Adolescenţilor de la C. N. AL. Lahovari – Rm. Vâlcea
Motto :
“Există o poartă spre tărâmul imaginaţiei, prin care trebuie să intri înainte
de a deveni conştient. Cheile cu care o deschizi sunt simboluri.Poţi lua idei
cu tine, când păşeşti dincolo de poartă, dar trebuie să le treci sub formă de simboluri.
-Raja Flattery,preot-psihiatru”
(Pandora. Incidentul Iisus – Frank Herbert, Bill Ransom)
Noaptea era neagră, fără stele şi norii îmi picurau gheaţă pe suflet. Drumul nu era nici măcar pietruit. Mă împotmoleam în noroi, alunecam şi de-abia reuşeam să-mi menţin echilibrul. Dacă aş fi căzut, eram pierdută. Îmi strânsesem toate resursele fizice ce-mi mai rămăseseră şi o cădere mi-ar fi fost fatală. Nimic nu ar fi putut să mă salveze. Trebuia să continui. Oprirea însemna… De fapt, nu ştiam prea bine ce, dar trebuia să continui. Trebuia să fug, să fug, să fug! Muşchii mă dureau şi de-abia mă mai mişcam; eram atât de obosită… Nu, nu-mi puteam permite nici măcar să mă gândesc la o pauză. Nu exista oprire. Totul ducea înainte. Nici o privire în urmă. Nici o lumină, nicăieri. Unde să mă duc? Nu, nu am voie să mă odihnesc, nu am voie să stau, noroiul mă trage înapoi, dar eu trebuie să alerg, să ajung… UNDE?
În sfârşit, am ajuns la treptele pe care trebuia să le urc. Nu aveam decât trei etaje. Treptele erau foarte largi, dar muşchii mei obosiţi mă făceau să nu mai sper. Şi totuşi, trebuia să urc treptele. Am început. Alergam mereu. Tot timpul trebuia să alerg; noaptea continua să mă întovărăşească. Am urcat un etaj. Încă două. Dar, ce se vede? Doamne, treptele sunt pline de noroi, în unele locuri gunoaie întregi îmi îngreunau trecerea. Cioturi de copaci îmi barau calea. Mai era un etaj, forţele-mi erau pe sfârşite, piedici noi apăreau la tot pasul şi eu trebuia să fug, să fug, să ajung… UNDE?
Nu mai ştiu dacă m-am oprit vreo clipă. M-am trezit cu o poiană în faţa mea, cu iarba încă verde, plină cu copii şi cu tineri. Oare am ajuns? M-am plimbat nehotărâtă, de la un capăt la altul al poienii. Muşchiul verde mă îmbia să mă aşez. De când visam, de când speram!… Copiii se jucau liniştiţi. Nu mă privea nimeni. Nu mă vedeau? Dar era prima mea oprire! O lacrimă mi-a sărat buzele. Nu, nu mai aveam timp de pierdut. Un semnal mi-a străbătut mintea: “Primul scop a fost atins. Se pregăteşte repertoriul motivaţional pentru scopul următor.”
Doamne, nu!
Noaptea nu era neagră, nu avea stele, norii mă ameninţau cenuşii, drumul era plin de noroi, avuseseră loc alunecări de teren. Pădurea alerga după mine. Vedeam verdele copacilor şi m-aş fi oprit să mă transpun în coroana unui fag bătrân, dar nu aveam voie să mă opresc. Trebuia să fug, să fug, să ajung… UNDE?
Iubeam pădurea şi ea mă avertiza că dacă nu fug, se va prăbuşi peste mine. O iubeam şi fugeam de ea. Vor veni treptele? Câte etaje voi avea de urcat? Iubita mea pădure, lasă-mă să te privesc, măcar o clipă să mă opresc şi să-ţi sărut o floare, o clipă, să-mi şterg lacrima ce mi-a sărat buzele, lasă-mă să-ţi simt vibraţiile, să mă opresc şi să te ascult!
Semnalul din creierul meu: “Repertoriul motivaţional nu a fost elaborat în mod corect. Se cere restructurarea acestuia.”
Oh, Doamne!…
Ziua strălucea modest, soarele era roşu şi mă încălzea atât cât aveam nevoie. Treceam pe străzi aproape pustii, cu clădiri vechi, ziduri pline de muşchi, porţi de fier printre zăbrelele cărora vedeam curţi mai frumoase sau mai urâte. Zâmbeam involuntar şi mă simţeam… CUM?
Mergeam liniştită printre peisajele devenite de acum nesemnificative şi ştiam ce am de făcut. Trebuia doar să ajung undeva… într-o grădină a primăverii, unde ştiam că-mi voi obţine eliberarea psihica. Dar… mai aveam mult de mers? Nici un semnal nu-mi direcţiona acţiunea, de câtva timp. Nu mai simţeam semnalul ce-mi vestea atingerea unui nou scop sau a restructurării motivelor.
Curios. Ştiam unde trebuie să ajung, ştiam ce am de făcut, aveam voie să mă opresc, să admir tot ce era în jurul meu, timpul nu mai alerga şi simţeam cum exist printre secunde ce-mi aparţineau pe deplin. Oare, aşa să arate finalul? Dar, mi se pare că soarele apune, trebuie să mă grăbesc, să ajung…
***
– Opreşte transmisia. Semnalul de inducere a stării modificate de conştiinţă a slăbit în
intensitate. Subiectul se trezeşte.
– …
– Am reuşit?
– Mai aveai puţin. Doctor Grof nu a apărut încă. Credem că este la nivelul următor.
– E greu de ajuns acolo. E obositor. Şi sunt entităţi care mă blochează constant.
– Ştim. Dar te-ai aflat la nivelul cel mai apropiat de al lui. Mai este o poartă. Acolo
trebuie să-l găseşti.
– Şi, credeţi că o să vină înapoi?
– Va trebui să-l convingi.
– Eu?!
– E nevoie de o persoană neutră, care să creadă în atingerea scopului final.
– Nu ştiu dacă e suficient.
– Merită să încercăm.
–
***
Plaja era pustie, scăldată în razele ce mângâiau cald atmosfera. Aerul curat al dimineţii trezea toată suflarea la viaţă, cuprinzând-o într-o lumină plină de culori blânde şi calde. Libelule albastre, amorţite de răcoarea nopţii, pavau straturi întregi de nisip.
Eram în ţinută de vacanţă, dar scopul ce trebuia atins mă ţinea, încă, în tensiune.
M-am uitat la întinderea argintie a plajei. Încotro s-o apuc?
Nu mai alergam. Nu mai întâlneam bariere. Drumul era deschis, îmbietor şi cuprins de linişte.
M-am îndreptat spre locurile pline de scoici, unde lumina învelea totul în aur.
Un bătrân cu fruntea înaltă şi cu privirea pătrunzătoare, scruta orizontul.
– Doctore Grof, dumneavoastă sunteţi?
M-a privit ca şi cum mă aştepta, dar n-a zis nimic. Nu era nevoie de cuvinte. Poarta se deschisese. În depărtare, fulgere albastre brăzdau cerul roşiatic. Valuri înspumate tulburau liniştea dimineţii.
– Oamenii au depăşit limitele răului. Îşi dezvoltă capacităţile creatoare în slujba celui
negru. Alegerea le aparţine. Dar Răul nu face bine celor ce se aliază cu el. Doar îi foloseşte.
– Te întorci cu mine?
– Nimeni nu se poate întoarce, decât dacă a depăşit nivelul de conştiinţă superioară,
sau se încadrează într-un program de popularizare a nivelelor de conştiinţă existente. Oamenii au uitat de unde au plecat, transformându-se în unelte ale celeilalte părţi. E nevoie să li se reamintească, din când în când.
– Deci, nu vii?
– Nu.
– Ce vom face?
– Aveţi celelalte conştiinţe de nivel superior, care stau ascunse în locuri ferite de ochii
lumii. Căutaţi-le!
– Adică?!
– Sunt oameni care au depăşit zonele medii ale stărilor holotropice de conştiinţă. Pe ei
trebuie să-i căutaţi. Ei vă vor ghida. Trebuie doar să faceţi alegerea corectă. Ştiţi ce aveţi de făcut, dar adevărul trece pe lângă voi. Nici nu este greu de observat. Intraţi în adâncurile fiinţelor voastre, pentru a vă descoperi originea.
– Cum să facem asta? Cum să ne descoperim originea?
– Căutaţi-i pe pustnicii din peşteri. Ei vă vor îndruma. Altfel, veţi fi orbiţi de
satisfacerea propriilor voastre plăceri, plăceri care vă duc la moartea veşnică.
– Doctore, dumneavoastră aţi atins nivelul ultim de dezvoltare a conştiinţei?
– Nu. Pentru asta e nevoie de menţinerea purităţii sufletului chiar de la naşterea în
lumea materială. Dar nu este nevoie să atingeţi ultimul nivel. Calea cea mai potrivită este creşterea nivelului existent, pentru a scăpa de dependenţa de Rău. Restul vine de la sine.
Transformarea se va produce în uniune cu întregul Univers.
– Dar dacă nu vom reuşi?
– Atunci, lumea va fi creată din nou, până când acea sclipire de înţelegere pe care o
aveţi, va trece printre gândurile negative şi vă va ajuta să faceţi alegerea cea mai bună.
Deodată, marea se agită furioasă şi doctorul Grof dispăru, ridicându-se într-un nor albastru, deasupra mării. Trebuia să fug, să fug, să mă ridic deasupra valurilor… Dar cum? M-ar ajuta, oare, acea sclipire de înţelegere?
Un glas ca un tunet vibră printre valuri:
– Foloseşte tehnica rugăciunii ca să opreşti revărsarea apei!
– Am înţeles.
Am început să spun cu convingere, rugăciunea minţii şi a inimii, crezând cu
adevărat în sfaturile doctorului care revoluţionase ştiinţa psihiatriei şi a psihologiei.
***
– Transmisia s-a întrerupt! Se întâmplă ceva!
– Măsoară nivelul de creştere a stării conştiinţei subiectului.
– Nu se mai poate măsura. Aparatele s-au blocat!
– Deconectează subiectul!
– Terminat.
– …
– L-am întâlnit pe doctor.
– ?!
– Nu s-a întors cu mine pentru că nu este posibil, la nivelul la care ne aflăm acum.
– Ce s-a întâmplat acolo?
– Am fost dusă la nivelul următor. Am deschis propria-mi poartă.
– Ce înseamnă asta?
– Fiecare dintre noi poate face o alegere: Bine sau Rău. Binele înseamnă suferinţă,
senin, bucurie, libertate, înălţare. Răul îl imită în unele aspecte, dar înseamnă satisfacerea plăcerilor, întunecare, dependenţă, afundare în noroi. Binele înseamnă stăpânire de sine, dăruire, creaţie. Răul înseamnă dezlănţuire, egoism, imitaţie.
Putem trece la nivele superioare dacă alegem Binele, pe mai multe căi. Introspecţia e necesară pentru a ne studia profunzimile imaculate ale divinului din noi.
Doctorul ne-a recomandat calea cea mai uşoară: credinţa. Ne-a trimis la părinţii pustnici, care trăiesc în singurătate, pentru a ne desluşi învăţăturile de evoluţie a conştiinţei. Îl putem asculta, sau nu. Aceasta este prima poartă spre dezvoltarea şi salvarea omenirii. O putem alege, sau nu. Putem intra în stările holotropice de conştiinţă folosind cea mai simplă tehnică: cea a rugăciunii.
***
Era o zi senină de toamnă, plină de culori calde. Cerul mă înconjura cu un albastru deschis, liniştitor. Poiana prin care mergeam îmi atingea sufletul cu flori vii, de toate culorile, pe care nu le mai percepusem până acum. În apropiere, munţi fantastici se înălţau în văzduh, fără sprijin. Copaci bătrâni îşi întindeau ramurile noduroase şi prietenoase, spre mine. Entităţi cunoscute mă întâmpinau cu zâmbete curate şi feţe senine. Erau bunicii, străbunicii şi celelalte rude, până la prima spiţă. Îi salutam fericită. Păsări mari şi colorate străbăteau văzduhul, printre munţii suspendaţi. Fructe deosebite, dar simple, stăteau agăţate pe ramurile de jos ale unor pomi. Vietăţi necunoscute de mine, se plimbau liniştite prin spaţiul de lângă poiană. Ajunsesem…UNDE?
Trecusem de poarta cea din urmă, închisă muritorilor.
Eram pe tărâmul nemuritorilor.
o sa consider ca Liliana David a trimis, din greseala, scheletul (schema, intentia, ciorna…) unei povestiri din care, deocamdata, lipsesc absolut toate elementele care ar fi putut s-o faca SF, fantasy, horror… sau oricum altcumva – decat este – si care, in mod sigur, se afla pe o alta ciorna, cu care prima trebuia imbinata ca sa iasa treaba.
imi pare rau… nu cred ca Liliana este in clasa a 5-a si a jucat doar SIMS, fiind astfel incapabila sa povesteasca… macar un WOW.
din aceasta cauza nici nu ma mai apuc sa subliniez stangaciile exprimarilor pe care, evident, daca nu ar fi incurcat manuscrisele, le-ar fi eliminat.
Da, acum nu mi se mai pare nici mie… nicicum. Dar nici nu credeam că va fi publicat, căci l-am trimis demult… Asta e! Probabil că, până la urmă, o să mă las.
sper sa nu faci asta! o rescriere ajuta intotdeauna!