Sophie îşi calculă bine timpul, primise inclusiv confirmarea medicală că totul este în ordine, iar în ziua stabilită se înfăţişă la sediul firmei ”Plus Destin”, fericită că avusese curajul să facă acest pas.”Mai mult decât destinul” îşi spuse, ”e un adevărat miracol”. Cu trei zile în urmă încheiase cu bine şi ”tratamentul” mnemotehnic. Şi ea şi Aldan ştiau totul unul despre celălalt. Nu se întâlniseră niciodată în chip fizic, dar parcă se cunoşteau de o viaţă. Îi ştia preferinţele, de la cele culinare până la cele muzicale şi literare, îi ”cunoştea” părinţii şi fraţii, căzătura din pom de la 14 ani şi luxaţia urâtă de la genunchi, care-l făcea să şchiopăteze uşor. Îi ştia fricile şi neliniştile. Ştia despre sinuciderea mamei sale, care-l descumpănise şi-l înstrăinase de lumea din jur. Iar dacă Aldan începu tot atunci să nu mai risipească atât de uşor banii, braţele iubitei sale îl respinseseră în loc să-l sprijine, ea dovedindu-se o simplă profitoare a averii sale. Ştia şi despre hotărârea lui de a-şi căuta perechea în viitor. Acum, iată, o găsise după 74 de ani, şi cu siguranţă şi el ştia totul despre ea.
În eleganta sală de întâlnire, primul care intră fu Gregory:
– Domnişoara Sophie, timp de şase ore de când Aldan va intra pe această uşă, o maşină vă stă la dispoziţie pentru orice destinaţie din perimetrul oraşului. Mă bucur nespus pentru dumneavoastră. Ştiu că sunteţi nerăbdătoare, aşa că am să mă retrag. Vă rog să mai aveţi totuşi puţină răbdare.
Trecuseră doar câteva minute, dar ei i se păruseră ceasuri întregi, uşa se deschise din nou, iar când Aldan se ivi în pragul ei, se aruncară unul în braţele celuilalt. Din acel moment timpul o luă la sănătoasa, se scurgea ca nisipul fin printre degetele care încearcă prea strâns, din răsputeri, să-l reţină în pumn. Se aruncară în maşină şi plecară imediat. Colindară grădini şi parcuri, urcară în turnul legat de satelitul artificial de deasupra oraşului şi coborâră în străvechile mine de sare. Se desprindeau cu greu din îmbrăţişări, strângându-şi cât mai aproape întruparea propriului lor vis. Ochii lor, dacă ar fi fost cuţite, i-ar fi spintecat până-n străfunduri. Hotărâră să ia masa împreună pe ”acoperişul oraşului”, şi, de la etajul ultim al celui mai luxos hotel, savurară o delicioasă friptură înăbuşită de raţă, cu vin neo-zeelandez. Timpul zbura, poveştile nu aveau şir şi nu-şi găseau capăt. El îşi bău cafeaua de pe buzele ei, iar ea îi fură, pufnind drăgălaş, boabele albastre de struguri ţinute între dinţi. Tăcură împreună, duelându-se doar din priviri. Dansară un tango sfâşietor, acolo, pe acoperişul lumii.
Când se retraseră în camera hotelului, mai aveau un ceas şi jumătate.
…
– Te-am aşteptat 74 de ani! Şi am ştiut întotdeauna că te voi găsi, îi şoptea Aldan în ureche, jucându-se între buze cu câteva şuviţe din părul ei negru.
…
– La început nu i-am crezut, apoi mi-am spus: s-ar putea ca el să aştepte în spatele acestui dar incredibil, care merită orice risc şi orice sacrificiu.
…
– Nu te-am găsit în trecut, nu te-am găsit în prezentul meu de atunci. Şi le-am spus: îngheţaţi-mă! Iar dacă experimentul se va dovedi imposibil, serviţi-mă ca pe o bucată de gheaţă într-un cocteil, să mă topesc pe buzele ei.
…
– Aldan, oare doar visăm?
…
– Aş ucide pentru încă o oră cu tine!
…
– Nebunule! Au trecut două secunde şi tu nu ai spus decât o neghiobie!
…
Îmbrăţişările lor erau aidoma conflictelor planetare. Când unghiile se înfigeau în carne, se făceau auziţi cocoşii de munte. Nările le fremătau ca ale gheparzilor gata de atac, trupurile elastice îşi pândeau încordarea. Luna trăgea cu ochiul său lucitor printre draperii şi umbrele nopţii se furişau în aşternuturi.
Şi-au gustat lacrimile unul altuia, ca pe cel mai nepreţuit nectar.
– De ce numai şase ore? De ce atât de puţin?
– Pentru că trupul meu dezgheţat nu rezistă decât atât! Gândeşte-te, putea să nu fie niciodată.
– Şi ce se va întâmpla după aceasta cu tine? Ce se întâmplă după aceea? sări Sophie deodată. Asta nu mi-au spus!
– Asta este sarcina celui dezgheţat, scumpa mea! Eu trebuie să-ţi spun asta.
Se lăsă o tăcere grea, apăsătoare şi timpul se opri, brusc, în loc. Sophie îl privi despletită:
– Atunci, spune-mi!
– Sophie! Procedeul de criogenizare nu se poate efectua asupra unui organism viu decât o singură dată.
– Nu înţeleg!
– Sophie! Cel ieşit din starea de criogenizare nu poate supravieţui decât şase ore.
– Tot nu înţeleg, zise ea. De fapt, nu voia să înţeleagă.
– Sophie, mai sunt 22 de minute şi eu voi muri.
– Nuuuuuuuuu! se auzi un urlet sfâşiind noaptea ca pe o bucată de pânză.
– Sophie, eu am ales asta acum 74 de ani. Eu am ales să mor după şase ore după ce te voi întâlni.
Aldan nu ştia dacă Sophie îl mai aude, era prăbuşită pe pat şi doar mişcarea ritmică a umerilor ei mai dovedea că respiră. El se lungi alături, îşi întinse faţa lângă faţa ei şi-i şopti:
– 74 de ani am trăit printre himere, Sophie. Am urcat munţi, am străbătut deşertul, am înotat cu delfini. Am vizitat palate strălucitoare şi ruine sfărâmicioase. Ştii? de două ori m-am scufundat cu Titanicul. Himere, Sophie! Când te-am zărit călare în grădina palatului, am ştiut că se va sfârşi. Pentru aceste şase ore cu tine, aş fi murit de 74 de ori, nu o dată.
– Nu, nu, nu, nu e drept! Trebuia să-mi spună! E strigător la cer! Nu e drept! În mijlocul patului nu mai era Sophie, ci era o pasăre lovită care se zbătea cu ultimele puteri.
– N-ai mai fi venit, Sophie! Nu m-ai mai fi eliberat niciodată. Nu ne-am fi cunoscut niciodată! Sophie, iubirea e mai tare decât moartea!
Sfârşitul celei de-a şasea ore îi găsi încleştaţi cu disperare unul de celălalt. Nici nu i-au văzut pe cei care au intrat în cameră şi i-au despărţit.
*
Zile şi zile la rând, ce se făcuseră săptămâni, sufletul ei rămăsese arena luptei dintre mii şi mii de sentimente contrarii. Să pătrundă cu gândul alambicatele raţiuni ale celor trăite, nu însemna decât o epuizare psihică imposibil de alungat. Împlinirea a ceea ce visase întotdeauna, era umbrită de remuşcarea că declanşase ceva ireparabil, dar, pe de altă parte, tristeţea sfâşietoare, care o învăluia uneori, era străluminată de neasemuitul dar pe care-l primise. Un dar de care era din ce în ce mai sigură, pe care-l binecuvânta cu voce stinsă în fiecare zi, un dar pe care-l simţea cum creşte în pântecul ei.
nu e rea povestea. poate un pic prea lunga, prea descriptiva, prea jurnal de pustoaica, dar construita cu grija, cu cap si coada si verosimila. deranjeaza cateva exprimari, cativa timpi nu stau la locul lor, cateva idei sunt un pic intinse pe roata, insa nu foarte tare pana la urma. ce e drept, e un pic previzibila. sfarsitul fericit fiind folosit in destule ocazii cat sa simtim ca-i un cliseu. totusi, o incercare care are felia ei de farmec.
Interesant subiect, interesanta abordare. Valentele unui scriitor SF&F sunt pe deplin dovedite de Calin Samarghitan.
Doua idei intalnite mi-au atras atentia, chiar daca nu inedite. Prima, calatoria spre mirificul loc unde exista fericirea alaturi de sufletul pereche, idee asemanatoare cu acceea din The Island si,
evident, celebrul holodeck din Star Trek. Celor doua idei deja cunoscute li s-a alaturat ideea gasirii sufletului pereche, as spune o imbinare destul de reusita. Stilul este descriptiv, de foarte multe ori se pune virgula intre subiect si predicat, sunt si cateva greseli de acord, dar povestirea are farmec. Ma deranjeaza ideea celor 6 ore, as fi vrut sa stiu din ce anume motiv doar 6 ore si as fi vrut o explicatie stiintifica. Si mai este inca ceva. Daca mi-as cauta sufletul pereche, pentru a fi doar 6 ore cu el, as fi cam cinic si egoist. Adica nu mi-ar pasa deloc de ceea ce simte el, de ceea ce vrea el, de suferinta pe care i-o pot cauza? Aici ar fi fost mai interesant ca cele doua suflete pereche sa ramana captive in programul holodeck, asa cum a ramas individul din Thron, sau cum
a ramas Picard pe planeta aceea unde toate dorintele se indeplineau si exista nemurirea. So, cu o mai buna explicare stiintifica si cu un final mai ingenios, mai putin previzibil, aceasta povestire
ar fi una excelenta. In cazul de fata, una de nota 7.5, pentru ca totusi autorul da dovada de romantism…
E buna povestirea. Poate ar fi fost nevoie de un pic de dramatism mai neconventional la sfarsit, cu exacerbarea disperarii personajului principal. Altfel, disperarea prilejuita de deziluzia initiala pare mult mai mare decat cea de la sfarsit.
Domnule Cristian, mă interesează perspectiva dumneavoastră. Nu sunt sigur dacă am înţeles pe deplin punctul de vedere, dar cred că aţi receptat aşa cum am intenţionat, deşi, se pare, că v-aţi fi dorit altceva. Faptul că Sophie rămâne însărcinată nu s-a vrut decât un paleativ de conjuctură. O ultimă mângâiere rămasă, în lipsă de altceva. Într-adevăr, acea “deziluzie iniţială”, cum o numiţi, era de fapt starea pe care mizam. Chiar îmi era teamă că am “topit-o” la final.
Una peste alta, îmi place să discut despre destinul personajelor mele, căci de multe ori ajung să mă manipuleze de-a dreptul. Iar, la acest capitol, cu Sophie am fost nedrept, întrucât nu i-am prea dat şanse să ajungă la maturitatea exprimării, într-o proză atât de scurtă.
Mulţumesc tuturor pentru intervenţii.
mi-a plăcut și ideea și scriitura. felicitări. cum spuneau și cei dinainte, poate că finalul putea fi lucrat și altfel, ca să nu pară un clișeu.
aici, am o observație: ”Sophie rămase dreaptă în şa, gata să exploreze tainiţele pădurii.”
– în zona noastră tainiță este folosit mai mult pentru un loc săpat în taină, un fel de pivniță secretă în care să îngropi sau să depozitezi bunuri…
spor la scris.
Mhm, de acord, şi eu văd finalul la ultimul asterisc. Suprimând, bineînţeles, şi aluzia de pe nu ştiu unde.