Reciteam mai deunăzi articolul maestrului Opriţă – „Realitatea bate teoria”. Pe bună dreptate, are motive de indignare şi meditaţie. Căci în ultima vreme, privind „operele” contemporanilor mă simt şi eu oarecum dezamăgit. Se scrie SF sau nu?

Aş fi mulţumit dacă măcar s-ar scrie. (Nu vorbesc de mine – personal n-am prea scris). Literatură, precizez. Observăm mulţi creatori care încearcă să scrie SF, dar nu literatură. Printre ei sunt şi excepţiile, care pot rezista atacurilor mainstream-iştilor. Iar rezultatele per ansamblu sunt slabe.

Ca să rezum informaţia de bază, în ultima jumătate de an am citit multe proze forţate a fi SF, în care elementele specifice sunt grefate artificial, cu injecţii puternice de imunosupresoare. Foarte rare sunt textele care abundă de elemente tehnice sau ştiinţifice, paradoxal fiind şi bine justificate. CM Teodorescu, Sebastian A. Corn  şi Ben Ami pot fi incluşi la această categorie.

Mai des întâlnite sunt texte care au susținerea Science lejer ataşată, atât de lejer că s-ar putea lipsi uşor de ea. Temele generale ale SF-ului sunt folosite în special ca decor, o călătorie în timp neavând implicaţii mai mari decât o vizită la rude, distopiile sau universurile paralele fiind prea dificil de exploatat. Deşi Victor Martin foloseşte realităţile alternative cu destul succes pentru a critica realitatea curentă.

Printre textele mai sărăcuţe în decor SF, se regăsesc cele care apelează uneori la pretextul unor tehnologii suficient de evoluate cât să ia aparenţa magiei. Mai avem aici şi categoria de texte rezolvate sub semnul oniricului. Economia povestirilor se poate rezolva doar în vis, transformări justificat ne-magice, mediu de comunicare extraordinar, sau pur şi simplu realităţi de coşmar din care e imposibil să scapi. Caracteristice începătorilor, acest gen de texte ţin mai mult de limite prea înguste ale cunoaşterii şi de absenţa aproape fatală a experienţei tehnice sau ştiinţifice.

Nu discutăm calitatea literară, pentru că ar depăşi în volum cadrul articolului, dar avem o referinţă destul de bună în articolele lui Mircea Coman pe Scifientland, unde regăsim critic texte din toate categoriile. Căruia îi mulţumim pentru colaborarea constantă, deşi am dori să compună mai des texte literare.

Ce intrigă, pe mine şi pe alţi spectatori ai fenomenului SF din ţara noastră, este încăpăţânarea cu care la fiecare a doua întâlnire de cenaclu (prin reducere la absurd) se discută apartenenţa sau nu la SF. SF-ul este consacrat scut protector împotriva grozavei manipulări mainstream care declară orice creaţie de gen drept literatură pentru copii şi tineret. Măcar ceilalţi sunt eleganţi şi nu spun direct „poveşti de adormit copiii”. Discuţiile sunt aprinse de obicei şi mai mult decât atât, poziţiile sunt păstrate cu orice preţ şi dincolo de întâlnirile directe, pentru că piaţa aparte a SF-ului permite recunoaşterea individuală prin simpla publicare pe o revistă on-line, blog sau prin răspândirea textelor la un cenaclu. Drept corolar vin tirajele minuscule ale cărţilor SF cu autori români pe copertă. Exceptând republicările insistente ale celor consacraţi.

SF-ul în această accepţie presupune excepţie de la regula scrisului literar, iar când totuşi se scrie literar, acest lucru e privit cu suspiciune, pentru că nu-i aşa, este un instrument străin dogmei.

Ar trebui depăşită această boală a copilăriei, evitarea criticii şi a confruntării cu mainstream-ul, justificarea scrisului sub normă prin apartenenţa la SF. Este o afecţiune care erodează în primul rând încrederea publicului în scriitorii de SF români şi în ultimă instanţă în SF-ul românesc. Pe termen lung este echivalentă cu dispariţia din scenă.

Nu în ultimul rând, tehnologizarea excesivă a societăţii actuale impune asimilarea cunoştinţelor tehnice şi chiar tehnologice, a limbajului şi a utilizării curente a diferitelor unelte, dispozitive, gadget-uri, care până de curând erau întâlnite doar în scrierile lui Asimov şi altora ca el. Inovaţia tehnologică şi ştiinţifică a inundat viaţa curentă, lăsând prea puţin loc realităţilor aproximate. Artiştii mainstream care încep să asimileze aceste lucruri le transpun din ce în ce mai des în literatură şi arte. Scriitorii de mainstream încep să scrie SF în mod natural, fără o decizie volitivă neapărat conştientă, cum era odinioară în anii 50-60-70. Desfid în aceste condiţii care nu vor întârzia a se manifesta, pe scriitorii de SF cantonaţi în refugiul genului de a intra în competiţie cu scriitorii mainstream, pe domeniul propriu, consacrat SF-ului.

În acest context este binevenită iniţiativa Ninei Munteanu de a publica în România un manual despre cum se scrie. Nu este singura carte de acest gen, şi în paralel se deschid un număr crescând de ateliere dedicate scrierii creative. Dar acestea oferă în general reţete şi nu soluţii complete iar experienţa acumulată astfel nu oferă decât un salt marginal al calităţii literare.

Mircea Opriţă prezenta noţiunea introdusă de Voicu Bugariu – „sefultura”, ca având o conotaţie deloc laudativă, fiind nemulţumit de atribuirea ei în genere culturii SF româneşti. Deşi aprob punctul de vedere al domniei-sale, nu mă pot abţine să remarc: în medie, domnul Bugariu a caracterizat suficient de bine SF-ul românesc, drept o entitate care se ascunde sub această sintagmă cu rezonanţă, evitând contactul direct cu marele public, cu critica literară şi cu realitatea curentă.

Deşi sunt scriitori care reuşesc să şi trăiască din asta, ei abordează un mix de genuri, nefiind axaţi doar pe SF. Avem şi scriitori prolifici, dar puţin cunoscuţi datorită înseşi siglei SF de pe copertă. Dar marea majoritate e formată de scriitorii de cenaclu şi de proză scurtă. Pe când cititorii, care aşteaptă de la o scriitură SF să fie nu neapărat literatură dar neapărat aventură, se orientează din ce în ce mai mult spre oferta externă.

Şi aceasta este o realitate aproximativă, în care mai este loc de speranţă.

Eugen Lenghel